Știința și cultura: Gheorghe Manolea

În epoca postdecembriată, după distrugerea industriei („un morman de fiare”), a agriculturii (pariu câștigat de un prim ministru atunci în vogă) a dispărut sau a fost minimalizată (chiar umilită) și cercetarea tehnico-științifică, de anvergură internațională în perioada antedecembristă. Sunt uneori evocate / consultate doar personalități din sfera culturală sau economică, pe bună dreptate, dar cele științifice au devenit „rara avis”, ca și unele îndrăznețe intreprinderi industriale ființate de particulari. În Craiova, de pildă, există Societatea „Softronic”, care fabrică locomotive și vagoane de cale ferată exportate în țări cu mare tradiție precum Germania, Suedia; statul român n-a cumpărat doar o locomotivă!? Fără comentarii. Între alte personalități științifice contemporane, în Craiova locuiește și apoi performează universitarul Gheorghe Manolea, specialist în inginerie electrică, director al Centrului de Inovare și Transfer Tehnologic (CITT) Craiova, director al Institutului de Cercetări în Științe Aplicate (INCESA), președintele Filialei Craiova a Comitetului român de istoria și filosofia științei și tehnicii al Academiei Române (CRIFST), membru corespondent al Academiei de Științe Tehnice din România – ASTR (președinte: acad. Mihai Mihăiță).

La Episcopia Severinului și Strehaiei - Eveniment cultural-liturgic de excepție

Încă o faptă bună a Episcopiei Severinului și Strehaiei, a P.S. Nicodim, conferențiar la Teologia craioveană: ultimele două zile ale lui octombrie 2022, au fost dedicate celor 350 de ani de la înființarea Episcopiei Strehaiei. Cu acest prilej a fost sființită o troiță, așezată la intrarea în Sf. Mănăstire Strehaia, la care au participat: I.P.S. Irineu, arhiepiscopul Craiovei și mitropolitul Olteniei, I.P.S. Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului, P.S. Lucian, episcopul Caransebeșului, P.S. Siluan, episcopul ortodox român din Ungaria, preoți, monahi, numeroși enoriași, autorități administrative etc. Episcopia Strehaiei s-a înființat în 1672, prin mutarea aici a vechii Mitropolii a Severinului (înființată la 1370, în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu, fiind a doua mitropolie a Țării Românești), pentru că această zonă geografică să nu fie vitregită de „învățătura credinței și păstorul ei cel adevărat”.

Eugen Simion par lui-même

„Vă scriu spre a vă cere alianța în chestiunea Eminescu; mai mult, spre a vă cere să luați în locul meu inițiativa [...] În fond, îl cunoașteți pe Eminescu mai bine decât mine.

Al D-voastră, Constantin Noica”

Este o sinceră recunoaștere a filosofului de la Păltiniș, unul dintre cei mai profunzi eminescologi din cultura română. Și Eugen Simion a luat cu asupra de măsură inițiativa facsimilării manuscriselor eminesciene, visul neîmplinit al lui C. Noica, un „proiect cultural național, prioritar și rapid”, cum îl numește însuși Eugen Simion, nerealizat datorită inerției administrației politice și culturale românești, drept pentru care Noica, „exasperat, demoralizat, el încheie cruciada sa cu o vorbă grea și expresivă: «Mama ei de nemernicie românească»”. „Ideea lui Noica nu s-a pierdut, totuși, în neantul inerției noastre”, scrie Eugen Simion în cuvânt înainte la vol. Avatarii ale manuscriselor Eminescu (București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2009) și, astfel, începând cu anul 2000 (150 de ani de la nașterea Poetului), în doar cinci ani (2004-2009) s-au tipărit cele peste 14.000 pagini „care alcătuiesc laboratorul de creație («haosul germinativ», cum îl numea Noica) al unui mare poet și filosof politic”, în 38 volume facsimilate, care au fost donate marilor biblioteci publice din țară și străinătate.

Românii de lângă noi (din Ucraina și Basarabia)

Motto: „Popor român! Mari învățături îți dă această întâmplare [răpirea Bucovinei, 1775]. Dacă fiii tăi ar fi uniți totdeauna, atunci și pământul tău strămoșesc rămânea unul și nedespărțit!”

M. Eminescu

Mai știm noi câte ceva despre românii din jurul României? Nu cu mult timp înainte, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, reînființată în 1990 și condusă cu maximă eficiență de acad. Victor Crăciun, se ocupa de toți românii pretutindenari, inclusiv de cei din Bucovina, Basarabia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria. Astăzi suntem inundați cu știri (unele propagandistice) despre războiul din Ucraina, uitând complet că acolo trăiesc, fără voia lor, și români, atât în zona Cernăuțului, cât și în Basarabia de sud, azi teritoriu ucrainean.

Ne-a părăsit și Eugen Simion - Cad instituțiile, una câte una

A căzut întâi instituția care s-a numit Grigore Vieru. Apoi, a venit „rândul” lui Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Victor Crăciun, Nicolae Dabija, Vasile Tărâțeanu... Și acum, Eugen Simion. O instituție la propriu și la figurat care ținea dreapta cumpănă în cultura română. A condus Academia Română ca vicepreședinte (1 februarie 1994 – 16 ianuarie 1998), președinte interimar (15 octombrie 1997 – 16 ianuarie 1998) și președinte (16 ianuarie 1998- 4 aprilie 2006), apoi președinte al Secției de Filologie și Literatură (din 2006), inițiind și impulsionând editarea unor tratate, atlase, dicționare, enciclopedii, etc., dar mai presus de toate readucând averea donată Academiei Române și confiscată în regimul totalitar. A fost, s-a spus și public, cel mai eficient președinte al Academiei Române.

Ne-a părăsit un martir - Radu Ciuceanu

Aflu din articolul lui Dumitru Avram din „Flacăra lui Adrian Păunescu” (nr. 37, 23-29 septembrie, 2022) că a plecat dintre noi Radu Ciuceanu, un martir al neamului, despre care nu s-a spus / scris niciun cuvânt. Inacceptabil! Apar știri despre pseudopersonalități, simple dar agresive nulități, despre bătăi conjugale, preoți-obsedați sexuali, dar nimic despre cei care au făcut ceva pentru Patrie. Scriam recent că Ne mor românii, referindu-mă la bucovineanul Vasile Tărâțeanu, umilit și batjocorit la Cernăuți, dar mă gândeam: câți alți Români ne-au părăsit și nimeni nu le-a luat locul: Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Leonida Lari, Gr. Vieru, N. Dabija, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu-Dumitreasa, Teoctist, Florin Constantiniu etc., etc. Aceștia sunt români și punctum, vorba Eminescului. Ceilalți sunt pseudoromâni sau români vânduți. Am participat la Congresul Romfest, organizat de părintele Gh. Calciu-Dumitresa, la București, în 1999. Marea majoritate a românilor nevoiți să-și părăsească Țara după războiul ultim se întrebau (după ce au condamnat acordul România-Ucraina, semnat sub Emil Constantinescu) de ce mișcarea de rezistență din munți împotriva bolșevismului nu este cunoscută în Țară, după 1989.

Centenarul Reîntregirii - Maria, regina naționalistă

În reputata revistă lunară „Curtea de la Argeș”, fondată în 2010, academicianul-scriitor Gh. Păun (urmașul lui Ion Barbu) a inaugurat o rubrică, „Lacrima Anei” (studii, poezii culte și populare dedicate Anei lui Manole), materialele fiind antologate în cartea omonimă tipărită în 2019. În „nota editorială”, acad. Gh. Păun incită la vaste comentarii: „Mai în glumă, mai în serios, am mai spus/scris că Ana ține zidurile Mănăstirii Argeșului pe umeri, dar Manole primește laudele, el este «meșterul valah cu nume de fântână» (Labiș), în timp ce prin fântână curg lacrimile Anei”. Provocat de acest scurt, dar incisiv comentariu, am dezvoltat ideea (vezi art. „Lacrima Anei”, în vol. Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, vol. VII, Craiova, Sitech, 2021, p. 96-101), sugerând/demonstrând că în Istorie, femeia a fost nevoită să fie tratată pe plan secund, să fie vinovată fără vină, cum e cazul Evei lui Adam sau să suporte atacuri misogine (Nietzsche recomanda „ținerea în lesă a femeii”; Schopenhauer: „femia trebuie să asculte”, iar pentru Hegel, femeile „nu sunt făcute pentru activități ce necesită o facultate universală”). Istoria fiind făcută, în general, de bărbați, femeia nu a avut parte de un tratament echitabil. Chiar și în istoria românilor, prea puțin ( sau deloc) s-a scris de rolul esențial jucat pe scena istoriei naționale de Ana Ipătescu, Maria Grant (Maria C.A. Rosetti), Maria Simonis (în cazul Revoluției pașoptiste) sau chiar de rolul decisiv, determinant al Cocuței Conachi (fiica boierului-poet Costache Conachi și soția caimacamului Vogoride) în realizarea Unirii Principatelor Române. În această ilustră descendență o putem așeza, cu asupra de măsură, pe regina Maria, fără a ierarhiza meritele celorlalte femei de toată isprava. Am numit-o „regina naționalistă”, în sensul real, adânc al cuvântului.

Centenarul nașterii lui Emil Manu

Într-o excelentă carte, Genurile biograficului (Editura Tracus Arte, vol. 1-2, 2018), Eugen Simion definește unul dintre aceștia: „Memorialiștii apar, de obicei, după marile catastrofe ale istoriei. Secolul XX este, din acest punct de vedere, foarte rodnic: două războaie mondiale, două sisteme totalitare, un lung război rece și o serie interminabilă de revoluții care, în numele umanității, au sacrificat individul. Când a ieșit la lumină și a putut respira liber, aceasta din urmă și-a pus memoria și fantezia la lucru și a notat ceea ce a văzut și a pățit”? Un astfel de individ sacrificat, strivit de un regim bolșevic impus cu tancurile sovietice și în consens cu americanii, este Emil Manu. El se alătură unei pleiade de mari intelectuali români cu conștiința civică care au fost nevoiți să „ocupe” închisorile comuniste: Petre Pandrea, Teohar Mihadaș, Lena Constante, Harry Brauner, Anița Nandriș, I.D. Sîrbu, Ilie Tudor (tatăl lui Tudor Gheorghe), N. Steinhardt, I. Caraion, C. Noica, Al. Zub, V. Voiculescu, Radu Gyr, V. Militaru, Petre Țuțea, D. Cirezu, Mircea Vulcănescu, Andrei Ciurunga, Nichifor Crainic, monseniorul Ghyca, Al. Ivasiuc, D. Stăniloae etc., etc., etc. (ordinea este aleatorie). Lui Emil Manu i se înscenează, în 1958, un proces politic și este condamnat, prin sentința penală nr. 280 din 6 iunie 1960 a Tribunalului Militar București, la 6 ani închisoare, 4 ani interdicție și confiscarea averii, „pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prin agitație”.

Complexul Minerva, emblema Craiovei

Motto: „Ca meridionali ai românilor, oltenii nu sântără totuși nici gasconi, nici sumbri și luciferici ca latinii din Andaluzia. Ei sunt români de o specie sui-generis, care au știut să ia limba românească pe cobiliță și în răspăr, mânată ca și o răzmeriță a lui Tudor din Vladimiri la îmbogățirea suavă cu care ne dă binețe gorjanul în ițari.”

Tudor Arghezi 

„Craiova... Străvechea Pelebdavă dacică, rezidită de romani... Apărată la nord de marele val al «Brazdei lui Novac», ale cărui urme se văd și azi... Moșie «de strămoșie» a Basarabilor. Scaun de Bănie al Craioveștilor. Orașul care a îmbrăcat zaua de aur a lui Mihai Viteazul și cămașa tragică a Domnului Tudor. Tribuna de piatră a Proclamației de la Izlaz, oraș al primului guvern provizoriu al pașoptiștilor. Orașul lui Theodor Aman și al lui Traian Demetrescu. Orașul în care a copilărit Macedonski și s-a stins lira lui Cârlova. Primul oraș electrificat al Munteniei. Orașul cu un centru plin de merite: singura cetate valahă «a cărei uliță principală e croită astronomicește pe meridian». Orașul cu o mie de moșieri. «Orașul cu o sută de mahalale», în 1930”.

Nicolae Mareș și spiritul enciclopedist

„Românie, țară-punte între Orient și Occident [...]

În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ți viitorul

mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu

ajutorul lui Cristos, vei fi protagonista unei

perioade de entuziasm și curaj. Vei fi națiune

prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar și

făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească și să

te binecuvânteze mereu”!

Sfântul Ioan Paul cel Mare

(7 mai 1999)

Nicolae Mareș este o personalitate culturală și diplomatică a României contemporane profunde, mai ales prin ultimele sale cărți, reale contribuții în domeniu. Născut la 18 aprilie 1938 în localitatea prahoveană Măgurele, N. Mareș începe studiile universitare la Facultatea de Filosofie a Universității din București (1959-1960), finalizate la Facultatea de Limbă și Literatură Polonă a Universității din Varșovia (1961-1966). Acolo, a beneficiat de o bursă acordată de Ministerul Afacerilor Externe tinerilor cu rezultate foarte bune la studii. În capitala Poloniei, a debutat cu reportaje despre evenimentele ce se petreceau pe meleaguri poloneze, în anul 1965 /Viața studențească și Amfiteatru/. În 1966 și-a susținut masteratul cu teza: Tadeu Hașdeu /Hyżdeu/ 1769-1835/, poet necunoscut al iluminismului polonez. Lucrarea a fost tipărită în Przeglądhumanistyczny, revistă prestigioasă ce apărea sub auspiciile Academiei Poloneze de Științe. Tot în paginile acestei publicații a înserat, în perioada studiilor, contribuții despre epopeea mickiewicziană Pan Tadeusz, în traducerea lui Miron Radu Paraschivescu și alte studii, plus o evocare despre Tudor Vianu, la moartea sa. Contribuțiile respective i-au fost suficiente profesorului Zdzisław Libera și comisiei pe care acesta o conducea să fie admis la doctorat cu teza Relații româno-polone în secolul al XVIII-lea, lucrare pe care n-a mai apucat să o finalizeze, primul său mandat la oficiul diplomatic din Varșovia terminându-se în anul 1971.

Cu Măciuca printre neștiutori

Am fost sufocați cu știri despre „nunta anului” (deși până la sfârșitul lui 2022 pot apărea alte nunți faimoase) desfășurată, cu respectarea, în general a tradițiilor românești (costumarea în iie, sărutatul mânii părinților etc.), în comuna vâlceană Măciuca. De ce s-a ales această locație și nu cea din satul ginerului este problema organizatorilor; ceea ce (m)-a deranjat au fost unele cuvinte jignitoare privind numele comunei și, mai ales, ignoranța sau reaua credință a unor ziariști cu prestanță prezenți la fericitul eveniment. Toponimicul „măciuca” n-are nicio conotație sexuală, termenul trimite la acea armă albă folosită de localnici în apărarea comunității, asemănarea altui cuvânt din aceeași sferă: sulița. Să interzicem utilizarea lor cotidiană spre a nu trezi suspiciuni într-o perioadă în care, cotidian, dar și presa scrisă sau audiovizuală este plină de elemente de sexualitate sau chiar pornografie?!

Un teolog la porțile Poeziei

Ioniță (Nuțu) Apostolache face parte din tânăra generație de teologi ai Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității craiovene, unde este cadru didactic, dar și preot la una din prestigioasele biserici din Bănie, Biserica „Obedeanu” (frecventată de boierii Glogoveanu și de...Tudor Vladimirescu). S-a născut la 11 iunie 1984 la Bârlad, jud. Vaslui, unde tatăl său, originar din Braniște-Mehedinți, profesor de biologie, s-a aflat în interes profesional. Nuțu Apostolache își începe studiile în județul tatălui său, Mehedinți: școala elementară în satul Punghina, cea generală la Braniște, iar Seminarul Teologic și Facultatea de Teologie Ortodoxă la Craiova, unde își susține și teza de doctorat cu titlul Hristologie și mistică în teologia siriană, sub conducerea științifică a IPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei. În prezent, este student în anul II al Facultății de Drept din Bănie. Tânăr cadru didactic universitar, Ioniță Apostolache a îmbinat benefic activitatea profesională de cea de cercetare științifică, rezultând următoarele titluri (până în prezent): Oameni și locuri din istoria Bisericii Oltene (2011), Hristologie și mistică în teologia siriană (2014), Apologetica Ortodoxă – mărturisire și apostolat (2017), Cuvinte de suflet, oameni și locuri din istoria Bisericii Oltene. Pilde de mărturisire creștină (2017), Teologi daco-romani de seamă în Cetatea Eternă (Ioan Cassian, Dionisie Exiguul și Ioan Maxențiu, ediție bilingvă, 2018), Întunericul Luminos I. Confluențe și idei mistice la Părinții Orientali. II.

Despre exilul românesc

Se vorbește, se scrie în ultima vreme mult și bine despre exilul românesc, mai ales despre cel literar. Este îndreptățită o astfel de abordare și aducere în actualitate a creației unor mari scriitori și gânditori români obligați să ia calea exilului, după cel de Al Doilea Război Mondial și în urma Decretului regal nr. 2134 / noiembrie 1944, care interzicea întoarcerea în țară a scriitorilor diplomați. Exilul este greu de suportat „Când mi-am pierdut eu țara, atunci mi-a fost pieirea. Atunci mi-a fost moartea dintâi și cea mai grea”, scria Publis Ovidius Naso. În excelenta sa lucrare, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chișinău, Editura Arc, 1996, ajunsă la a V-a ediție), savantul de la Chișinău, Mihai Cimpoi scrie despre drama culturii basarabene și a autorilor săi, definind „exilul basarabean ca exil interior”, care constă în „înstrăinarea de patria culturală adevărată, în privarea (până prin 1956) de accesul la valorile clasice, apoi prin limitarera acestuia (Eminescu, Creangă, Alecsandri fiind considerați clasici moldoveni, iar Caragiale și Coșbuc nemoldoveni).

Deosebirea fundamentală dintre cele două exiluri – continuă argumentația Mihai Cimpoi – este că exilul vestic nu impune o alegere între două spiritualități și între două limbi, ci numai găsirea unei soluții mai bune (esopice) pentru a păstra spiritualitatea și de a o feri de vânturile năprasnice ale înstrăinării”. Exilul (de la lat. exsilium, ex = afară; solio = a sări) este, juridic vorbind, o pedeapsă, care duce la izgonirea în afara țării, surghium; pe când diaspora (de la gr. diaspora = împrăștiere) a fost inițial termenul care se referea doar la comunități evreiești, aflate în afara Palestinei, în urma cuceririi babiloniene.

Din stejar, stejar răsare

„Poetul este un rege și i se cuvine un tron” Al. Macedonski

În cultura română (dar și-n cea universală) sunt și familii creatoare: de la poeții Văcărești, Hasdeu, Caragiale până la Marin Sorescu și Adrian Păunescu. În cazul lui Adrian Păunescu avem de-a face cu un adevărat fenomen. Remarcabil în plan literar, el a acționat ca o adevărată instituție, prin Cenaclul „Flacăra” și prin emisiunile Radio și TV plăsmuite de el. I-am putea da titlul pe care germanii îl acordă lui Goethe, de poet și pedagog național. El a format generația sa pentru revoluție („Ultima soluție / Încă o revoluție”), a fost un patriot în sensul real, adânc al cuvântului, curajul său în rostirea unor adevăruri este impresionant: l-a readus pe Mircea Eliade în cultura română, a impus „Doina” lui Eminescu (din 1984), și cântecul „Treceți batalioane române Carpații”, a cerut dreptate pentru cei implicați fără voia lor în „meditația transcendentală”, a luat apărarea oamenilor simpli în fața unor nedreptăți sociale, a impus tinere talente, l-a readus la „națională” pe Gh. Hagi, a fost cel mai cenzurat scriitor din epoca comunistă, a reușit, împreună cu Marin Preda, să-l lămurească pe N. Ceaușescu să nu reintroducă realismul socialist, etc., etc.

Ne mor românii! Ne-a părăsit și Vasile Tărâțeanu

Doamne, nu pot să împart,

Trupu-acesta în trei părți,

Că e unul și-i prea slab

Pentru-asemenea-ncercări.

Spovedanie

Tristă, groaznică constatare! Nu știu ce socoteală are Dumnezeu de-i ia în Împărăția sa pe cei mai curați români; poate că acolo, în Cer, este nevoie de o țară a românilor adevărați care să-i îndrume pe cei de pe Pământ! S-au dus, numai în ultimele două decenii, patriarhul Teoctist, mitropoliții Nestor Vornicescu, Bartolomeu Anania, Antonie Plămădeală, scriitori de geniu: Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Mihai Ungheanu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, artiștii Doina și Ion Aldea Teodorovici, Ion Ungureanu etc., și nu vin mulți din urmă să-i înlocuiască. În Cimitirul Bellu, după omagiile aduse lui Adrian Păunescu, Adam Pujlojici s-a „răstit” la mine: „Bă, mai trăiți naibii, că Țara are nevoie”.

Un intelectual sui-generis

Ion Filipciuc este un intelectual sui-generis. Născut și crescut în Bucovna în cel mai înălțător spirit românesc, stabilit într-un oraș cu faimă, Câmpulung Moldovenesc, Ion Filipciuc și-a împărțit vocația și cariera științifică în două direcții esențiale, îndepărtate doar la o privire superficială: studierea creației populare dintru începutul ei, adică Miorița și Eminescu.

Pentru prima temă a scris:„«Miorița» și alte semne poetice” (Câmpulung Moldovenesc, 2002), Semne și minuni în tradiția românească (Câmpulung Moldovenesc, 2009), a tipărit numeroase antologii de folclor sau ediții ale unor scriitori români. Luceafărului poeziei românești i-a dedicat volumele: Înspre alt Eminescu (Timișoara, 1999), „Lăcrămioarele învățăceilor” și Eminescu (Câmpulung Moldovenesc, 2001), Simptomuri politice în boala lui Eminescu (Iași, 2005), Eminescu la Putna (Câmpulung Moldovenesc, 2006), Eminescu în Bucovina (Câmpulung Moldovenesc, 2012). Între cele două direcții a mai publicat alte creații literare sau studii de istorie literară, precum Mircea Eliade pentru bucovineni (Câmpulung Moldovenesc, 2007); așadar, o activitate creatoare variată și prodigioasă, apreciată ca atare de specialiști: Laurențiu Ulici, Mircea A. Diaconu, Adrian Dinu Rachieru, N. Manolescu, Liviu Papuc, G. Munteanu, Th. Codreanu, C. Cubleșan, G. Vulturescu, Silvia Chițimia, Iordan Datcu etc.

Apologetica Bisericii primare

După „aglomerația din decembrie” (Mircea Dinescu), Universitatea din Craiova a înființat, 1990 în premieră, Facultatea de Teologie Ortodoxă, inițiatorii fiind mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu (membru de onoare al Academiei Române) și rectorul de atunci, Mircea Ivănescu, iar primul decan a fost Damaschin Coravu, episcopul vicar al Mitropoliei Olteniei. Pe lângă numeroase serii de absolvenți, majoritatea deveniți preoți, absolut necesari pentru suplinirea culturii teologice (absente în epoca ateist-comunistă), tânăra facultate teologică a reușit să-și pregătească corpul profesoral la un nivel didactic superior, remarcați ulterior în plan teologic și editorial cu prețioase cărți sau ediții, cu prezențe la simpozioane sau congrese, astfel încât teologia craioveană s-a impus în rândul școlilor teologice din țară și din străinătate, cum este cazul simpozionului „Mehedinți, istorie, cultură și spiritualitate”, organizat anual de Episcopia Severinului și Strehaiei (în 2022, a ajuns la ediția a XIV-a), episcopul Nicodim fiind și conferențiar universitar în domeniul teologiei. Sub coordonarea mitropolitului Irineu Popa, s-au plămădit tineri teologi, precum Adrian Boldișor, Marin Cojac, Constantin Băjău, Sergiu Popescu, I. Reșceanu, Mihai Ciurea, Ion Sorin Bora etc. Între aceștia, tânărul lector universitar la disciplina „Apologetica”, Ioniță Apostolache (născut la 11 iunie 1984) se remarcă în mod constant.

Constantin Preda sau dulcea povară a suferinței și Poeziei

Eu pentru mine nu exist. Exist numai cât scriu. Tudor Arghezi

„Deșertăciunea deșertăciunilor, / toate sunt deșertăciune. / Ce-i rămâne omului din toată osteneala lui / cu care se trudește sub soare?” se întreabă Ecclesiastul (Biblia sau Sfânta Scriptură, versiunea diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, tipărită cu binecuvântarea și prefața P.F. Părinte Teoctist, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 2001, p. 849). Comentează mitropolitul Anania în Introducere la Ecclesiast: „Ecclesiastul nu se judecă cu Dumnezeu și nu-i cere să Se explice; aceasta, pentru că, în credința lui, nu Creatorul e vinovat de nerânduiala din lume; [...] După el, Dumnezeu a făcut lumea frumoasă și pe om drept; El îi dă omului bunuri reale, deși limitate; omul trebuie să se teamă de Dumnezeu” (Ibidem, p. 848).

Sufletul românesc și patrimoniul cultural imaterial

O necesitate strigentă a zilelor noastre în contextul globalizării și agresivității unor organizații, a unor curente anticreștine și antinaționale, este apărarea și promovarea culturii tradiționale în general, a patrimoniului cultural imaterial în special. În consens cu alte state, România se poate mândri cu elaborarea, încă din 29 februarie 2008, a Legii 28 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, care stabilește „cadrul general necesar pentru identificarea, documentarea, cercetarea, protejarea, conservarea, promovarea, punerea în valoare transmiterea și revitalizarea elementelor patrimoniului cultural imaterial, caracteristica definitorie a comunităților umane, ca factor de coeziune socială și de dezvoltare economică”. Așadar, încă din primul articol al legii se precizează, laconic, indubitabil, obiectivul pe care guvernanții români și, implicit, instituțiile de cultură implicate, și-i le-au propus pentru protecția acestei avuții naționale, de regulă, anonimă, păstrată în familie sau comunități, transmisă din generație îm generație pe cale informală (prin viu grai), fără conotații negative, etnice, religioase, de vârstă, sex sau profil socio-profesional al indivizilor care compun o comunitate. Legea 26/2008 statuează o experiență și o bogăție de valori în spațiul cultural românesc, exprimate de creatorii anonimi și teoretizate de marile personalități românești, de care ne vom ocupa în cele ce urmează.

Două vești

Apropiata zi de intrare în veșnicie a lui Mihai Eminescu mi-a adus/ne-a adus tuturor iubitorilor de literatură și oameni două vești: una bună, alta rea.

Cea bună îl privește pe criticul și istoricul literar, eminescologul Theodor Codreanu din Huși care a fost primit ca membru al prestigioasei Academii de Științe de la Chișinău. Scriam în FLAP, de Ziua Basarabiei și a sa, că Theodor Codreanu merită cu prisosință să fie membru cel puțin al academiei basarabene, grație personalității sale multilaterale, a cărților esențiale în varii aspecte ale vieții literare, politice și sociale, dar și a caracterului său, un patriot în adevăratul sens al cuvântului, demonstrat prin zecile de volume publicate cu succes la public și la unii literați, deranjante pentru alții. A avut în preajmă și ca suport o soție, Lina Codreanu, ea însăși scriitoare. Ne înclinăm în fața Academiei de la Chișinău, care a mai primit în rândurile sale din Țara, pe Adrian Păunescu și Victor Crăciun.

Vestea cea rea se referă la scriitorul Nicolae Dan Fruntelată, colegul de pagină în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, la rubrica sugestivă „Boabe de piper crud”. Am fost amândoi „traianiști”, adică absolvenți ai celebrului liceu severinean „Traian”, el mai mic decât mine cu un an. S-a născut în Bălăcița (ai căror țărani și-au strigat dreptatea în 1907, sprijiniți financiar și moral de Elena Farago, trimisă de N. Iorga) într-o familie de învățători, precum și reputatul scriitor D.R. Popescu, din satul vecin Dănceu, „Eu cu Nicolae Dan Fruntelată mă întâlnesc mereu în prezentul absent ce clipă de clipă ne răsfață”, nota D.R.P.

Nicu a scris rafturi de cărți, „frescă de un crud realism” (I.D. Bălan). Prieten cu marii scriitori români, diriguitor de reviste și tv., el se autodefinește sincer, dar profund „Patria mea mică și tristă este cuprinsul ochiului meu ars de iubire și de lacrimi”.

Dumnezeu să te aibă în pază, Nicule, pentru sufletul tău bun, pentru verticalitatea dovedită și poate acolo unde te vei duce, în vestitul loc de verdeață, să spui vorba bună a Leonidei Lari: „Nu da române în român!” sau al Alexandrei Păunescu: „Doamne, românește-i pe români!”

Tudor Nedelcea

O poveste tulburătoare - Viața Cuvioasei Teofana Basarab

„Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea Domnului” (ms. 2255), grăiește „românul absolut” (Petre Țuțea) și cuvintele Eminescului s-au adeverit în timp, așișderea și în cazul următor.

Cu doar câteva luni înainte de a ne părăsi veșnicul de pomenire, mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu a încredințat unui tânăr preot un teanc de hârtii referitoare la o mare, dar necunoscută personalitate a istoriei românilor și bulgarilor, Cuvioasa Teofana Basarab, contemporană cu Sfântul Nicodim de la Tismana, întemeietorul monahismului românesc: „Părinte Alexandre, într-un moment de răgaz am făcut o revizie asupra manuscriselor și fișelor mele de lucru, am găsit câteva teme la care am trudit mult și care au fost dragi sufletului meu. Îmi dau seama că timpul nu va mai avea prea multă răbdare cu mine și nu voi reuși să le finisez pe toate [...] M-am gândit să îți încredințez două dintre temele la care am lucrat. Una este dedicată Cuvioasei Teofana Basarab, fiica lui Basarab I, întemeietorul Țării Românești și alta xilogravurilor în cultura română. Îți dau tot materialul cules până acum. Te rog să continui această cercetătoare. Este liber să, prelucrezi acest material așa cum crezi de cuviință, poți să faci articole, studii, cărți, treaba ta.

O carte mult așteptată - Din exil... acasă... „cu Eminescu de mână”

Această carte mult așteptată este, în sfârșit, realizată de universitara craioveană, Mihaela Albu, care, prin numeroasele și pertinentele cărți publicate mai cu seamă după pensionare, demonstrează că vocația cercetării științifice nu se oprește la o anumită vârstă stabilită de guvernanți. Cartea Mihaelei Albu pe care o prezentăm cu o deosebită plăcere se intitulează: Din exil... acasă „cu Eminescu de mână”. Antologie de studii și articole despre opera eminesciană, ediție îngrijită, cuvânt înainte, note și comentarii. Și, ca întreaga realizare să fie la superlativ, postfața este semnată de Theodor Codreanu, unul din marii eminescologi contemporani, alături de Eugen Simion, Mihai Cimpoi, N. Georgescu, C. Cubleșan, Zenovie Cârlugea, A.D. Rachieru etc. La toate acestea, trebuie să adăugăm că lucrarea a apărut în Editura Muzeului Literaturii Române (director: Ioan Cristescu), în 2021, cu sprijinul neprecupețit al celebrului (în sensul real al cuvântului) primar al comunei sucevene Dumbrăveni, Ioan Pavăl, finanțatorul unor mari proiecte culturale în Țară sau la Chișinău și Cernăuți (cărți, statui, monumente, un Palat al Culturii la Dumbrăveni, simpozioane, congrese etc., cu participare internațională). Mihaela Albu reunește pentru prima dată în cultura română, într-o carte, studiile, articolele sau fragmente din volumele dedicate lui Eminescu, apărute în exil, adică „în întregime ceea ce s-a scris despre poet și despre opera sa departe de țară”.

La 75 de ani - Mihaela Albu, profesorul-cărturar

În ultimele două-trei decenii, în spațiul literar-cultural din arealul românesc, un nume apare tot mai frecvent: Mihaela Albu, tânăra pensionară craioveană, este o prezență fizică de invidiat la Universitatea Columbia între 1999-2002, dar și redactor șef al revistei „Lumină lină.„Gracios Light”, ambele din New-York, dar mai ales este o prezență intelectuală, publicând în prestigioase publicații periodice sau întreprizând acțiuni de înalt nivel intelectual între românii pretutindenari. Mihaela Albu a abordat varii domenii literare: poezie, proză, critică și istorie literară, memorialistică, publicistică. Este, se poate spune un scriitor total, fapt mai rar în rândul femeilor creatoare. S-a născut la Craiova, la 10 iunie 1947, în familia Eleonorei (n. Constantinescu) și a profesorului Mihai Popescu. În Cetatea Băniei a urmat cursurile Școlii generale nr. 9 (finalizate în 1961), ale Liceului „N. Bălcescu” (1961-1965) și apoi, la București a fost studenta Facultății de Filologie (1965-1970), unde și-a susținut și doctoratul, în 1983, cu teza Romanul românesc din deceniul opt, sub conducerea științifică a lui Ion Dodu Bălan. A fost, pe rând, profesor în com. Baldovinești-Olt (1970-1973), la Școala nr. 1 Balș (1973-1974). Din 1975 este cadrul didactic la Universitatea din Craiova până în 2010, când se transferă, pentru doi ani (2010-2012), la Facultatea de Jurnalism a Universității „Spiru Haret” din București.

Ținut regal cu oameni regali

Curtea de Argeș face parte din localitățile cu cel mai curat spirit românesc, tradițional; aici este atestată populația dacă, condusă de Dromichete (sec. IV-III î. Hr), o bisericuță și un început de reședință voievodală, pe la 1200. Localitatea ar fi fost întemeiată de Negru Vodă, Basarab I avându-și aici curtea, dar atestarea datează din 1510 dintr-un document semnat de domnitorul Vlad cel Tânăr. Cel care a dat strălucire așezării argeșene a fost Neagoe Basarab (1512-1521) din familia Craioveștilor, autorul celebrei opere Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (replică ortodoxă la Principele lui Machiaveli), reeditată de Eugen Simion în Opere fundamentale ca lucrare originală: Același domnitor, iubitor de pace, a construit Mănăstirea Argeșului, numită „Sionul românesc” (Gavriil Protul) sau „Bizanț după Bizanț” (N. Iorga), așezând Curtea de Argeș între marile catedrale ortodoxe europene.

Pe Argeș în sus

Dacă s-ar face o hartă cu activități cultural-științifice desfășurate în Țară, surpriza ar fi evidentă. În provincie, se petrec evenimente cu profundă semnificație tradițională, de înaltă ținută științifică, despre care am tot scris. De data aceasta mă simt obligat (plăcută obligație) să scriu despre Conferința națională cu participare internațională cu tema Patrimoniu cultural imaterial – noi provocări de receptare și diseminare a culturii tradiționale, proiect cultural finanțat de Consiliul JudețeanArgeș, organizat, între 7-8 mai 2022, de Școala Populară de Arte și Meserii Pitești, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești, Universitatea C. Brâncoveanu Pitești. Din comitetul de organizare au făcut parte: drd. Elena Iagăr (manager, Centrul Județean de cultură și Arte), dr. Justin Dejanu (manager, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești), dr. Ion Tița-Nicolescu (cercetător științific III, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești), cu largul și necesarul concurs al prof.univ.dr. habil. Gabriela Nedelcu-Păsărin de la Universitatea din Craiova, președinte al Comisiei Naționale pentru Salvardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din Ministerul Culturii. Echipa de specialiști a fost completată de conf. univ. dr. Delia Suiogan (Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca - Centrul universitar Nord Baia Mare), prof. univ. dr. Sebastian Ene (prorector, Universitatea „C. Brâcoveanu” Pitești), Madlen Șerban (secretar general, Comisia Națională a României pentru UNESCO).

Singularitatea Doamnei Elis Râpeanu

Elis Râpeanu este un nume feminin singular în cultura română contemporană. Născută la 27 august 1939 la Valea Călugărească, cu studii generale și liceale finalizate la Ploiești, este absolventa mai multor instituții superioare de învățământ: Facultatea de Limba și Literatura Română (1957-1962) și Facultatea de Limbi Clasice, Romanice și Orientale (1966-1971), ambele la Universitatea din București, apoi a absolvit Universitatea Științifică București (1963-1966), Universitatea Politică și de Conducere (1976-1975), dar și Școala Populară de Artă din București, specialitatea Canto-muzică populară și romanțe (1972-1975). A predat limbile moderne la Politehnica bucureșteană și limba română studenților și doctoranzilor străini, fiind profesor asociat la Universitatea „Spiru Haret”. A fost căsătorită cu magistratul Florin Râpeanu (trecut la cele veșnice) și are doi băieți: Niculae Dobrițoiu și Radu-Costin Dobrițoiu. Este nepoata savantului chimist Costin Nenițescu (cel care a refuzat s-o primească la doctorat pe Elena Ceaușescu, iar după scurt timp a decedat).

La Calafat a fost reonorată Florentza Georgetta Marincu

„Cuibărită în a doua mare meandră a Dunării, capăt de țară, străveche vatră de viețuire omenească, așezarea a primit de la bizantini numele de «Calafat». A fost și a rămas prin veacuri schelă, vad de trecere peste fluviu, poartă deschisă către toate zările lumii”. Succinta descriere a orașului dunărean aparține scriitoarei Florentza Georgetta Marincu, o boieroaică de viță veche în cel mai românesc sens al cuvântului, un filantrop autentic de care am avea azi mare nevoie. Se trage dintr-un neam de greci, bunicul ei matern, D. Arssenie a venit din insula grecească Myconos în Țară, căsătorindu-se cu fata popii din Rast-Dolj, așezându-se aici ca mare protector de moșii și păduri. Florentza Marincu s-a născut la Calafat, la 9 noiembrie 1925, unde a fost și botezată, naș fiind celebrul filosof Ion Petrovici ( ministrul Educației Naționale în guvernul O. Goga), fost coleg cu tatăl Florentzei la cursurile filosofului german W. Wundt, la Leipzig. A suferit „întâia traumă” la numai doi ani, la despărțirea părinților, ea rămânând la mama, stabilindu-se la Calafat, oraș care i-a devenit „un fel de rai”.

Anna Brâncoveanu, contesă de Noailles

„Ai venit de la Dunăre ca și Ronsard” (M. Barrés)

Reprezentantă de seamă a literaturii franceze la răscrucea ultimelor două secole, fiică a lui Grigore Basarab Brâncoveanu (fiu adoptiv al ultimului descendent brâncovean), și a grecoaicei Raluca Musurus (tatăl ei, Constantin Musurus Posa, a fost ambasador al Porții Otomane la Londra, a tradus în grecește Divina Comedie, un ascendent al său fiind prieten cu erudiții Erasmus și Aldó Manutio; (numele de Brâncoveanu și Basarab îl obține prin bunica sa paternă, Zoe Mavrocordat), Anna Brâncoveanu se naște la Paris, la 15 noiembrie 1876. Cu o educație aleasă, începe să scrie versuri, naive, inspirate de natură, pe la 9-10 ani, însă adevăratul debut în literatură și-l face la 1 februarie 1898 în Revue de Paris. Tatăl murind în 1885, pe când ea avea doar 9 ani, figura mamei, dotată pianistă, este cea mai pregnantă, ea fiind izvorul plăcerilor, sunetele pianului nobilându-i sufletul. Citea mult din Rousseau, Chauteaubriand, Lamartine, Verlaine, Hugo, în general literatură romantică, lecturi resimțite în creația sa viitoare, clasicismul cu normele sale rigide, nefiindu-i pe plac.

De Sf. Paști în Jilava, cu Ovidiu Papadima

Printre personalitățile marcante ale perioadei interbelice, cu destin dramatic după 1944, numele lui Ovidiu Papadima este reprezentativ. Aromân la obârșie, despre care Petre Țuțea spunea că aceștia nu sunt români, ci „superromâni” (având și ei uscăturile lor), Ovidiu Papadima este un critic și istoric literar, folclorist de prestigiu, cum l-a caracterizat Ionel Oprișan, „abordând cu aceeași competență și dezinvoltură problemele cele mai diverse”, „o subtilitate analitică, o viziune integratoare adecvată și mai presus de toate o sensibilitate de înțelegere a fenomenului artistic și folcloric de excepție”. Câteva detalii biografice, preluate dintr-o fișă biobibliografică elaborată de fiul său, cunoscutul scriitor și universitar, Liviu Papadima. Un alt nepot, Eugen Papadima, este, în opinia multora, cel mai bun psihanalist din Țară. Eugen Papdima, fostul meu coleg de la prima facultate – Filologia – (de la care am învățat multe, cultivând o prietenie benefică) mi-a prilejuit o întâlnire cu ilustrul său unchi, pe când eram student, spre a-mi comenta prima mea culegere de folclor cules din satul meu, Sus la Valea Ursului. Cu reală competență și multă bunăvoință, Ovidiu Papadima mi-a făcut observațiile necesare, judicioase, impresionându-mă prin cunoașterea exhaustivă și comparativă a folclorului românesc din diverse vetre folclorice. Așadar, Ovidiu Papadima s-a născut la 23 iunie 1909, în comuna dobrogeană Sinoe, în familia învățătoarei din Sibiu, Silvia (n. Balteș) și a lui Nicolae Papadima, aromân (macedoromân) din San Marino, preot, pictor de biserici, profesor de religie, venit în țară și așezat în Dobrogea.

Pierit-au românii din Ucraina?

Am parafrazat titlul unui articol al lui B.P. Hasdeu („Pierit-au dacii?”), scris la adresa latinismului extremist, care propunea eliminarea literei j din alfabetul românesc, pentru că era de origine slavă. Într-o vizită la Blaj, gazdele i se adresau cu „domnule Haidău”, explicându-i savantului motivul transformării literei j în i. Atunci, Hasdeu le-a replicat: „și cum pronunțati cuvântul coaje?”. Și s-a zis cu exagerările lingvistice, cu argumentele pseudo-științifice. Mai târziu, Stalin, autorul cărții Cu privire la marxism-leninism în lingvistică (scrisă, de fapt, de „cercetătorii” Institutului de Lingvistică al Academiei de Științe a URSS) a inventat, în scopuri politice, limba „moldovenească” (evident și poporul „moldovenesc”), moldovenii și românii din Basarabia și Bucovina fiind considerați două etnii diferite. Recent, pe același calapod, în Serbia s-a inventat limba „vlahă”. Fiind două etnii diferite (moldoveni sau vlahi versus români), nu întrunesc numărul necesar prevăzut în legile statelor respective de a fi reprezentanți în Parlament sau de a avea învățământ în limba maternă.

Scriitori basarabeni - De Ziua Basarabiei (27 martie) și a lui Theodor Codreanu (1 aprilie)

După excelenta și necesara lucrare O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (apărută în patru ediții, începând cu 1996), scrisă de criticul, istoricul literar și filosoful culturii, acad. Mihai Cimpoi (care împlinește, la 3 septembrie 2022, opt decenii de viață), Theodor Codreanu este, alături de Adrian Dinu Rachieru, unul dintre cei mai pertinenți și obiectivi observatori ai fenomenului basarabean și bucovinean, în special cel cultural, scriind în consecință. În Ante-scriptum la vol. Scriitori basarabeni (Editura Academiei Române, 2019), Theodor Codreanu mărturisește că a „descoperit” Basarabia în 1982 prin celebra revistă de la Chișinău, „Literatura și Arta”, condusă în anii dezghețului gorbaciovist (având un tiraj de 260.000 exemplare) și până la sfârșitul prematur de Nicolae Dabija. Theodor Codreanu se întreabă îndreptățit de ce această revistă românească nu este nici măcar semnalată în nicio ediție a Dicționarul General al Literaturii Române (2005, 2017). Faptul are o explicație. Încălcând principiile științifice, riguroase, stabilite de acad. Eugen Simion pentru această lucrare unicat în cultura română, colectivul de „coordonare și revizie” de la ediția a II-a (Gabriela Dantiș, Gabriela Drăgoi, Theodora Dumitru, Victor Durnea, Laurențiu Hanganu, Mihai Iovănel, Remus Zăstroiu) a dat dovadă de un subiectivism aberant și agresiv greu de explicat pentru statutul de cercetători științifici ai Academiei Române.

Centenarul nașterii lui Emil Manu

Într-o excelentă carte, Genurile biograficului (Editura Tracus Arte, vol. 1-2, 2018), Eugen Simion definește unul dintre aceștia: „Memorialiștii apar, de obicei, după marile catastrofe ale istoriei. Secolul XX este, din acest punct de vedere, foarte rodnic: două războaie mondiale, două sisteme totalitare, un lung război rece și o serie interminabilă de revoluții care, în numele umanității, au sacrificat individul. Când a ieșit la lumină și a putut respira liber, aceasta din urmă și-a pus memoria și fantezia la lucru și a notat ceea ce a văzut și a pățit”? Un astfel de individ sacrificat, strivit de un regim bolșevic impus cu tancurile sovietice și în consens cu americanii, este Emil Manu. El se alătură unei pleiade de mari intelectuali români cu conștiința civică care au fost nevoiți să „ocupe” închisorile comuniste: Petre Pandrea, Teohar Mihadaș, Lena Constante, Harry Brauner, Anița Nandriș, I.D. Sîrbu, Ilie Tudor (tatăl lui Tudor Gheorghe), N. Steinhardt, I. Caraion, C. Noica, Al. Zub, V. Voiculescu, Radu Gyr, V. Militaru, Petre Țuțea, D. Cirezu, Mircea Vulcănescu, Andrei Ciurunga, Nichifor Crainic, monseniorul Ghyca, Al. Ivasiuc, D. Stăniloae etc., etc., etc. (ordinea este aleatorie).

... Și a fost ziua „Marin Sorescu”

Altădată scriam despre „Zilele Marin Sorescu”, organizate de Primăria Craiovei și Academia Română, acum doar „ziua” Marin Sorescu. Altădată, Primăria Băniei (primar Antonie Solomon) și Academia Română (prin președintele ei, Eugen Simon, moderator permanent) l-au omagiat plenar pe autorul Liliecilor, prin invitarea unor mari personalități europene (John Fairleigh, W. Jaques de Deker, Serge Faucherau, Michael Metzeltin, Adam Puslojici, Radomir Andrici, Srba Ignatici, I. Miloș, I. Flora etc.) sau din arealul românesc (Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Gr. Vieru, M. Cimpoi, N. Dabija, Mircea Micu, M. Ungheanu, Victor Crăciun, Ilie Purcaru, Dan Haulică, Grigore Traian Pop, Augustin Buzura, Marius Sala, Maya Simionescu, D.R. Popescu, V. Tărâțeanu, Răzvan Voncu, Lucian Chișu, N. Breban, Varujan Vosganian, Dan Zamfirescu, N. Georgescu, Doina Rizea, N.D. Fruntelată etc.), a marilor actori Ilie Gheorghe, Tudor Gheorghe, Mircea Albulescu, Virgil Ogășeanu, Dorel Vișan, I. Caramitru, Horațiu Mălăiele, G. Mihăiță etc. Chiar foștii președinți ai României, Ion Iliescu și Emil Constantinescu (prezenți și la slujba de înmormântare) au venit la Craiova să-l omagieze pe genialul Marin Sorescu.

Pentru Tudor Rățoi - „Dulce și frumos este să mori pentru Patrie”

Scriam și cu alte prilejuri că „nasc” (ca să folosesc termenul cronicarului) și în Provincie intelectuali remarcabili, nu numai în București, unde se întâmplă (și) fel de fel de „nerozii”, după expresia lui Petre Pandrea. Un astfel de intelectual este Tudor Rățoi, istoricul, editorul și omul de cultură. Născut la 14 ianuarie 1953 în Dăbulenii Doljului, cea mai mare comună din țară (devenită, spre disperarea localnicilor, oraș) unde-și începe școala și petrece copilăria. Trecând pe la Iași spre a urma cursurile Facultății de Istorie, pe care a isprăvit-o în 1976 cu „diploma de merit”, Tudor Rățoi se așează cu totul la Drobeta Turnu-Severin (mai sus, pe Dunăre), în 1976, întâi ca muzeograf la Muzeul „Regiunii Porțile de Fier”, apoi ca cercetător la filiala locală a Arhivelor Statului, pe care a slujit-o cu devotament și profesionalism, îndeplinind între 1995-2019 funcția de director, fiind „împrumutat” între 2006-2007 ca director adjunct al Arhivelor Naționale (funcție asimilată secretarului de stat). De municipiul de pe Dunăre și-a legat biografia și activitatea culturală, lăsând în grija vecinilor dăbuleneni via și lubenițele. A organizat cu profesionalism arhivele mehedințene, a editat colecții de documente inedite aparținând lui C.I. Istrati, C. Angelescu, Șt. Odobleja, G. Sorescu, Al. Bărcăcilă, I.G. Bibicescu, Tudor Nedelcea, a scris pe bază de documente inedite, despre instituții severinene, rezistența anticomunistă din sud-vestul României, despre momentele istorice remarcabile reflectate în documente etc.

Veşnicul de pomenire, Grigore Vieru

Grigore Vieru face parte din Şcoala Basarabeană. Asemenea Şcolii Ardelene, care a cultivat cultura şi civilizaţia latină şi cultul pentru valorile autentice, netezând calea unirii Transilvaniei cu Ţara, Şcoala Basarabeană (avându-şi corifei pe Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Leonida Lari, D. Matcovschi, Anatol Codru, Emil Loteanu, Eugen Doga etc., dar şi pe bucovineanul Vasile Tărâţeanu) a dovedit, prin propria creaţie, că avem, cum spusese anterior Al. Mateevici, o singură cultură, o singură limbă, un singur popor. Ambele şcoli au demonstrat rolul intelectualului în cunoaşterea, cultivarea şi apărarea identităţii naţionale. „L-am cunoscut” prin Ioan Alexandru şi Marin Sorescu. Apoi „l-am văzut” în biroul lui Mihai Ungheanu de la „Luceafărul”, într-un panou cu alţi scriitori basarabeni (pe acel perete trebuia să existe portretul şefului statului român).

Centenarul Reîntregirii - Maria, regina naționalistă

În reputata revistă lunară „Curtea de la Argeș”, fondată în 2010, academicianul-scriitor Gh. Păun (urmașul lui Ion Barbu) a inaugurat o rublică, „Lacrima Anei” (studii, poezii culte și populare dedicate Anei lui Manole), materialele fiind antologate în cartea omonimă tipărită în 2019. În „nota editorială”, acad. Gh. Păun incită la vaste comentarii: „Mai în glumă mai în serios, am mai spus/scris că Ana ține zidurile Mănăstirii Argeșului pe umeri, dar Manole primește laudele, el este «meșterul valah cu nume de fântână» (Labiș), în timp ce prin fântână curg lacrimile Anei”. Provocat de acest scurt, dar incisiv comentariu, am dezvoltat ideea (vezi art. „Lacrima Anei”, în vol. Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, vol. VII, Craiova, Sitech, 2021, p. 96-101), sugerând/demonstrând că în Istorie, femeia a fost nevoită să fie tratată pe plan secund, să fie vinovată fără vină, cum e cazul Evei lui Adam sau să suporte atacuri misogine (Nietzsche recomanda „ținerea în lesă a femeii”; Schopenhauer: „femia trebuie să asculte”, iar pentru Hegel, femeile „nu sunt făcute pentru activități ce necesită o facultate universală”). Istoria fiind făcută, în general, de bărbați, femeia nu a avut parte de un tratament echitabil. Chiar și în istoria românilor, prea puțin ( sau deloc) s-a scris de rolul esențial jucat pe scena istoriei naționale de Ana Ipătescu, Maria Grant (Maria C.A. Rosetti), Maria Simonis (în cazul Revoluției pașoptiste), sau chiar de rolul decisiv, determinant al Cocuței Conachi (fiica boierului-poet Constantin Conachi și soția caimacamului Vogoride) în realizarea Unirii Principatelor Române. În această ilustră descendență o putem așeza, cu asupra de măsură, pe regina Maria, fără a ierarhiza meritele celorlalte femei de toată isprava.

Arhivele Olteniei

Revuistic, anul 1922 este extrem de prolific. Apar reviste importante consemnate ca atare de istorie, precum Cugetul românesc (februarie 1922, București, lunară, sub conducerea lui Tudor Arghezi și Ion Pillat, secretar de redacție: Dosil Munteanu); Flamura. Literară și artistică (1 aprilie, Craiova, lunară, cu El. Farago, F. Aderca, Tudor Mușatescu); Năzuința. Literatura, știința și arte (5 aprilie, Craiova, lunară, cu El. Farago, S. Mehedinți, I. Dongorozi, Perpessicius, Victor Eftimiu, F. Aderca, N.M. Condeescu, M. Dragomirescu etc.); Contemporanul (3 iunie, București, săptămânal, apoi lunar, de Ion Vinea, având colaboratori: I. Barbu, Marcel Iancu, F. Aderca, Tudor Arghezi, B. Fundoianu, Camil Petrescu, I. Pillat, Mircea Eliade, C. Brâncuși, Milița Petrescu, Șt. Roll etc).; Clopotul (20 octombrie 1922, revistă avangardistă, condusă de H. God). Între aceste publicații periodice, în Cetatea Băniei apare, în ianuarie 1922, revista „Arhivele Olteniei” publicație trimestrială, având caracter enciclopedic, sub direcția dr. Charles Laugier și a unui comitet format din Ștefan Cruceru (Craiova), T.G. Bulat (Rm. Vâlcea) și Al. Bărcăcilă (Turnu Severin), secretar de redacție fiind C.D. Fortunescu, spiritul acestei reviste (în anul următor el devine codirector, apoi director din 1926).

Basarabia și Eminescu în viziunea lui Adrian Dinu Rachieru

Mărturisesc: de multă vreme voiam să scriu despre Adrian Dinu Rachieru, o personalitate marcantă a culturii contemporane, un autor de cărți profunde, dar și un mare caracter, calitate tot mai rară în zilele pe care le trăim cu stoicism. El face parte din acea categorie de intelectuali rasați (Theodor Codreanu, Mircea Popa, Zenovie Cârlugea,Viorel Dinescu etc.) care „tac și fac”, îmbogățind cultura română cu lucrări fundamentale. Dacă nu-i vedem în prim planul vieții culturale (la TV sau presa literară centrală) se datorează doar faptului că sunt trăitori în provincie; în București, într-adevăr, soarele răsare pentru toți românii pretutindenari, dar între aceștia sunt și mulți mediocri și agresivi. Bucovinean de sorginte (satul Soloneț, jud. Suceava), Adrian Dinu Rachieru s-a născut la 15 septembrie 1949 în familia învățătorilor Felicia și Ioan.

În satul natal începe școala primară, la Suceava termină Liceul „Ștefan cel Mare”, iar la Universitatea din București, urmează Facultatea de Filosofie, secția sociologie, unde-și susține și doctoratul în sociologie cu teza Postmodernism românesc și circulația elitelor în context postdecembrist (1999), sub coordonarea prof. I. Mihăilescu. Stabilit la Timișoara, activează ca sociolog, cercetător științific, inspector șef la Inspectoratul pentru Cultură, consilier editorial la editura Augusta și prodecan și profesor universitar la Facultatea de Jurnalistică a Universității „Tibiscus” (din 1995).