BUCUREȘTI - IUBEȘTE ARTA DIN TINE - CLAUDIA MOTEA ȘI TUDOR NEDELCEA - FEBRUARIE 2024

[YOUTUBE] IUBEȘTE ARTA DIN TINE - CLAUDIA MOTEA ȘI TUDOR NEDELCEA - FEBRUARIE 2024

Ioan St. Lazăr, octogenarul

Mărturisind cu deplină sinceritate că „în întreaga mea viață am funcționat întru același principiu: «A fi izvor – a izvorî», transformând starea în faptă roditoare”, Ioan Șt. Lazăr s-a consacrat ca Un faber în cultura română, cum intitulează cartea-i dedicată de Ion Soare și Gheorghe Deaconu, apărută în editura vâlceană „Fântâna lui Manole”, în 2013, la șapte decenii de viață. I-au fost trasate cu acel prilej „repere pe drumul devenirii”, i-a fost remarcată „politețea creatoare”, adică etnologul (cercetătorul culturii populare: folclor, etnografie, artă populară), scriitorul (poetul, teoreticianul, criticul și istoricul literar), eseistul, publicistul, editorul (redactorul de cărți, îngrijitorul de ediții, coordonatorul de volume; fondatorul și conducătorul de publicații), animatorul și îndrumătorul vieții creației artistice-populare și culte (instructorul metodist pentru arta de amatori, mentorul tinerilor creatori), managerul cultural (conducătorul de instituții, liderul unor structuri organizatorice; inițiatorul, coordonatorul și realizatorul de programe culturale), educatorul (profesorul de liceu, universitarul, pedagogul cultural).

Așadar, o apreciere științifică a activității pe mai multe planuri ale lui Ioan Șt. Lazăr, argumentată cu bibliografierea operei sale, texte alese din varii domenii de activitate, referințele critice, autografe dedicate, mărturii și evocări, biografie ilustrată, volum complex, pertinent și obiectiv, prefațat de Eugen Negrici și Nicolae Constantinescu, două personalități marcante ale culturii românești contemporane.

Preocupări de istorie în predosloviile mineelor râmnicene

Apariția timpurie a tiparului în țările românești – la numai 53 de ani de la invitația lui Gutenberg – exprimă neîndoielnic, gradul de cultură, acea „foăme suflețească”, cum se exprimă Matei Basarab, puterea și dorința de asimilare a unui popor dornic de progres, determinând un salt uriaș, calitativ, comparabil cu o adevărată revoluție. Rolul cărții și al tiparului, al cuvântului scris, multiplicat și răspândit în zeci și chiar sute de exemplare, în vehicularea unor idealuri umanitare este incontestabil, constituind un indice al circulației ideilor, al intensității activității intelectuale. Cărturarii vremii (traducători, prefațatori sau sprijinitori al actului de tipărire) cred în misiunea lor de a lumina poporul și în îndreptarea neamului prin accesul la cultură. Actul tipăririi, care presupune, ca etape premergătoare, selecția, traducerea sau adaptarea, nu este gratuit, ci are o încărcătură socială – istorică binemeritată; de cele mai multe ori aceste traduceri sunt doar pretexte pentru vehicularea unor idei originale sau adaptate la condițiile țării noastre.

Stolnicul Constantin Cantacuzino precursor al cercetării științifice

În cultura română, secolul al XVIII-lea marchează „începuturile transformării omului medieval în ceea ce va fi mai târziu omul lumii moderne” (E. Stănescu). Pe plan european își fac apariția două mari personalități ale literaturii românești: Dimitrie Cantemir și Stolnicul Constantin Cantacuzino. Scrierile istorice depășesc satdiul medieval, suferă influențe umaniste, cronicarii își îmbogățesc cunoștințele în centrele europene de cultură, prin studii sistematice, manifestând un deosebit interes pentru problemele de metodologie. Între aceștia, Stolnicul Constantin Cantacuzino face muncă de pionerat, opera sa, Istoria Țării Rumânești întru care să cuprindă numele ei cel dintâi și cine au fost lăcuitorii ei atunci și apoi cine au mai descălecat și o au stăpânit până și în vremile de acum cum s-au tras și stă, este o anticipare a istoriei științifice. Conștient că istoria poate constitui, prin pildele sale, un îndreptar pentru viitor, el concepe istoria țării sale cu multă obiectivitate, cu argumente convingătoare, apelând la vasta sa erudicție, într-o vreme când i se părea că nu mai e nimeni să apere țara „nici cu condei, nici cu palma”. Scrie istorie din mândrie națională, patriotism și rațiune politică.

Foametea din 1946-1947

„Modestia nu e dezinteres, ci o atitudine”, scria Liviu Rebreanu, parcă completându-l pe Jules Renard: „Modestia stă bine oamenilor mari”.

Sunt gânduri rostite de mari personalități, cu vastă experiență de viață. Sunt oameni făptuitori de fapte mărețe în domeniul lor, dar din modestia lor, dar (mai ales) a contextului social-cultural nu ies în evidență; în schimb, mediocritățile sunt omniprezente și agresive nu numai în viața de toate zilele, ci în mass-media, în special cei care locuiesc în Capitală și au toate sursele de afirmare la îndemână. În provincie, s-a dovedit, au trăit, conviețuit și creat astfel de oameni, neremarcați în plan cultural central, cum e cazul, de pildă, al lui I.D. Sîrbu sau Vasile Lovinescu. Ne vom opri la o distinsă doamnă craioveancă, Laura Pumnea, care „strălucește” prin modestie.

Licențiată în sociologie la Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie a Universității din Craiova, cu un master, specializarea „Societate, comunicare și mass-media”, Laura Pumnea s-a remarcat la nivel plenar în jurnalism, activând la câteva posturi TV (realizând excelente interviuri) Terra Sat, 3TV, Radio Sud, Alto Media. A colaborat și la Teatrul „Colibri” și la ziarul „Adevărul de seară”.

Ion Druță sau Povara bunătății noastre

Aproape tabu în perioada antedecembristă, exilul românesc a devenit ulterior subiect de studiu benefic, creațiile literare, științifice, tehnice etc. și creatorii lor intrând de drept în patrimoniul cultural național românesc. Personalități românești marcante au onorat cultura lumii, ele fiind parte întregită a culturii românești.

S-a inaugurat, în premieră națională, la Craiova chiar un Muzeu al Cărții și Exilului Românesc, cuprinzând, mai cu seamă, valorile umaniste (scriitori, istorici, filosofi, pictori, sculptori, actori, regizori, muzicieni), pe când exilul tehnic, științific încă își așteaptă consacrarea prin recunoașterea în țară a valorii lor. Ce s-a întâmplat cu exponatele genialului Henri Coandă este o pată neagră pe obrazul politicii românești postdecembriste.

Grigore Traian Pop sau povara bunătății sale

„E mare mângâierea la vreme de restriște să te afli lângă cineva pe care să-l doară inima pentru tine” scria Cervantes, iar Dimitrie Gusti completa: „Puritatea prieteniei, tăria ei irezistibilă ce leagă pe vecie, pe viață și după moarte, constă numai în comunitatea de năzuințe”.

Am așezat aceste adevăruri rostite de două mari personalități din culturi și epoci diferite la următoarele însemnări despre un mare om și cărturar, care, într-o perioadă a vieții mele, greu încercată, datorită unor culturnici aroganți și a protejaților lor bine așezați în ierarhiei securității, Grigore Traian Pop a făcut naveta între București și Craiova spre a-mi fi alături.