Despre exilul românesc

Se vorbește, se scrie în ultima vreme mult și bine despre exilul românesc, mai ales despre cel literar. Este îndreptățită o astfel de abordare și aducere în actualitate a creației unor mari scriitori și gânditori români obligați să ia calea exilului, după cel de Al Doilea Război Mondial și în urma Decretului regal nr. 2134 / noiembrie 1944, care interzicea întoarcerea în țară a scriitorilor diplomați. Exilul este greu de suportat „Când mi-am pierdut eu țara, atunci mi-a fost pieirea. Atunci mi-a fost moartea dintâi și cea mai grea”, scria Publis Ovidius Naso. În excelenta sa lucrare, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chișinău, Editura Arc, 1996, ajunsă la a V-a ediție), savantul de la Chișinău, Mihai Cimpoi scrie despre drama culturii basarabene și a autorilor săi, definind „exilul basarabean ca exil interior”, care constă în „înstrăinarea de patria culturală adevărată, în privarea (până prin 1956) de accesul la valorile clasice, apoi prin limitarera acestuia (Eminescu, Creangă, Alecsandri fiind considerați clasici moldoveni, iar Caragiale și Coșbuc nemoldoveni).

Deosebirea fundamentală dintre cele două exiluri – continuă argumentația Mihai Cimpoi – este că exilul vestic nu impune o alegere între două spiritualități și între două limbi, ci numai găsirea unei soluții mai bune (esopice) pentru a păstra spiritualitatea și de a o feri de vânturile năprasnice ale înstrăinării”. Exilul (de la lat. exsilium, ex = afară; solio = a sări) este, juridic vorbind, o pedeapsă, care duce la izgonirea în afara țării, surghium; pe când diaspora (de la gr. diaspora = împrăștiere) a fost inițial termenul care se referea doar la comunități evreiești, aflate în afara Palestinei, în urma cuceririi babiloniene.

Din stejar, stejar răsare

„Poetul este un rege și i se cuvine un tron” Al. Macedonski

În cultura română (dar și-n cea universală) sunt și familii creatoare: de la poeții Văcărești, Hasdeu, Caragiale până la Marin Sorescu și Adrian Păunescu. În cazul lui Adrian Păunescu avem de-a face cu un adevărat fenomen. Remarcabil în plan literar, el a acționat ca o adevărată instituție, prin Cenaclul „Flacăra” și prin emisiunile Radio și TV plăsmuite de el. I-am putea da titlul pe care germanii îl acordă lui Goethe, de poet și pedagog național. El a format generația sa pentru revoluție („Ultima soluție / Încă o revoluție”), a fost un patriot în sensul real, adânc al cuvântului, curajul său în rostirea unor adevăruri este impresionant: l-a readus pe Mircea Eliade în cultura română, a impus „Doina” lui Eminescu (din 1984), și cântecul „Treceți batalioane române Carpații”, a cerut dreptate pentru cei implicați fără voia lor în „meditația transcendentală”, a luat apărarea oamenilor simpli în fața unor nedreptăți sociale, a impus tinere talente, l-a readus la „națională” pe Gh. Hagi, a fost cel mai cenzurat scriitor din epoca comunistă, a reușit, împreună cu Marin Preda, să-l lămurească pe N. Ceaușescu să nu reintroducă realismul socialist, etc., etc.

Ne mor românii! Ne-a părăsit și Vasile Tărâțeanu

Doamne, nu pot să împart,

Trupu-acesta în trei părți,

Că e unul și-i prea slab

Pentru-asemenea-ncercări.

Spovedanie

Tristă, groaznică constatare! Nu știu ce socoteală are Dumnezeu de-i ia în Împărăția sa pe cei mai curați români; poate că acolo, în Cer, este nevoie de o țară a românilor adevărați care să-i îndrume pe cei de pe Pământ! S-au dus, numai în ultimele două decenii, patriarhul Teoctist, mitropoliții Nestor Vornicescu, Bartolomeu Anania, Antonie Plămădeală, scriitori de geniu: Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Mihai Ungheanu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, artiștii Doina și Ion Aldea Teodorovici, Ion Ungureanu etc., și nu vin mulți din urmă să-i înlocuiască. În Cimitirul Bellu, după omagiile aduse lui Adrian Păunescu, Adam Pujlojici s-a „răstit” la mine: „Bă, mai trăiți naibii, că Țara are nevoie”.

Un intelectual sui-generis

Ion Filipciuc este un intelectual sui-generis. Născut și crescut în Bucovna în cel mai înălțător spirit românesc, stabilit într-un oraș cu faimă, Câmpulung Moldovenesc, Ion Filipciuc și-a împărțit vocația și cariera științifică în două direcții esențiale, îndepărtate doar la o privire superficială: studierea creației populare dintru începutul ei, adică Miorița și Eminescu.

Pentru prima temă a scris:„«Miorița» și alte semne poetice” (Câmpulung Moldovenesc, 2002), Semne și minuni în tradiția românească (Câmpulung Moldovenesc, 2009), a tipărit numeroase antologii de folclor sau ediții ale unor scriitori români. Luceafărului poeziei românești i-a dedicat volumele: Înspre alt Eminescu (Timișoara, 1999), „Lăcrămioarele învățăceilor” și Eminescu (Câmpulung Moldovenesc, 2001), Simptomuri politice în boala lui Eminescu (Iași, 2005), Eminescu la Putna (Câmpulung Moldovenesc, 2006), Eminescu în Bucovina (Câmpulung Moldovenesc, 2012). Între cele două direcții a mai publicat alte creații literare sau studii de istorie literară, precum Mircea Eliade pentru bucovineni (Câmpulung Moldovenesc, 2007); așadar, o activitate creatoare variată și prodigioasă, apreciată ca atare de specialiști: Laurențiu Ulici, Mircea A. Diaconu, Adrian Dinu Rachieru, N. Manolescu, Liviu Papuc, G. Munteanu, Th. Codreanu, C. Cubleșan, G. Vulturescu, Silvia Chițimia, Iordan Datcu etc.