Ne mor românii! Ne-a părăsit și Vasile Tărâțeanu

Doamne, nu pot să împart,

Trupu-acesta în trei părți,

Că e unul și-i prea slab

Pentru-asemenea-ncercări.

Spovedanie

Tristă, groaznică constatare! Nu știu ce socoteală are Dumnezeu de-i ia în Împărăția sa pe cei mai curați români; poate că acolo, în Cer, este nevoie de o țară a românilor adevărați care să-i îndrume pe cei de pe Pământ! S-au dus, numai în ultimele două decenii, patriarhul Teoctist, mitropoliții Nestor Vornicescu, Bartolomeu Anania, Antonie Plămădeală, scriitori de geniu: Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Mihai Ungheanu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, artiștii Doina și Ion Aldea Teodorovici, Ion Ungureanu etc., și nu vin mulți din urmă să-i înlocuiască. În Cimitirul Bellu, după omagiile aduse lui Adrian Păunescu, Adam Pujlojici s-a „răstit” la mine: „Bă, mai trăiți naibii, că Țara are nevoie”.

Acum a plecat și Vasile Tărâțeanu. Sâmbătă, 6 august 2022 (Schimbarea la față a Domnului), pe la prânz am vorbit cu Elena, soția lui Vasile Tărâțeanu. Era la un spital din Cernăuți, la secția de reanimare și printre lacrimi mi-a zis: „Vasile e la reanimare!; „E grav?”, „E foarte rău”. Și iată că în dimineața zilei de 8 august 2022, Viorel Dinescu și Mihai Sultana Vicol îmi dau trista veste. „Bolnav de România”, cum l-a caracterizat excelent Geo Tomozei, românul Vasile Tărâțeanu a fost marcat pe viață de sârma ghimpată care trecea pe ulița mare a satului său natal, Sinăuții de Jos, pusă de austrieci în 1775 drept graniță, apoi ca urmare a pactului Molotov-Ribbentrop tot graniță a rămas. Sârma ghimpată separa cele două țări „frățești”: R.P. România și URSS (recte RSS Ucrainiană). Partea sa de sat aparținea raionului Hliboca din regiunea Cernăuți (unde cele două statui ale lui Schiller și Eminescu au fost dărâmate, rămânând doar monumentul ostașului sovietic eliberator). „Iată cum se face uneori istoria, mărturisește Vasile.

De aici și repulsia mea față de frontiere în general. Cea din Sinăuți a trecut prin inimile sătenilor de acolo, deci și prin inima mea. Câte drame omenești a generat această frontieră”. Satul cu multe drame a dat literaturii române pe G. Voevidca, Al. Burlă, Ilie Damaschin, D. Hrinciuc, Ilie T. Zegrea (și el aflat în grea suferință), V. Levițchi, episcopul Visarion Puiu (ruda sa). Pe frontispiciul ziarului său din Cernăuți „Plai românesc”, Vasile a inscripționat sârma ghimpată; autoritățile ucrainiene i-au intentat proces și l-au obligat să scoată sârma ghimpată, dar el a refuzat și a plătit scump: în 1994, fiul său, Marcel, de 24 de ani, student la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava a murit în condiții suspecte, neelucidate nici până azi. Pregătirile de nuntă s-au transformat în cele de înmormântare. În 2018, la Centenarul Unirii, Vasile a adus din Țară, ca un Badea Cârțan, reviste, pliante, cărți etc., referitoare la acest măreț eveniment. Autoritățile iarăși l-au tratat într-un stil barbar, acuzându-l că vrea să destrame Ucraina. De atunci, Vasile Tărâțeanu nu și-a mai revenit. A fost internat în spital la Iași, s-a procopsit și cu misteriosul covid și în cel din urmă a cedat. Văd pe ecranele televizoarelor comentatori care mai de care mai gălăgioși și aroganți vorbind despre războiul ruso-ucrainian sau ortodoxo-ortodox. Prea puțini vorbesc despre românii din Ucraina, despre încălcarea drepturilor lor elementare pe care le are orice minoritate națională (dreptul la limbă, identitate etc.), inclusiv minoritatea ucrainiană din România.

Am scris în acest sens articolul „Pierit-au românii din Ucraina?”. Vasile Tărâțeanu a suferit și pentru că ei nu-s întrebați ce mai fac, sunt dați uitării, că bucovinenii de nord sunt considerați „popor băștinaș deportat”, că Eminescu este un „ucrainian renegat, născut din părinți ucrainieni care au fost românizați”. Vasile Tărâțeanu este „bolnav de România” și pentru faptul că românii bucovineni au parte numai de „umbra spinului la ușa creștinului”, cum doinește Eminescu, că propaganda șovină îi împarte pe aceștia în moldoveni și români (după modelul stalinist aplicat și în Basarabia), că nu mai există teatru, conservator, universitate în limba română (de la Poroșenko până azi în școli se predă, săptămânal, o oră de „limba moldovenească”), că mormintele românilor din Cimitirul central sunt vandalizate sau numele decedaților români sunt schimbate cu nume ucrainiene, că n-au ICR (Centrul Cultural „E. Hurmuzachi” este înființat de avocatul Patraș), că s-a interzis ridicarea unui monument lui Ștefan cel Mare în Codrii Cosminului) sau lui Eminescu, iar casa lui Aron Pumnul stă să se prăvale, că s-a dat foc tricolorului românesc de formația paramilitară „Tridentul”, că într-un ziar ucrainian „Ceas” s-a scrie: „Timpul așteptărilor că liderii români se vor conduce după rațiunea sănătoasă și nu vor cere statului ucrainian prea multe concesii trece, de aceea este necesar un baraj juridic” etc., etc.

Acest „Grigore Vieru al Bucovinei”, Vasile Tărâțeanu nu a tăcut, nu a stat în espectativă, ci a acționat în spiritul credinței creștine (la Judecata de apoi vor participa și neamurile), a luat condeiul drept armă și gazetăria drept artilerie grea și a pășit la luptă. Până azi, 8 august 2022. S-a născut la 27 septembrie 1945 în satul Sinăuții de Jos, raionul Hliboca, unde absolvă școala generală, continuă la Școala Medie Generală nr. 10 din Cernăuți, unde absolvă și Facultatea de Litere din cadrul Universității (în 1972). Între 1969-1981 este reporter la ziarul regional „Zorile Bucovinei” din Cernăuți, între 1981-1991, redactor superior la redacția emisiunilor în limba română de la Radio Kiev. Între 1990-1994 conduce ziarul „Plai românesc” al Societății de Cultură Românească „M. Eminescu”, în grafia latină, post la care renunță în semn de protest și înființează alte publicații: „Arcușul” și „Curierul de Cernăuți”, „Junimea” (al Ligii Tineretului Român din Bucovina). Este membru fondator al Societății pentru Cultura Românească „M. Eminescu” din Cernăuți (1989), secretar al Societății (1991-1992), membru fondator al revistei „Glasul Bucovinei” (1994) și al editurii „Alexandru cel Bun” din Cernăuți (1996), președinte al Fundației Culturale „Casa Limbii Române” din Cernăuți (2000). A fost deputat în Congresul regional Cernăuți (1992-1996; 2001-2006). A fost membru de onoare al Academiei Române.

A participat la Marea Adunare Națională din Chișinău (27 august 1989), unde suține un înflăcărat discurs. A fost ales vicepreședinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (președinte fondator: acad. Victor Crăciun), în comitetul director al Congresului Spiritualității Românești, a participat la aproape toate manifestările culturale și științifice privitoare la identitatea națională. A fost cetățean de onoare al unor localități, între care și Craiova (alături de Ilie Ilașcu, Grigore Vieru, N. Dabija, Victor Crăciun, M. Cimpoi, Eugen Doga), a primit numeroase premii literare, diplome, medalii sau titluri onorifice etc. Este autorul unei opere referențiale: Arpele ploii (versuri, 1981), Dreptul la neliniște (versuri, 1984), Teama de înstrăinare (versuri, 1990), Litanii din Țara de Sus (versuri, 1995), Litanii (versuri, 1996), Pământ în retragere (versuri, 1999), Și ne izbăvește pre noi (versuri, 1999), Iluzii și lanțuri (publicistică, 2001), Dinafară (versuri, 2003), Infern personal (versuri, 2005), Orizonturi decapitate (2005), Aruncarea zarurilor (2005), Ochean cu cioburi sângerânde (2005), Degețelul salvator (2006), Stâlpul de foc al jertfirii de cuvânt (2007), Cimitirul ambulant (2008), 101 poeme (2010), Până dincolo de umbră (2011) etc.

O parte din versuri au fost traduse în ucrainiană, sârbă, suedeză, engleză, albaneză, franceză, macedoneană, altele au intrat în manualele pentru școlile românești din Ucraina. A fost apreciat cu asupra de măsură de marii cărturari români: P.F. Teoctist („Îl prețuiesc pe Vasile Tărâțeanu pentru credința și poezia lui care exprimă dragoste de strămoșii noștri”); Grigore Vieru („Este bradul de munte, iar rășina tulpinei sale nu este altceva decât viața rănită, dar nicicând îngenuncheată, pe care o trăiește în mijlocul unor necontenite furtuni istorice”); Nicolae Dabija („Acest Oștean al Limbii Române se luptă pentru fiecare piatră, știe că pe lume există doar două lucruri pentru care merită să trăiești și să mori: iubirea și libertatea, restul fiind niște simple iluzii”); Theodor Codreanu („Strigătul simplu, de un dramatism singular al liricii lui Vasile Tărâțeanu se adresează nu atât Bucovinei, cât românilor uituci care se cred nemuritori în insula încă aparent păzită de granițe”); Victor Crăciun („În ordinea definirii ei, personalitatea lui Vasile Tărâțeanu s-a manifestat și dezvoltat în trei direcții esențiale: poetul, publicistul și animatorul național pe plan cultural, social și politic”); Mihai Cimpoi („Clădit într-o statură în care e mai mult suflet decât trup, Vasile Tărâțeanu e un bucovinean rătăcitor care-și prinde o cravată lată și înflorată ce-i servește drept plapoma în desele drumuri de cărăușie gazetărească și poetică și care apare în ochii noștri ca un spiriduș carpatin întrupat din duh de munte și din somn de flori de câmpie)”; Viorel Dinescu („Spre deosebire de vizionarii pseudoelitiști care se zbat în aventuri formale și formaliste, pentru Vasile Tărâțeanu viața e resimțită ca un «pat de Procust» împotriva căruia este dator să lupți, iar nu să te lași lungit sau scurtat după pofta călăului)”; Mircea Popa („Vasile Tărâțeanu este un exponent al neamului său robit din Bucovina, o voce care trebuie să aducă adevărul la masa judecății unei Europe amnezice, a unor politicieni care și-au uitat menirea”) etc., etc. Sunt doar câteva caracterizări lapidare, dar pertinente despre un mare Român (trebuie scris mereu cu literă mare), care și-a făcut datoria de „om al lui Dumnezeu”, creator cu vocație, luptător pentru idei umane și pentru neamul său.

Drum bun, Vasile Tărâțeanu, și-n acel loc cu verdeață nu uita și de noi, pustiiții care poate nu ne-am ridicat la nivelul dorințelor tale și ale idolului nostru, Eminescu.

Tudor Nedelcea