Eminescu, corect politic - „Influența austriacă asupra românilor din Principate”

Pe zi ce trece, Eminescu se dovedește a fi periculos, chiar periculos de actual, motiv pentru care acel curent malefic, internațional îl încadrează între cei „incorecți politic”, ceea ce, indubitabil, îl onorează, Poetul fiind un autentic naționalist (în sensul real al cuvântului). Una dintre probele ce-l autentifică actual, contemporan cu vremurile noastre, este celebra sa conferință, Influența austriacă asupra românilor din Principate, susținută la Iași în cadrul prelecțiunilor populare inițiate de „Junimea”, începând cu anul 1875. Conferința lui Eminescu face parte din ciclul XI, sub genericul „Influențe consecutive asupra poporului român”. Inițial, Eminescu urma să susțină o prelegere despre influența germană, cea despre austrieci fiindu-i repartizată lui A.D. Xenopol, iar cuvântul „influență” a fost înlocuit cu „înrâuriri”, spre a nu deranja prea mult. S-a revenit însă la titlul inițial. Alți conferențiari ai acestui ciclu de prelecțiuni populare sunt nume celebre: A. Lambrior, Șt. Vârgolici, A.D. Xenopol etc. și ele au avut un impact imens în epocă, nu numai în Țară, dar și în plan european, cum demonstrează D. Vatamaniuc. La conferința lui Eminescu participă și consilierul austriac de la Iași, Hans Wenzel, care-i raportează șefului său, Gyula Andrássy, ministrul de Externe al Imperiului austro-maghiar, despre „nocivitatea” ideilor eminesciene, solicitând să elimine o parte din ele sau chiar să retracteze, ceea ce conferențiarul refuză categoric, afirmând că, în principiu, conferința a avut caracter economic și nicidecum politic.

În concepția lui Eminescu - Chestiunea Dunării, chestiune europeană

Tratatul de Pace de la Paris (30 martie 1856), încheiat în urma Războiului Crimeei între Austria, Franța, Marea Britanie, Prusia Sardinia și Turcia, a avut menirea de a sensibiliza puterile europene (în special Franța) asupra problematicii Principatelor Dunărene, a Unirii Principatelor, abolirea protectoratului Rusiei și statutul gurilor Dunării, în favoarea Puterilor contractante. Tratatul stipula „neutralizarea Mării Negre, interzicându-se astfel prezența militară a Rusiei, a hotărât internaționalizarea cursului Dunării prin instituirea unei comisii europene, care urma să aibă în grijă cursul fluviului de la Isaccea la vărsare în Mare și o comisie a riveranilor (din care urma să facă poate și cele două principate românești pentru cursul în aval de Isaccea) și a hotărât «rectificarea» frontierei basarabene, prin cesiunea teritoriului respectiv Moldovei” . În acest sens, s-a înființat Comisia Europeană a Dunării cu sediul la Galați și s-a încheiat un Aranjament între Guvernul Principatului Moldovei și Comisia Europeană a Dunării pentru serviciul telegrafic de la Galați la Sulina . Promotorii acestor acțiuni politice de anvergură europeană au fost scriitorii: M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Costache Negri,, dublați de D. Rallet, A.I. Cuza și, mai târziu, cum vom menționa, de M. Eminescu. Problema navigației pe Dunărea de Jos a făcut obiectul ședințelor Conferinței de Pace de la Paris (12/24 aprilie 1866, 20 aprilie/2 mai 1866 și 23 mai / 4 iunie 1866). La Congresul de la Berlin (1878), delegația României (I.C. Brătianu și M. Kogălniceanu) a cerut recunoașterea de jure a independenței, dar solicitarea ei a fost „numai auzită, nu și ascultată” . Se stipula, totuși, că România putea încheia convenții bilaterale privind „privilegiile și atribuțiile consulilor străini și, de asemenea, urma să facă parte din Comisia Europeană a Dunării – cu atribuții extinse până la Galați”.

Un act de trădare națională - Declarația de la Budapesta

Se vorbește, în ultima vreme, mult și mai puțin argumentat despre intervențiile nediplomatice ale premierului Viktor Orban (apreciat pentru demnitatea națională), la unele colocvii din Transilvania, cu participarea etnicilor maghiari cu cetățenie dublă. Dacă din partea României ar fi participat unii intelectuali români, bine documentați, cu simț istoric și patriotic, de pildă, Mihai Neamțu, dezbaterile ar fi fost echilibrate și încadrate în spiritul adevărului istoric. Dar, pe ce se bazează liderul maghiar? În primul rând pe lașitatea, trădarea unor români din diaspora care au semnat Declarația de la Budapesta din 16 iunie 1989, avizată și de fostul rege al României, Mihai. Am mai scris despre aceasta (vezi Tudor Nedelcea, Monarhia salvează România sau o jefuiește?!; în Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, Iași, TipoMoldova, 2016, p. 146-155), amintind că un mare om politic și istoric, Ion Rațiu, trăitor în Transilvania Imperiului austro-maghiar (a cărui familie a avut de suferit din cauza atrocităților guvernanților maghiari) a denumit semnarea Declarației ca un act de înaltă trădare națională. Vom publica o altă luare de atitudine față de această Declarație, semnată de Ion Pantazi în ziarul „Stindardul românilor” din München, nr. 28 din noiembrie 1989. Ion Pantazi este fiul Adrianei și al lui Constantin Pantazi (nepoții filosofului Constantin Rădulescu-Motru). General de corp de armată, C-tin Pantazi, născut la 28 august 1888 la Călărași, a ajuns ministru al Apărării Naționale (23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), fiind arestat din ordinul regelui la 23 august 1944 și judecat în „lotul Antonescu”.