Eminescu, corect politic - „Influența austriacă asupra românilor din Principate”

Pe zi ce trece, Eminescu se dovedește a fi periculos, chiar periculos de actual, motiv pentru care acel curent malefic, internațional îl încadrează între cei „incorecți politic”, ceea ce, indubitabil, îl onorează, Poetul fiind un autentic naționalist (în sensul real al cuvântului). Una dintre probele ce-l autentifică actual, contemporan cu vremurile noastre, este celebra sa conferință, Influența austriacă asupra românilor din Principate, susținută la Iași în cadrul prelecțiunilor populare inițiate de „Junimea”, începând cu anul 1875. Conferința lui Eminescu face parte din ciclul XI, sub genericul „Influențe consecutive asupra poporului român”. Inițial, Eminescu urma să susțină o prelegere despre influența germană, cea despre austrieci fiindu-i repartizată lui A.D. Xenopol, iar cuvântul „influență” a fost înlocuit cu „înrâuriri”, spre a nu deranja prea mult. S-a revenit însă la titlul inițial. Alți conferențiari ai acestui ciclu de prelecțiuni populare sunt nume celebre: A. Lambrior, Șt. Vârgolici, A.D. Xenopol etc. și ele au avut un impact imens în epocă, nu numai în Țară, dar și în plan european, cum demonstrează D. Vatamaniuc. La conferința lui Eminescu participă și consilierul austriac de la Iași, Hans Wenzel, care-i raportează șefului său, Gyula Andrássy, ministrul de Externe al Imperiului austro-maghiar, despre „nocivitatea” ideilor eminesciene, solicitând să elimine o parte din ele sau chiar să retracteze, ceea ce conferențiarul refuză categoric, afirmând că, în principiu, conferința a avut caracter economic și nicidecum politic.

Conferința „Influența austriacă asupra românilor din Principate” se publică în „Convorbiri literare” (X, nr. 5, 1 august 1876, p. 165-175), cu semnătura autorului, fapt mai puțin întâlnit în publicistica eminesciană. Ce a deranjat atât de mult Imperiul de la Viena, transformat (grație împărătesei Sissi, îndrăgostită de un ofițer maghiar) în Imperiul austro-maghiar? Din capul locului (articolului), Eminescu pune punctul pe i: „înfluența aceasta, fiind mai cu seamă actuală”, este, totodată și nocivă dintr-un anumit punct de vedere, întrucât, „ne încunjură din toate părțile, trăim sub presiunea ei, e asemenea unui demon din povești pe care îl zărești ariîncotro te-ai întoarce, din care cauză începe a ți se năzări și acolo unde nu e”. Pentru a stabili „raportul în aceste două elemente, cel românesc și cel austriac, au trebuit să intre”, Eminescu studiază contextul european al vremii, raportul dintre metropolă și periferie, „înlăturarea popoarelor prin elite și căderea lor prin pături superpuse”, raportul dintre clasa pozitivă și cea superpusă, cum magistral demonstrează savantul Ilie Bădescu în Sociologia eminesciană (Galați, Edit. Porto-Franco, 1994). Austria are „razimul său spiritual în cultura Germaniei”, ceea ce îi conferă un imens avantaj, stăpânind „popoare foarte deosebite, nemulțumite”, căreia îi lipsește „condiția principală a unui stat, unitatea națională”. În cazul românilor din Principate „întâlnim un popor mic a cărui populație agricolă, a cărui inteligență consistă dintr-un element omogen, dar a cărui funcții vitale sunt în mare parte împlinite de străini”.

După ce face un excurs în istoria altor imperii și religii, dovedindu-și vocația de istoric (de care scria și N. Iorga), menționează că Austria a încercat sub Constantin Brâncoveanu „să ieie Țara Românească, precum mai târziu au luat Bucovina”, una dintre trăsăturile politicii externe a Imperiului austro-maghiar fiind existența sa „prin discordia popoarelor sale, pe care le ține vecinic lipite și vecinic în discordie” cu ajutorul unui „element internațional [sublinierea lui Eminescu, n.n.], fără patrie, fără naționalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol, ca și în Boemia, în Galiția ca și-n Transilvania”, care încearcă „să unifice Austria prin religie”. Alt element identificat de Eminescu este „beamterul austriecesc”, descris ca „hibrid și stângaci, cu o fizionomie fatală”, care are o limbă cidată (o amestecătură de germană, maghiară și rusă), văzut sub chipul clerului catolic; sunt elemente suficiente pentru cultivarea cosmopolitismului. Interesul Austriei este de a „deschide porțile Orientului pentru colonizarea prisosului copiilor săi și desfacerea mărfurilor sale” pe o cale pașnică, prin agenți economici desfășurându-și influența, văzută ca o „țesătură foarte complicată de cauze și efecte”. Îndemnându-și confrații la obiectivitate („să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire și să nu surescităm cugetarea [...].

Inimă foarte caldă și minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său”), Eminescu identifică cauzele răului și propune stârpirea lor „cu statornicie de fier”, inclusiv defectele poporului român, pe care „îl găsim totdeauna dezbinat înlăuntru, dezbinat în politica sa față cu vecinii”, un adevăr de necontestat, preluat parțial și de Emil Cioran. Considerând că „popoarele nu sunt producte ale inteligenței, ci ale naturei”, acestea au nevoie „de un punct stabil în jurul căruia să se cristalizeze lucrarea lor comună, statul lor, precum roiul are nevoie de o matcă”, ceea ce „noi românii de sute de ani n-am avut altă plăcere mai mare decât a ne răsturna principii”. În consecință, Eminescu emite câteva principii de guvernare, de funcționare corectă a statului de drept: 1. Pentru rezolvarea luptei dintre ideea statului și individualismul cetățenilor, se impune „ideea armonizării intereselor”, a egalității între clase („de a opri ca una să nu fie esploatată prea mult prin alta, căci toate trăiesc și înfloresc una de la alta și pieirea uneia condiționează pieirea mai curândă sau mai târzie a celeilalte”). 2. Rolul moral al statului este important, întrucât „societatea e mișcarea, statul stabilitatea”, istoria lumii fiind dominată de două idei, două tabere: „aceea a individualismului, sistemul liberal, și aceea a armoniei intereselor, a statului ca o unitate absolută, a monarhiei juridice.

Libertatea e libertatea de a esploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran ca și vecinul meu, fraternitatea – un moft ilustrat prin guilotină”. Libertatea care nu se bazează pe armonia intereselor este nocivă, „nimicește clasele sociale și în urmă și statul”. Și ilustrează această idee cu istoria tomânilor din Principate spre a demonstra că „influența economică a Austriei devine destructivă”. Ajungând cu profundul curs de istorie națională până în zilele sale, constată și rolul partidelor politice: conservatorii și liberalii cărora le dă o altă definiție: „oameni cu slujbă: guvernamentali, oameni fără slujbă: opoziție”, de unde „vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale”. Pericolul cel mare pentru Principate este inexistența „clasei de mijloc, pozitivă” (adică a țăranului român, „pe al cărui spate trăim cu toții”), unde „golurile [economice] sunt împlinite de străini”, pentru că „clasa țăranilor e prea necultă și, deși singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimărui nu-i pasă de ea”.

Argumentând că „omul în starea sa firească, are trebuințe de puține lucruri: mâncarea, locuința, îmbrăcămintea” pentru existența sa personală; în schimb pentru o nație este imperios necesar „să îngrijească de clasele care produc obiectele ce corespund acestor trebuințe”. Sunt idei de o deosebită valoare pragamatică, expuse de un poet la doar 26 de ani, idei care și-au dovedit perenitatea în timp, îndreptățindu-i pe Ștefan Zeletin (Burghezia română: Originea și rolul ei istoric, 1925) și pe M. Manolescu (Rostul și destinul burgheziei românești, 1940, carte aplicată în Bazilia anilor 1970) să-și întemeieze cercetările pe ideile eminesciene, iar pe Ilie Bădescu să-l așeze pe Eminescu în sociologia europeană alături de italianul V. Pareto („Cu Eminescu începe seria realismului sociologic oriental”, scrie Ilie Bădescu în Sociologia eminesciană). Studiind istoric, economic și sociologic starea de lucruri din țările românești, care se depopulează dramatic dar nu ireversibil, „se înțelege - scrie Eminescu – că influența austriacă economică va trebui să propășească răpede și să umple golurile noastre cu prisosul populației sale”. În Iași, exemplifică el, „abia a treia parte a populației sunt supuși românești. Și asta merge crescând”. „Răul deci e înlăuntru” datorat nestabilității care duce la „căderea proprietății mari teritoriale” și, în lanț, la căderea breslelor, fapte ce trebuie remediate printr-o politică de stat națională și eficientă, pentru că, avertizează el, „vecinătatea Austriei e omorâtoare pentru noi dacă nu ne vom trezi de cu vreme și nu vom arunca la naiba toți, perceptorii, subperceptorii, sub-sub-perceptorii, dacă nu vom descărca pe țăran și nu-i vom asigura o dezvoltare liniștită, dacă nu ne vom hotărî să nu purtăm niciun product străin pe noi, precum au făcut ungurii în vremea absolutismului”.

Pragmatic, pentru remedierea acestei stări de lucururi, Eminescu cere: „Stabilitatea, adică guvern monarhic, ereditar, mai mult ori mai puțin absolut; Munca, adică escluderea proletarilor condeilir de la viața publică a statului și prin asta silirea lor la o muncă productivă; Economia, adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială și sacrificiile făcute pentru ea, acestea atât în economia generală a statului cât și în cea individuală”. Altfel, avertizează el în cunoștință de cauză, ca un autentic economist (vezi, Olivia Nedelcea, Eminescu, economistul, 2000; de altfel, Eminescu pregătea pentru tipar nu un volum de poezii, ci un curs de economie politică și un dicționar economic!), românii vor avea de ales între „domnia austriacă” (unde evreii ar popula satele românești în număr tot mai mare, țăranii devenind „servii lor”, iar moșiile ar fi cumpărate de „societăți de capitaliști, colonizate cu nemți, iar nația redusă la proletariat”) și „domnia rusească”, în care un „un caz ar șterge limba din biserică și stat, țăranul ar trăi mai bine, însă sub condiția ca să se rusifice”; cei mai curajoși, care nu vor să se rusifice „ar mări pohodul, na Siber, fără judecată, prin ordin adminstrativ”. Oricine poate constata cât adevăr grăit-a Eminescu! (De notat ce a descoperit acad. M. Cimpoi: cererea lui Eminescu de eliberare a diplomei de absolvire și aprobarea rectorului Universității din Berlin; urmează descoperirea propriu-zis a diplomei, care va atesta că Eminescu a fost licențiat și pentru acest motiv, Titu Maiorescu l-a trimis pentru înscrierea la doctorat).

Fără îndoială, magistrala și densa conferință de ținută academică a stârnit și controverse. Conform riguroasei documentări a lui D. Vatamaniuc, ziarul „Curierul de Iași” (19 martie 1876) face rezumatul conferinței, iar un student ieșean (anonim) critică ideile lui Eminescu (în „Apărătorul legei”, 23 martie 1876). Fiind la curent cu aceste acuzații „care denaturează atât înțelesul cât și tendința cuvintelor mele”, Eminescu pregătește o Rectificare (mss. 2255, vezi M. Eminescu, Opere, IX, 1980, p. 470-471), în care lămurește cu asupra de măsură: „1). N-am cercat a dovedi nicăiri că despotismul este fericirea și progresul popoarelor. Tot ce am arătat e că puterea statului, domnia corectă a legii trebuie să fie mai tare decât tendențele claselor sociale și să le înfrâneze. Unde această putere a statului e în vecinică mișcare și lovită perpetuu în centrul său, acolo se naște despotismul unei caste și lipsa de drept a celorlalte clase sociale, se naște despotul personal, care nu respectază nicio lege și sfârșește rău. Precum au sfârșit și despoții din istoria românilor. C-un cuvânt: am susținut domnia absolută a principiului armoniei intereselor, în contra despotismului, a domniei unei caste sau a unei persoane pe sama celorlalte clase, lipsite de drept. 2). N-am susținut că țăranul trebuie să rămână țăran etc., ci că înaintarea dintr-o clasă într-alta trebuie să fie bazată pe muncă și nu pe privilegiu. 3). N-am susținut că e rău sistemul nostru constituțional, care dă drept la alegeri, înlesnind scribilor a ajunge la afacerile statului, ci am arătat numai că acest sistem e lărgirea vechilor privilegii asupra progeniturei claselor privilegiate din trecut și că nu corespunde cu clase economice pozitive, care să găsească în el mijlocul de a-și reprezenta interesele lor în stat. 4).

Despre influența austriacă am vorbit atât istoricește (rolul lui Mihai Viteazul în vremea războiului de 30 de ani, încercarea luărei Olteniei sub Constantin Brâncoveanu, răpirea Bucovinei) cât și asupra influenței economice actuale, care devine înspământătoare față cu o țară ce se depopulează, față cu un popor care-și pierde pe zi ce merge din mânile sale comerciul, meseriile, proprietatea fonciară urbană, ba în urmă până și proprietatea fonciară rurală. 5). Prelegerea mea, dacă se poate numai propagandă, n-a fost politică. Ci economică. Viața formală (politică) a statului a fost considerată numai întru atâta întrucât are legături cu viața economică a poporului nostru”. Studiind sau chiar numai citind acest studiu științific Influența austriacă asupra românilor din Principate, suntem obligați să-i recunoaștem Eminescului nu numai valoarea creației poetice, a studiilor de istorie, critică și istorie literară, dar și enciclopedismul gândirii sale, a unor idei perene, a iubirii sale de neam și Țară, îndreptățind aureola de „poet național” spre disperarea unor „intelectuali” români cu simbrie din străinătate, detractori ordinari.

Tudor Nedelcea