File din istoria Academiei Române

Academia Română este considerată, pe bună dreptate, forul de cultură și de știință de cel mai înalt grad, apreciată ca atare de specialiști și de marele public. Românii au simțit nevoia înființării unei astfel de instituții încă din secolul XVI prin Despot Vodă (1561-1563) cu Schola latina de la Cotnari, prin domnitorul Petru Cercel (1583-1585, fratele lui Mihai Viteazul, cu scrieri în limba latină), la Târgoviște, proiecte nefinalizate. Primele astfel de instituții s-au creat la Iași, în 1640 (Academia Vasiliană și Academia Mihaileană (1835) și la București, în 1688 (Academia domnească). În secolul XIX, personalități marcante sesizează necesitatea creării unei academii naționale, în sensul modern al cuvântului. I.H. Rădulescu propune crearea unei „Academii de câțiva bărbați, a căror treabă să fie numai literatura românească, cari cu vremea vor pune în regulă și vor desăvârși prin facerea unei dicsioner” (prefața la Gramatica românească, 1828); Ioan Maiorescu cere „înființarea unei societăți academice sau literare, destinată a concentra activitatea erudiților români [...] pentru cultura limbei, pentru studiul istoriei naționale” (1860). G. Sion a elaborat, în 1860, chiar un statut pentru o academie română cu 15 membri preocupați de literatură și limbă.

Chipuri din satul românesc

La Editura Trinitas a Patriarhiei Române, în colecția „Media Christiana”/seria Radio Trinitas, Daniela Șontică publică, în 2020, o carte incitantă și cu o temă mereu actuală: Chipuri de satul românesc. Sunt, de fapt, medalioane scrise și rostite de autoare la Radio Trinitas în anul precedent, declarat de Patriarhia Română Anul omagial al satului românesc. Autoarea îmi preciza că materialul acesta documentar l-a predat editurii numai după ce a îmbunătăţit unele medalioane, iar de multe ori a rescris pasaje întregi întrucât stilul oral de la radio nu se potrivea pentru a fi redat într-o carte. Poetă, prozatoare, eseistă și jurnalistă, Daniela Șontică s-a născut la 23 martie 1970, într-un sat din județul Buzău cu nume de voievod, Vintilă Vodă. Este absolventă a Facultății de Filosofie și Jurnalism a Universității bucureștene „Spiru Haret”, dar și a cursurilor de grafică-pictură ale Școlii Populare de Artă din Buzău, precum şi a unor cursuri de secretariat artistic de redacție ale Fundației „Athenaeum” din București, în 1992 (clasa prof. Cornel Tabacu). A fost redactor sau secretar general de redacție la mai multe publicații, între care Jurnalul Naţional, în prezent fiind redactor la Ziarul Lumina, inițiatoarea și coordonatoarea suplimentului literar „Lumina literară și artistică”, realizatoare de emisiuni la Radio Trinitas. A debutat revuistic cu poezii în „Convorbiri literare” (noiembrie 1989) și editorial cu volumul de versuri Arlechini într-o pădure sălbatică (1995).

Craiova în doliu...

 

Nu de mult, Craiova a fost în anumite perioade, capitala culturii naționale (Festivalurile Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Alexandru Macedonski, Ziua Basarabiei și Bucovinei etc.). Acum, Cetatea Băniei a devenit capitala doliului național. Moartea prematură și discutabilă a lui Petrică Mîțu-Stoian a demonstrat că românii pot fi uniți (numai) în durere sau în al 12-lea ceas (Să ne amintim de puzderia de oameni la înmormântarea Marei Tănase, în iunie 1963). Petrică Mîțu-Stoian provine dintr-o zonă mirifică, Plaiul Cloșani, cu o vatră folclorică inedită și soliști remarcabili (Domnica Trop, Angelica Stoican, Niculina Stoican, Nina Predescu, Irina Zoican, Olguța Berbec ș.a.), așa cum Bucovina i-a dat pe Eminescu, Porumbescu, Iorga, Irimescu etc. „Despre morți – numai de bine”. Despre Petrică vorbele de bine au deplină acoperire. A fost un om bun (Eminescu a făcut deosebirea între oamenii de munte și cei de baltă), mereu optimist, încurajator de tinere talente; n-a avut dușmani, ci doar invidioși. Cântecele sale (peste 450!) sunt de voie bună, dar el va rămâne, cred eu, cu Hora de pomană (împreună cu Niculina Stoican), cântec trist păstrat doar în zona Izverna și... în Valea Timocului sârbesc. Ar mai fi de discutat și problematica pensionării la limita de vârstă a artiștilor, creatorilor. Trântindu-li-se ușa în nas imediat după pensionare li s-a bătut deja un cui în cosciug.

Până atunci, drum lin spre o lume mai bună, Petrică Mîțu-Stoian, și-ți mulțumim pentru tot ce ai făcut pentru sufletul românilor oriunde ar fi ei!

Tudor Nedelcea

In memoriam Doru Dinu Glăvan - „Împreună scriem istoria clipei!”

Sunt oameni de care te atașezi de la prima întâlnire, un soi de „dragoste la prima vedere”. Așa mi s-a întâmplat cu Grigore Vieru, Doina și Ion Aldea Teodorovici, N. Dabija, M. Cimpoi, V. Tărâțeanu, Ioan Alexandru, Fănuș Neagu etc. Nu știu cum, de ce și care sunt resorturile psihice pentru asemenea legături sufletești. Un astfel de Om a fost (și așa va rămâne) Doru Dinu Glăvan (7 iunie 1946 – 31 octombrie 2021); nu mai știu când ne-am întâlnit pentru prima dată, dar aceea prima întrevedere a fost ca și cum l-aș fi cunoscut de-o viață. Firește, îl știam din presa sportivă, având alături de Sebastian Domozină (căruia antrenorul C. Teașcă îi cerea să transmită mai încet întrucât jucătorii nu pot alerga în ritmul transmisiunii), o voce inconfundabilă. Locuind la Reșița, conducerea de la Radio Timișoara l-au contactat în 1962 și l-au angajat corespondent, apoi din 1969 a transmis neîntrerupt pe toate frecvențele și canalele Radio-ului Național. La Radio Trinitas (emisiunea din 10 martie 2017), Doru Dinu Glăvan s-a destăinuit: „Cred că mă regăsesc într-un jurnalist frenetic, peste tot prezent la evenimente. O carieră frumoasă am făcut în lumea sportului [...], am fost și sportiv, atlet, schior. În general, am ajuns să cunosc foarte bine sportul, în profunzime, din interior”.