Sfântul Petru Movilă - Arhiepiscop-mitropolit al Kievului, Galiției și a toată Rusia

În contextul războiului aberant (ca toate războaiele) dintre Rusia și Ucraina, planificat de mai marii Planetei, s-a vorbit, doar tangențial, despre o mănăstire la Kiev, fără alte precizări ale comentatorilor noștri. Este vorba de celebra Lavra Pecerska din Kiev, în care a fost stareț mitropolitul Petru Movilă. Un celebru specialist al culturii medievale rusești, Dmitri Lihaciov se întreba: care Petru este mai mare în istoria Rusiei, țarul Petru sau Petru Movilă. Pe atunci, mitropolitul român era extrem de apreciat, cu îndreptățire, de marile personalități culturale europene, nu numai rusești; acum, Petru Movilă este dat uitării. Spre a-l aduce în actualitate, mă folosesc de cartea mitropolitului de veșnică pomenire, Nestor Vornicescu, care, în calitate de președinte al Comisiei pentru canonizarea sfinților din Sf. Sinod al Patriarhiei Române și la îndemnul patriarhului de aceeași veșnică pomenire, Teoctist, Patriarul României către mitropolitul Nestor „să analizeze posibilitatea, aspectele și efectele canonizării mitropolitului Petru Movilă” (adresa nr. 1386/1996). Ca un autentic cărturar și patriot, mitropolitul Nestor Vornicescu (născut în localitatea basarabeană Lozova-Orhei la 1 octombrie 1927, trecut în lumea veșnică la 17 mai 2000, ca mitropolit al Olteniei) a elaborat mai întâi un studiu-referat documentat, transformat într-o carte impresionantă prin acribia științifică: Sfântul ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, al Galițieri și a toată Rusia.

Galaxia Gutenberg sau Galaxia Marconi?

Informația, indiferent de modalitatea de transmitere a ei, a fost, odată cu apariția lui homo sapiens, o necesitate vitală, o condiție sine qua non a însăși existenței umane. Necesitatea și utilitatea schimbului de informații s-au făcut simțite înainte de apariția tiparului, concomitent cu primele forme de organizare socială. Temistocle folosea, de pildă, pietrele râurilor spre a da informații despre flota inamică. Au apărut, apoi, profesioniștii mijloacelor de comunicație. Pe lângă tribuna forumului roman, în timpul dezbaterilor, stăteau persoane bine informate, spre a oferi răspunsuri curioșilor. Mai târziu, au apărut „les nouvellistes” sau redactorii de „nouvelles à la main”, purtătorii profesioniști de știri, semnalați în Anglia secolului 13. Dezvoltarea comerțului, a diplomației și a serviciului de spionaj, a impus transmiterea cât mai iute a informării, ducând la înființarea primelor agenții de informații . În societatea primitivă, informația era transmisă destinatarului de însuși purtătorul ei, pe cale orală. În societățile evoluate, în special după apariția scrisului (nu a tiparului), mesajul era tot la purtător. El s-a desprins de purtător în era telecomunicației. De la transmiterea codificată prin semne până la întregul sistem informațional complex și complicat din zilele noastre, comunicarea interumană a parcurs un drum ascendent. Comunicarea înseamnă un transfer de gânduri și mesaje, de idei, cunoștințe, prin semne (vizuale) și sunete (auditive).

Nicolae Dabija în două oglinzi paralele

„Doru-mi-i de Dumneavoastră:

Ca unui zid – de o fereastră”

Doi critici, Mihai Cimpoi și Theodor Codreanu, poate cei mai redutabili și pertinenți din arealul românesc contemporan (deși nu sunt adeptul clasamentelor literare) au scris împreună o carte, Nicolae Dabija în două oglinzi critice (Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2022, în colecția „Eseu”, coordonată de harnicul Mihai Stan). Cartea este prilejuită de plecarea lui Nicolae Dabija prea timpurie dintre noi, spre a intra într-o veșnicie mentală și este alcătuită din cronici de întâmpinări, prezentări de cărți, eseuri ale celor doi autori, „evidențiind atât traiectul biografic excepțional de om al scrisului și om al cetății (deci cele două ipostaze pe care le-a îmbinat organic, cât și aspecte specifice ale poeticii”. Astfel reunite, studiile lui Mihai Cimpoi și Theodor Codreanu despre acest mare poet militant „a cărei datorie sfântă a fost păstrarea identității naționale și întoarcerea la Logosul primordial”, se constituie într-un volum monografic, ca prinos de recunoștință. Câteva date biobibliografice se împun, chiar dacă ele sunt cunoscute mai cu seamă în rândul specialiștilor și prietenilor.

Poetul „sufletului mâhnit” - Vasile Cârlova

Vasile Cârlova a scris (sau mai bine zis, ni s-a păstrat sigur) doar cinci poezii, suficiente pentru tânărul poet să atragă atenția iluștrilor săi contemporani: Ion Heliade-Rădulescu (în „Curierul românesc”, 1830), Iancu Văcărescu, N. Bălcescu, Al. Odobescu, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu. El face parte din galeria tinerilor poeți, morți de timpuriu (Traian Demetrescu, N. Labiș, la noi, Keats, Lermontov, Trakul la străini). A avut un destin „rupt”, cum l-a definit Nichita Stănescu, considerându-l „primul ins în care se încearcă geniul poeziei pe aceste tărâmuri”. Mihai Cimpoi vorbește despre „legendaritatea personalității sale lirice”, despre „momentele și locurile” („ruinurile”) cu rol determinant în constituirea discursului său mitopo(i)etic (Mihai Cimpoi, „sufletului mâhnit”, Târgoviște, Editura Biblioteca / Chișinău, Editura Vasile Cârlova. Poetul Cartdidoct, 2010). Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809 la Buzău într-o familie de mici boieri. Tatăl, Ioniță Cârlova, vel-medelnicer și ispravnic, moare timpuriu, când fiul său abia împlinise opt ani. Mama, Sevastița, era fiica clucerului Vasile Locusteanu, părăsind și ea acestă lume, la cei 18 ani ai fiului său.