Poetul „sufletului mâhnit” - Vasile Cârlova

Vasile Cârlova a scris (sau mai bine zis, ni s-a păstrat sigur) doar cinci poezii, suficiente pentru tânărul poet să atragă atenția iluștrilor săi contemporani: Ion Heliade-Rădulescu (în „Curierul românesc”, 1830), Iancu Văcărescu, N. Bălcescu, Al. Odobescu, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu. El face parte din galeria tinerilor poeți, morți de timpuriu (Traian Demetrescu, N. Labiș, la noi, Keats, Lermontov, Trakul la străini). A avut un destin „rupt”, cum l-a definit Nichita Stănescu, considerându-l „primul ins în care se încearcă geniul poeziei pe aceste tărâmuri”. Mihai Cimpoi vorbește despre „legendaritatea personalității sale lirice”, despre „momentele și locurile” („ruinurile”) cu rol determinant în constituirea discursului său mitopo(i)etic (Mihai Cimpoi, „sufletului mâhnit”, Târgoviște, Editura Biblioteca / Chișinău, Editura Vasile Cârlova. Poetul Cartdidoct, 2010). Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809 la Buzău într-o familie de mici boieri. Tatăl, Ioniță Cârlova, vel-medelnicer și ispravnic, moare timpuriu, când fiul său abia împlinise opt ani. Mama, Sevastița, era fiica clucerului Vasile Locusteanu, părăsind și ea acestă lume, la cei 18 ani ai fiului său.

Legenda sa începe cu numele familiei, după genealogistul I.C. Filitti, numele lor era Vernescu, după numele localității omonime, Cârlova fiind o poreclă (de la „cârlomani” = moșneni). Orfan, crește în casele bucureștene ale mătușii sale, Elena, unde-și începe studiile, în grecește și franceză, fiind coleg cu Grigore Alexandrescu, continuate, se pare, la „Sfântul Sava” (1825-1826), la 17 ani începând să scrie în grecește, apoi în românește la îndemnul lui Voinescu II. Cea dintâi poezie, Păstorul întristat, e publicată în „Curierul românesc” din 8 mai 1830, pusă ulterior pe muzică de Anton Pann, în vol. Spitalul amorului sau Cântătorul dorului (vol. 1, 2. 1850). În următorul an, 1828, la 19 ani, scrie Rugăciune (pentru Patrie), publicată postum, în „Curierul românesc” din 4 septembrie 1839, inspirată de Meditațiile poetice ale lui Alphonse-Marie Lamartine (1790- 1869). Demn de semnalat este faptul că marele poet francez în calitate de ministru de Externe în a doua Republică Franceză, după 1848, are relații fructuoase și benefice cu revoluționarii români, motiv pentru care pe frontispiciul clădirii Institutului de Editură și Arte Grafice „Scrisul românesc” din strada Mihai Viteazul, nr. 4 din Craiova, apare chipul său alături de alți voievozi români.

În „Curierul românesc” din 1830 îi este publicată celebra poezie Ruinurile Târgoviștii, comentată elogios de I.H. Rădulescu („geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru literatura română cea atât de frumoasă sub pana lui”). În anul următor, 1831 scrie Marșul românilor sau Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național la 1831 (difuzată în foi volante), an în care se înrolează ca sublocotenent de cavalerie în oștirea (miliția) națională. Impresionat de acest marș, C. Negruzzi scrie Marșul lui Bogdan Dragoș, devenit oficial marș național al Armatei române. Moare în 1831, din cauza unei pneumonii sau a unei febre tifoide la Craiova, fiind înmormântat în curtea Bisericii „Madona Dudu”. În lipsa documentelor oficiale, legenda înflorește; moartea lui este înconjurată de un mister, fiind datorată, se zice, unei muze craiovence la care poetul a venit de la Târgoviște la Craiova: a transpirat, a făcut aprindere de plămâni și și-a sfârșit viața pe pământ. „Dar știți ce frumoasă era iubita lui Cârlova? se întreabă Marin Sorescu în ediția bibliofilă Vasile Cârlova, Ruinurile Târgoviștii (Craiova, Scrisul românesc, 1975). Iată că, «nălucul minții» se confundă cu chipul iubitei spre care aleargă, aleargă primenit («Mihnea încalecă, calul său tropotă...», știți dumneavpastră) străbătând, într-un ceas decenii de romantism.

Câte file s-or fi rupt din această carte, de-a rămas atât de subțire?”. Într-un volum mai puțin cunoscut, apărut postum, Biblioteca de poezie românească. Comentarii și antologie (ediție îngrijită de Mihaela Constantinescu și Virginia Sorescu, București, Editura Creuzet, 1997), Marin Sorescu comentează în stilul său caracteristic, inconfundabil: „Ideea de avânt frânt poate fi ilustrată perfect de destinul lui Vasile Cârlova. Era cât pe ce să ajungă un poet. Era cât pe ce să se entuziasmeze de niște schimbări demne de a entuziasma. Era cât pe ce să fie cu adevărat trist și cu adevărați, prelungi fiori metafizici. Dar n-a fost să fie, cum ar spune Constantin Noica. Poetul descalecă de pe pegasul său inspirat, coborând anonim pe pământ, lăsând dârlogii pe seama altora, care nu mai știu să încalece cu atâta sprinteneală. Evident, n-au fost de vină osmanlâii. În destinul său s-a strecurat poate o picătură dintr-o otravă istorică, a neșansei. A luptei cu neșansa, a învingerii ei «la puncte», cu sacrificiul vieții [...] Poezia concentrată a lui Cârlova e ca o palmă. Strângându-se, devine pumn. A bătut cu el la poarta de bronz a literelor române (care după ce au fost de lemn sunt statornic de plumb).

Mâna întinsă îi arată liniile norocului, pulverizate pe toate cele cinci degete. Cinci poezii, cinci degete. Ah, poezia îi venea ca o mănușă! Ar fi scris mai mult, dar s-a pierdut. (Ce nu se pierdea în țara vraiște de pe la 1830?)”. (Biblioteca de poezie românească, p. 133). Concluzia soresciană este impecabilă: „El inaugurează în literatura română seria poeților morți foarte tineri, la care începutul aproape se confundă cu sfârșitul. Contează, ca la alergările de viteză, fracțiunile de secundă. Ce să mai spun? Mă opresc aici”. (p. 134). Cele cinci poezii cârlovene păstrate au trezit imediat interesul contemporanilor, dar și al urmașilor, destinul său fiind „nefrânt” în posteritate, cum precizează Mihai Cimpoi, care „a continuat să-i înalțe o statuie de poet care se înalță la baza singularității opusă Lumii și Altora, destinului «rupt» al geniului”, care a provocat „tristețe națională” (Nichita Stănescu).

Vasile Cârlova culege aprecieri în epocă: M. Kogălniceanu („multe bucăți de o adevărată poezie”), N. Bălcescu („Cârlova, floare a poeziei, june cu inimă de foc. Ca o cometă trecătoare tu străluciși un minut peste România uimită și încântată de lucirea ta”), D. Bolintineanu („marșul său nemuritor la armata română. Poezia luă atunci o întipărire română, patriotică, energică”), Eminescu („L-ale țării flamuri negre, Cârlova oastea cheamă / În prezent vrăjește umbre dintr-al secolilor plan”), N. Iorga (Cârlova împreună „entuziasmul romantic”, „idealismul curat” cu „patriotismul războinic de ostaș începător al unei oștiri nouă”), Garabet Ibrăileanu („acest temperament romantic l-a îndreptat în chip hotărâtor spre Lamartine, adică spre poezia nouă”), Ovid Densusianu („Nimeni până la Cârlova nu reușise să dea poeziei noastre suflul inspirației moderne [...] Apare de la început ca întâiul reprezentant al romantismului bine afirmat”), G. Călinescu („Originală este amestecarea lamartinismului cu idilicul gessnerian”, „Ideea lui Cârlova nu este atât efermitatea civilizațiilor, cât valoarea instructivă a ruinelor”), D. Murărașu („cel dintâi poet modern”), Șerban Cioculescu („Cârlova e, așadar, un virtuos, care a stăpânit mai multe instrumente: naiul păstoresc, trâmbița de fanfară ostășească, violoncelul grav, prima vioară și orga profundă”), G. Ivașcu („Creația poetică a lui Cârlova vestește neîntârziata și adânca transformare a literaturii române”), Al. Piru („Însă Cârlova, primul poet modern, a murit prea tânăr”), Nichita Stănescu („Tânărul bărbat Cârlova, cel care cu el domniei sale talent ne însoțește tristețea, cel căruia îi amirosim mersul cuvintelor”), Marin Sorescu („Cu Cârlova, eul poetic devine credibil. Sentimentele asunate cu un simț impecabil «pe muchea cea mai înaltă», Cârlova e un poet adevărat”), N. Manolescu („V. Cârlova arată posterității o fizionomie romantică [...] și are locul meritat în poezia noastră de început”) etc.

Am preluat selectiv aceste citate din recentul volum, marca Mihai Cimpoi, Vasile Cârlova. Poetul „sufletului mâhnit”, cea mai documentată monografie dedicată poetului târgoviștean. Savantul de la Chișinău analizează critic și în context european creația redusă, dar adâncă, a autorului Ruinurile Târgoviștii, aducând în discuție la addenda, și poeziile atribuite (dar neconfirmate) lui Vasile Cârlova: Chemarea patriei, Trei panduri, Răsunetul unui fluer, Parapon I, Parapon II, dar și un studiu, inedit, al studentului Eugen Ionescu despre Grigore Alexandrescu, de fapt un referat susținut în seminarul condus de M. Dragomirescu din decembrie 1928. În cele 220 pagini dedicate celor cinci poezii cârlovene, Mihai Cimpoi este autorizat să afirme: „Majoritatea istoriilor literare îl fixează pe Vasile Cârlova ca inaugurator al romantismului și prevestitor al întregii evoluții a liricii românești. Taxat și drept preromantic, presimbolist, este, în fond, un preexistentialist în sens că dă expresie «sufletului mâhnit», fiind – probabil – cel mai profund poet elegiac de până la Eminescu”.

Tudor Nedelcea