Centenarul nașterii lui Emil Manu

Într-o excelentă carte, Genurile biograficului (Editura Tracus Arte, vol. 1-2, 2018), Eugen Simion definește unul dintre aceștia: „Memorialiștii apar, de obicei, după marile catastrofe ale istoriei. Secolul XX este, din acest punct de vedere, foarte rodnic: două războaie mondiale, două sisteme totalitare, un lung război rece și o serie interminabilă de revoluții care, în numele umanității, au sacrificat individul. Când a ieșit la lumină și a putut respira liber, aceasta din urmă și-a pus memoria și fantezia la lucru și a notat ceea ce a văzut și a pățit”? Un astfel de individ sacrificat, strivit de un regim bolșevic impus cu tancurile sovietice și în consens cu americanii, este Emil Manu. El se alătură unei pleiade de mari intelectuali români cu conștiința civică care au fost nevoiți să „ocupe” închisorile comuniste: Petre Pandrea, Teohar Mihadaș, Lena Constante, Harry Brauner, Anița Nandriș, I.D. Sîrbu, Ilie Tudor (tatăl lui Tudor Gheorghe), N. Steinhardt, I. Caraion, C. Noica, Al. Zub, V. Voiculescu, Radu Gyr, V. Militaru, Petre Țuțea, D. Cirezu, Mircea Vulcănescu, Andrei Ciurunga, Nichifor Crainic, monseniorul Ghyca, Al. Ivasiuc, D. Stăniloae etc., etc., etc. (ordinea este aleatorie). Lui Emil Manu i se înscenează, în 1958, un proces politic și este condamnat, prin sentința penală nr. 280 din 6 iunie 1960 a Tribunalului Militar București, la 6 ani închisoare, 4 ani interdicție și confiscarea averii, „pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prin agitație”.

Complexul Minerva, emblema Craiovei

Motto: „Ca meridionali ai românilor, oltenii nu sântără totuși nici gasconi, nici sumbri și luciferici ca latinii din Andaluzia. Ei sunt români de o specie sui-generis, care au știut să ia limba românească pe cobiliță și în răspăr, mânată ca și o răzmeriță a lui Tudor din Vladimiri la îmbogățirea suavă cu care ne dă binețe gorjanul în ițari.”

Tudor Arghezi 

„Craiova... Străvechea Pelebdavă dacică, rezidită de romani... Apărată la nord de marele val al «Brazdei lui Novac», ale cărui urme se văd și azi... Moșie «de strămoșie» a Basarabilor. Scaun de Bănie al Craioveștilor. Orașul care a îmbrăcat zaua de aur a lui Mihai Viteazul și cămașa tragică a Domnului Tudor. Tribuna de piatră a Proclamației de la Izlaz, oraș al primului guvern provizoriu al pașoptiștilor. Orașul lui Theodor Aman și al lui Traian Demetrescu. Orașul în care a copilărit Macedonski și s-a stins lira lui Cârlova. Primul oraș electrificat al Munteniei. Orașul cu un centru plin de merite: singura cetate valahă «a cărei uliță principală e croită astronomicește pe meridian». Orașul cu o mie de moșieri. «Orașul cu o sută de mahalale», în 1930”.

Nicolae Mareș și spiritul enciclopedist

„Românie, țară-punte între Orient și Occident [...]

În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ți viitorul

mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu

ajutorul lui Cristos, vei fi protagonista unei

perioade de entuziasm și curaj. Vei fi națiune

prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar și

făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească și să

te binecuvânteze mereu”!

Sfântul Ioan Paul cel Mare

(7 mai 1999)

Nicolae Mareș este o personalitate culturală și diplomatică a României contemporane profunde, mai ales prin ultimele sale cărți, reale contribuții în domeniu. Născut la 18 aprilie 1938 în localitatea prahoveană Măgurele, N. Mareș începe studiile universitare la Facultatea de Filosofie a Universității din București (1959-1960), finalizate la Facultatea de Limbă și Literatură Polonă a Universității din Varșovia (1961-1966). Acolo, a beneficiat de o bursă acordată de Ministerul Afacerilor Externe tinerilor cu rezultate foarte bune la studii. În capitala Poloniei, a debutat cu reportaje despre evenimentele ce se petreceau pe meleaguri poloneze, în anul 1965 /Viața studențească și Amfiteatru/. În 1966 și-a susținut masteratul cu teza: Tadeu Hașdeu /Hyżdeu/ 1769-1835/, poet necunoscut al iluminismului polonez. Lucrarea a fost tipărită în Przeglądhumanistyczny, revistă prestigioasă ce apărea sub auspiciile Academiei Poloneze de Științe. Tot în paginile acestei publicații a înserat, în perioada studiilor, contribuții despre epopeea mickiewicziană Pan Tadeusz, în traducerea lui Miron Radu Paraschivescu și alte studii, plus o evocare despre Tudor Vianu, la moartea sa. Contribuțiile respective i-au fost suficiente profesorului Zdzisław Libera și comisiei pe care acesta o conducea să fie admis la doctorat cu teza Relații româno-polone în secolul al XVIII-lea, lucrare pe care n-a mai apucat să o finalizeze, primul său mandat la oficiul diplomatic din Varșovia terminându-se în anul 1971.