Caietele macedonskiene și povestea tristă a unui conac

La Biserica „Sf. Haralambie” („Harșu”) din Craiova a avut loc, sâmbătă, 20 noiembrie 2021, o inedită slujbă de pomenire a scriitorului clasic român, Al. Macedonski, oficiată de părintele profesor Picu Ocoleanu. Inițiativa a aparținut scriitorului Ion Munteanu (doctor în filosofie), născut în comuna natală a marelui scriitor, el fiind, totodată, și inițiatorul și organizatorul „Zilelor Al. Macedonski”, al simpozionului anual, finalizat prin apariția primelor trei volume ale „Caietelor macedonskiene” (2019, 2020 şi 2021), şi al reamplasării bustului lui Al. Macedonski (sculptor: C. Foamete) în Grădina Botanică din Craiova. La această slujbă de pomenire au participat, printre alții, familiile I. Munteanu, I. Jianu, Picu Ocoleanu, Nelida Dorobanțu, Denisa Crăciun (scriitoare stabilită în Franța) etc. Pomenirea este justificată, întrucât Al. Macedonski (1854-1920), născut în București, dar copilărind la Pometești, la moșia de dotă a mamei sale (locuri nemurite de el în literatură), a condus „Liga Ortodoxă” (20 iulie 1896 – ian. 1897), revistă subvenționată de mitropolitul Ghenadie Petrescu, unde-i debutează, printre alţii, pe Tudor Arghezi și Gala Galaction. Miercuri, 24 noiembrie 2021, la împlinirea a 101 ani de la moarte, în fața bustului scriitorului din Grădina Botanică din Craiova,s-a lansat al treilea volum al Caietelor macedonskiene, care reunește alocuţiunile participanţilor la cea de-a treia ediţie a Festivalului „Alexandru Macedonski, din 28-29 mai 2021, şi studii aprofundate ale specialiștilor români din țară şi străinătate, legate de viaţa şi opera marelui scriitor.

File din istoria Academiei Române

Academia Română este considerată, pe bună dreptate, forul de cultură și de știință de cel mai înalt grad, apreciată ca atare de specialiști și de marele public. Românii au simțit nevoia înființării unei astfel de instituții încă din secolul XVI prin Despot Vodă (1561-1563) cu Schola latina de la Cotnari, prin domnitorul Petru Cercel (1583-1585, fratele lui Mihai Viteazul, cu scrieri în limba latină), la Târgoviște, proiecte nefinalizate. Primele astfel de instituții s-au creat la Iași, în 1640 (Academia Vasiliană și Academia Mihaileană (1835) și la București, în 1688 (Academia domnească). În secolul XIX, personalități marcante sesizează necesitatea creării unei academii naționale, în sensul modern al cuvântului. I.H. Rădulescu propune crearea unei „Academii de câțiva bărbați, a căror treabă să fie numai literatura românească, cari cu vremea vor pune în regulă și vor desăvârși prin facerea unei dicsioner” (prefața la Gramatica românească, 1828); Ioan Maiorescu cere „înființarea unei societăți academice sau literare, destinată a concentra activitatea erudiților români [...] pentru cultura limbei, pentru studiul istoriei naționale” (1860). G. Sion a elaborat, în 1860, chiar un statut pentru o academie română cu 15 membri preocupați de literatură și limbă.

Chipuri din satul românesc

La Editura Trinitas a Patriarhiei Române, în colecția „Media Christiana”/seria Radio Trinitas, Daniela Șontică publică, în 2020, o carte incitantă și cu o temă mereu actuală: Chipuri de satul românesc. Sunt, de fapt, medalioane scrise și rostite de autoare la Radio Trinitas în anul precedent, declarat de Patriarhia Română Anul omagial al satului românesc. Autoarea îmi preciza că materialul acesta documentar l-a predat editurii numai după ce a îmbunătăţit unele medalioane, iar de multe ori a rescris pasaje întregi întrucât stilul oral de la radio nu se potrivea pentru a fi redat într-o carte. Poetă, prozatoare, eseistă și jurnalistă, Daniela Șontică s-a născut la 23 martie 1970, într-un sat din județul Buzău cu nume de voievod, Vintilă Vodă. Este absolventă a Facultății de Filosofie și Jurnalism a Universității bucureștene „Spiru Haret”, dar și a cursurilor de grafică-pictură ale Școlii Populare de Artă din Buzău, precum şi a unor cursuri de secretariat artistic de redacție ale Fundației „Athenaeum” din București, în 1992 (clasa prof. Cornel Tabacu). A fost redactor sau secretar general de redacție la mai multe publicații, între care Jurnalul Naţional, în prezent fiind redactor la Ziarul Lumina, inițiatoarea și coordonatoarea suplimentului literar „Lumina literară și artistică”, realizatoare de emisiuni la Radio Trinitas. A debutat revuistic cu poezii în „Convorbiri literare” (noiembrie 1989) și editorial cu volumul de versuri Arlechini într-o pădure sălbatică (1995).

Craiova în doliu...

 

Nu de mult, Craiova a fost în anumite perioade, capitala culturii naționale (Festivalurile Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Alexandru Macedonski, Ziua Basarabiei și Bucovinei etc.). Acum, Cetatea Băniei a devenit capitala doliului național. Moartea prematură și discutabilă a lui Petrică Mîțu-Stoian a demonstrat că românii pot fi uniți (numai) în durere sau în al 12-lea ceas (Să ne amintim de puzderia de oameni la înmormântarea Marei Tănase, în iunie 1963). Petrică Mîțu-Stoian provine dintr-o zonă mirifică, Plaiul Cloșani, cu o vatră folclorică inedită și soliști remarcabili (Domnica Trop, Angelica Stoican, Niculina Stoican, Nina Predescu, Irina Zoican, Olguța Berbec ș.a.), așa cum Bucovina i-a dat pe Eminescu, Porumbescu, Iorga, Irimescu etc. „Despre morți – numai de bine”. Despre Petrică vorbele de bine au deplină acoperire. A fost un om bun (Eminescu a făcut deosebirea între oamenii de munte și cei de baltă), mereu optimist, încurajator de tinere talente; n-a avut dușmani, ci doar invidioși. Cântecele sale (peste 450!) sunt de voie bună, dar el va rămâne, cred eu, cu Hora de pomană (împreună cu Niculina Stoican), cântec trist păstrat doar în zona Izverna și... în Valea Timocului sârbesc. Ar mai fi de discutat și problematica pensionării la limita de vârstă a artiștilor, creatorilor. Trântindu-li-se ușa în nas imediat după pensionare li s-a bătut deja un cui în cosciug.

Până atunci, drum lin spre o lume mai bună, Petrică Mîțu-Stoian, și-ți mulțumim pentru tot ce ai făcut pentru sufletul românilor oriunde ar fi ei!

Tudor Nedelcea

In memoriam Doru Dinu Glăvan - „Împreună scriem istoria clipei!”

Sunt oameni de care te atașezi de la prima întâlnire, un soi de „dragoste la prima vedere”. Așa mi s-a întâmplat cu Grigore Vieru, Doina și Ion Aldea Teodorovici, N. Dabija, M. Cimpoi, V. Tărâțeanu, Ioan Alexandru, Fănuș Neagu etc. Nu știu cum, de ce și care sunt resorturile psihice pentru asemenea legături sufletești. Un astfel de Om a fost (și așa va rămâne) Doru Dinu Glăvan (7 iunie 1946 – 31 octombrie 2021); nu mai știu când ne-am întâlnit pentru prima dată, dar aceea prima întrevedere a fost ca și cum l-aș fi cunoscut de-o viață. Firește, îl știam din presa sportivă, având alături de Sebastian Domozină (căruia antrenorul C. Teașcă îi cerea să transmită mai încet întrucât jucătorii nu pot alerga în ritmul transmisiunii), o voce inconfundabilă. Locuind la Reșița, conducerea de la Radio Timișoara l-au contactat în 1962 și l-au angajat corespondent, apoi din 1969 a transmis neîntrerupt pe toate frecvențele și canalele Radio-ului Național. La Radio Trinitas (emisiunea din 10 martie 2017), Doru Dinu Glăvan s-a destăinuit: „Cred că mă regăsesc într-un jurnalist frenetic, peste tot prezent la evenimente. O carieră frumoasă am făcut în lumea sportului [...], am fost și sportiv, atlet, schior. În general, am ajuns să cunosc foarte bine sportul, în profunzime, din interior”.

Un ierarh cu har - PS Gurie Georgiu

Ne-a părăsit, plecând la Domnul, unul dintre cei mai evlavioși și carismatici ierarhi români, „arhipăstor misionar și harnic”, cu vocație spre „dialog și comuniune, bunătate și dărnicie părintească” (P.F. Daniel). Gurie Georgiu s-a născut la 31 decembrie 1968 în satul Huta-Chiuiești, jud. Cluj, unde și-a început studiile, continuate la Liceul „Traian Vuia” din Cluj-Napoca, Seminarul Teologic din Craiova (1988-1992), Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova (1992-1996, teza de licență: Misiunea B.O.R. între Prut și Nistru) și finalizate la Facultatea de Teologie Catolică din Padova (Italia), între 1996-1997, fiind trimis de IPS Nestor Vornicescu, care l-a promovat ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Craiovei și Mitropoliei Olteniei, funcție păstrată și sub IPS Teofan. De altfel, IPS Teofan, împreună cu PS Gurie și PS Nicodim (actualul episcop al Severinului și Strehaiei) formau o triadă frățească, realizând lucruri minunate. Tot în Padova (unde a studiat și Stolnicul C. Cantacuzino), urmează cursuri de specializare la Institutul Pastoral-Misionar și de doctorat (1997-2001), cu teza Ofensiva noilor mișcări religioase și reversibilitatea secularizării. A fost profesor titular la catedra de Teologie Pastorală a Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia.

Și-a început misiunea ca frate la M-rea Lainici (precum actualul IPS Ioan al Banatului) în 1988, adus la Mitropolia Olteniei de IPS Nestor ca secretar de cabinet (1989-1996), tuns în monahism (1990), hirotonit ierodiacon (februarie 1990), și ieromonah (ianuarie 1992), eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Craiova (1992-1996), hirotesit protosinghel (iulie 1996), vicar administrativ (martie 2000-august 2001), hirotesit arhimandrit (2001), episcop vicar al Arhiepiscopiei Craiovei (iulie 2001), cu titulatura „Strehăianul”, apoi „Gorjeanul”. A fost ales Episcop al Devei și Hunedoarei (la 29 octombrie 2009) și întronizat peste o lună, fiind primul episcop al acestei eparhii nou înființate. Am avut o colaborare frățească, benefică în multe activități spirituale în întreg cuprinsul Arhiepiscopiei Craiovei; aș aminti doar pelerinajul inițiat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (președinte: acad. Victor Crăciun) cu urna cu pământ în memoria lui Mihai Viteazul, la 17 august 2001, la Strehaia (în fața bustului domnitorului și unde s-a sfințit recent un cenotaf) și la Catedrala Mitropolitană din Craiova, așezată lângă Casa Băniei.

Joi, 21 octombrie 2021, de ziua Sfinților Mărturisitori ardeleni, PS Gurie a trecut la cele veșnice, alăturându-se protectorului său, mitropolitul-cărturar Nestor Vornicescu. Veșnică să-i fie pomenirea!

Tudor Nedelcea

Eminescu și (neo)marxismul

Se discută în ultima vreme, de când pe sccena politică românească a apărut o anume formațiune politică, despre neomarxism și influența sa nefastă în domeniul politic, economic și social. Pericolul ideilor și practicilor profestate sunt într-adevăr nocive și ele se manifestă în varii direcții: globalism fără măsură, incorectitudine politică, negarea preceptelor biblice, drepturile unor minorități (naționale, sociale, sexuale etc.) asupra majorității etc. Dar, fenomenul nu este nou, cum nimic nou nu este sub soare. În ziarul „Timpul” (3, nr. 172, 6 august 1878, p. 4), Eminescu (blamat de neomarxiștii contemporani în toate felurile, fiind considerat „incorect politic” – vezi studiile lui Theodor Codreanu) atrăgea serios atenția: „O serioasă turburare socialistă amenință Europa. Cetățenii liberi, independenți și înfrățiți ai republicii universale, cari la noi sunt reprezentanți prin partidul roșu, încearcă a răsturna toate formațiunile pozitive de stat, și dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuși vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de uliță, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-și arunca umbrele de pe acum.” Trăgând semnalul de alarmă privind pericolul „victoriei principiilor liberale socialiste”, care „însemnează moartea oricării culturi și recăderea în vechea bărbărie”, el se angajează să combată aceste tendințe „ori în ce punct s-ar fi ivind”. Știrea privind apariția „ciudatului fenomen al tendentelor comuniste agrare” sosește din Petersburg, capitala Rusiei (unde va izbucni, în 1917, revoluția bolșevică), comunismul având o „mulțime de adepți”. Eminescu face distincție între „socialismul orașelor industriale” (pe care-l consideră „esplicabil, deși nu justificat”) și cel agrar, de neînțeles într-o țară „în care pământul ne-mpărțit există cu prisosință și populația e rară”. În opinia sa, „socialismul industrial pornește de la o iluzie economică.

O ediție de excepție

Festivalul de literatură transdanubiană, inițiat și organizat de Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, a adus în plin planul atenției o carte de excepție: Studii despre Tetraevangheliarul grecesc de la Muzeul Olteniei din Craiova (sec. al XII-lea), apărută sub egida Mitropoliei Olteniei, Muzeului Olteniei și a Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității din Craiova la Editura Mitropoliei Olteniei, în 2020. Autorii acestor studii bilingve (română, engleză) sunt patru tineri care surprind prin acrivia științifică: Ion Reșceanu, Mihai Ciurea, Carmen Bălteanu, Ion Sorin Bora, traducerea în limba engleză aparținând Alinei Reșceanu. O spunem din capul locului: este o lucrare de excepție, apărută în condiții grafice tot de excepție, de o utilitate științifică de netăgăduit. Tinerii autori fac parte din catedra de studii biblice și o asemenea intreprindere de editare și studierea profundă a textului este apanajul unei instituții de profil academic; tinerii universitari Ion Reșceanu, Mihai Ciurea, Carmen Bălteanu și Ion Sorin Bora și-au demonstrat prin această carte vocația de cercetători autentici și ne oferă speranța că studiile biblice și cele privind „critica textelor și tehnica edițiilor” (ca să-l cităm pe Demostene Russo) au un viitor asigurat. Cartea a fost lansată la Muzeul Olteniei, despre valoare și necesitatea editării pronunțându-se Florin Ridichie și Lucian Dindirică, directorii Muzeului Olteniei, respectiv al Bibliotecii „Alexandru și Aristia Aman”. Tetraevanghelianarul grecesc din secolul al XII-lea se află la Muzeul Olteniei, manuscrisul fiind studiat până acum sporadic, consemnat doar în cataloage.

La Dumbrăveni (România) - Centrul Cultural „acad. Eugen Simion”

Lângă Suceava, la 12 km, în plin ținut bucovinean, se află comuna Dumbrăveni, unde tatăl lui Eminescu a fost, o vreme, căminar la boierul Leon Ghica (care i-a ridicat primul bust din România; la rândul ei, Primăria Dumbrăveni ridicându-i un bust, așezat alături de bustul lui Eminescu și Păunescu) și unde se crede, conform tradiției și a unui ziar local, că aici s-ar fi născut Poetul național. Nu există o confirmare deplină în acest sens, dar ceea ce face Primăria pentru un prezumtiv fiu al satului a trecut granițele județului, chiar ale țării. Autoritatea locală, Primăria Dumbrăveni, cu un primar de excepție, Ioan Pavăl, un secretar Mihai Chiriac (ziarist și scriitor) și cu un colectiv așișderea, care au întrepins / întreprind acțiuni culturale și științifice de talie europeană. Comuna Dumbrăveni este atipică și inedită, este o comună/cetate culturală de excepție, fapt pentru care Eugen Simion a sugerat primarului Ioan Pavăl să nu facă demersuri pentru transformarea ei în oraș.

Un trăitor printre și pentru cărți - Victor Petrescu, '80

În istoria lumii, de la începuturi („Biblioteca din Alexandria”) și până azi, cartea și biblioteca a jucat un rol social și cultural de o însemnătate majoră: „Cartea și biblioteca sunt două noțiuni în perfectă armonie, care trăiesc bine una lângă alta, ba mai mult se completează în așa fel încât una fără alta nu poate viețui”, afirmă cu temei reputatul Dan Simonescu. De aici necesitatea creării de specialiști în domeniu, spre a cerceta, conserva cartea, de a organiza științific bibliotecile publice. România a avut o tradiție în acest sens, Bibliografia Românească Veche (BRV), în patru volume, elaborată de Ion Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu, înscriindu-se în rândul marilor enciclopedii europene cu acest profil. În perioada postbelică, mai ales după înființarea Bibliotecii Centrale de Stat (1955), ca bibliotecă națională, alături de Biblioteca Academiei Române și Biblioteca Centrală Universitară din București, s-a simțit nevoia înfruntării unei instituții de învățământ superior cu profil biblioteconomic. S-a găsit și omul potrivit la locul potrivit, în persoana cărturarului Dan Simonescu (1902-1993), unul dintre autorii B.R.V., profesor la Facultatea de Litere din Iași (a concurat cu G. Călinescu), îndepărtat de la catedră în 1952, reîncadrat peste un an la Secția Biblioteconomie a Școlii Tehnice de Activiști Culturali. În 1969 înființează aceeași secție la Institutul Pedagogic București pe lângă Universitatea din București, unde va institui și doctoratul în bibliologie.

La Biblioteca ”Aman” din Craiova - Festivalul de literatură transdanubiană

Printre marile biblioteci publice românești, Biblioteca Fundației „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova ocupă un loc de frunte. Alexandru Aman (1820-1885), fratele celebrului pictor Th. Aman, își exprima dorința testamentară la 14 noiembrie 1884 (cu un an înainte de a muri): „Pentru cultura poporului din orașul meu, Craiova, îi leg biblioteca mea, precum și toată colecțiunea mea de tablouri originale, de diferite școli și o mică parte numai cópii, portretele originale ale familiei mele, obiecte de artă și toate mobilele. Cu astea să se înființeze o bibliotecă liberă tuturor și un muzeu pentru răspândirea cultului de folos în sine, deschis publicului de două ori pe săptămână, iar biblioteca în toate zilele, afară de sărbători”. Soția sa, Aristia (1833-1904), născută Lăceanu, întărește acest testament și astfel, la 21 decembrie 1908, în prezența celui mai celebru ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor din istoria învățământului românesc, Spiru Haret, se inaugurează oficial Fundația „Alexandru și Aristia Aman”, condusă de personalități recunoscute pe plan național. Istoricul Ștefan Ciuceanu (elevul lui N. Iorga și tatăl venerabilului Radu Ciuceanu, directorul unui institut al Academiei Române la 90 de ani) și Elena Farago, rafinata poetă, implicată în Răscoala din 1907 de partea țăranilor, la sugestia aceluiași N. Iorga.

Serbarea de la Putna. 150 de ani - Eminescu, corect politic

În aceste vremuri pandemioase și neofanariote este benefic să ne aducem aminte ce bărbați aveam odată care înfăptuiau fapte de istorie autentică. Acum 150 de ani, Mănăstirea Putna a fost centrul românismului european, avându-l în centru pe (mereu același) Mihai Eminescu. Am fost învățați în perioada postbelică și postdecembristă de marxiștii epocii, respectivi de cei care atribuie titulatură de „corecți politic” unor personalități românești, că autorul Luceafărului era doar un biet poet, cu capul în nori, nepragmatic ca toți romanticii, iar publicarea unor articole o făcea doar pentru că au fost „plătite cu o bucată de pâine” (Moses Rosen), că „din moștenirea politică a eminescianismului s-a constituit una din pietrele de temelie ale mișcării legionare” (Virgil Nemoianu), recomandându-ne „despărțirea de Eminescu” (recomandare făcută prima oară la înmormântarea lui Eminescu din 17 iunie 1889 de „nebunul” Grigorie Ventura, cum l-a numit Titu Maiorescu), fiind „cadavrul din debara”, „un paseist și prin consecință retrograd”, antiliberal, ateist etc., etc. Este foarte ușor să atârni etichete, este foarte dificil să citești cele circa 15.000 de pagini eminesciene spre a-l constata pe adevăratul Eminescu.

Mihai Cimpoi și ilustrul său înaintaș, Titu Maiorescu

Maiorescian prin structură, Mihai Cimpoi abordează perioada clasicilor literaturii române cu empatie, obiectivitate și pertinentă. După „românul absolut” Mihai Eminescu, personalitatea marcantă a eruditului său predecesor, a lui Titu Maiorescu, l-a fascinat în mod deosebit, luându-l ca model, așa cum demonstrează în primul volum din Critice (titlul maiorescian), cu subtitlul Fierăria lui Iocan, pe care i l-am publiocat la Fundația Scrisul românesc, în 2001. Chiar titlul studiului cu care debutează volumul l-a intitulat: Titu Maiorescu: model sau antimodel?, răspunzând explicit: „Titu Maiorescu este stăpânit – în scris ca și în viața publică – de un spirit demiurgic: în-ființându-se ca om de cultură, el înființează și cultura română [...] De la el începe Totul, anume în urma acțiunilor sale de pionierat ia naștere cultura, se instituie în câmpul ei adevărul și criteriul valoric, fără de care e imposibil progresul”. Mai mult, Titu Maiorescu, care și-a pus întreaga sa creație critică sub semnul „Începutului absolut”, are, constată cu îndreptățire Mihai Cimpoi, „conștiința marcată existențial de specificul, istoriei naționale”, (asemenea lui Cantemir, Eminescu, Hasdeu, alte spirite enciclopedice române, cum a demonstrat și Edgar Papu în Scriitori-filosofi în cultura română, Craiova, Scrisul românesc, 1994), care trăiesc complexul Meșterului Manole („El și ceilalți asemenea lui să pună temelia zidirii frumosului, binelui și adevărului”).

Festivalul Național „Al. Macedonski” - „Veniți: privighietoarea cântă!”

Și au venit în frumoasa Grădină Botanică din Craiova, reorganizată de Primăria Craiovei în 2015, în parteneriat cu Universitatea din Craiova. Grădina a fost constituită la 29 august 1952, din inițiativa și îndrumarea științifică a universitarului craiovean Alexandru Buia, amenajată pe o suprafață de circa 17 ha, fiind a patra astfel de grădină, după cele din Iași (1856), București (1860) și Cluj (1920), inclusă, din 1974, în Asociația Internațională a Grădinilor Botanice. Aici, au existat casele familiei generalului Al. Macedonski (fiul său celebrul Alexandru, dedicând acestor locuri craiovene mai multe creații poetice sau le-a inclus în proza sa), dar și ale boierului Nicolae Mandrea (1842-1910), junimist, omul de încredere al lui Titu Maiorescu, căsătorit cu Zoe Mandrea (1858-1929), fiica cea mică a lui Barbu Bălcescu (fratele celebrului revoluționar și scriitor). La conacul acestora de la Florești, sat aparținător comunei gorjene Țânțăreni (pe atunci aparținea județului Dolj) a stat 2-3 luni Mihai Eminescu, „trimis” de Junimea spre izolare, unde a tradus din germană colecția de documente Eudoxiu Hurmuzachi. Aici, la Florești a venit și Ioan Slavici spre a-i aduce și o sumă de bani cuveniți pentru traducere. De la Florești, Eminescu a colindat „în cruciș și-n curmeziș” întreaga Oltenie. A venit și la Craiova spre a-l căuta pe fratele său mai mic, Matei Eminescu, participant la Războiul de Neatârnare din 1877/1878. Posibil ca în Craiova, unde a asistat și a scris cronica piesei „Monte Cristo” (jucată la Teatrul Theodorini) că Eminescu a stat în casele Mandrea așezată în actuala Grădină Botanică, alături de casele Macedonski!

Fenomenul Ocnele Mari - Memorialul Vasile Militaru

La Ocnele Mari, la 8 iulie 2021, s-a desfășurat Fenomenul Ocnele Mari. Memorialul Vasile Militaru, sub egida Casei de Cultură „Mircea Demetriade”, din localitate, coordonatori fiind Eugen Petrescu (președintele filialei locale a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”), Florin Epure (directorul Direcției de Cultură, Culte, Patrimoniu Vâlcea) și Aurora Popescu (directoarea Casei de Cultură din Ocnele Mari). S-a ales ziua de 8 iulie, pentru că în această zi, dar în anul 1959, a murit „ocnașul” Vasile Militaru, condamnat de Tribunalul Militar din Craiova (sentința 390 din 20 iunie 1959) la 20 de ani temniță grea, 10 ani de degradare civică, „cu aplicarea art. 31 C.P. pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale, la 12 ani închisoare corecțională pentru delictul de deținere de publicații interzise”. S-a dispus, conform uzanțelor legislative ale vremii, confiscarea totală a averii personale. Adunând anii, ar fi avut de săpat la ocne 42 de ani. S-ar fi eliberat în 2001. Și nu avea decât venerabila vârstă de 74 de ani (născut la 19 septembrie 1886, la Dobreni-Giurgiu). Între „publicațiile interzise”, delict penal pentru acele vremuri, se afla și un manuscris inedit (dactilogramă cu conținut religios): Divina zidire, care cuprindea: Divina Zidire, Poemele nemuririi, Cartea lui Iov în versuri, precum și Dumnezeiasca liturghie, „meditată de Gogol” ( căsătorit cu o româncă din Tiraspol, cu care are urmași), traducere din limba franceză de poetul Marin Dumitrescu de la parohia Vădăstrița-Romanați. Volumul a fost cumpărat de mitropolitul cărturar de veșnică pomenire, Nestor Vornicescu, de la un admirator al autorului A venit aseară mama, Grigore Tănase, conform unui act olograf: „3. III. 1985.

Un cenotaf pentru Tudor Vladimirescu

În sfânta tradiție creștină și în mentalul țărănesc (neprihănit), sufletul omului decedat sălășluiește pe pământ dacă nu are un loc, un mormânt, unde să fie pomenit de cei dragi. Osemintele soldatului român mort pe câmpul de luptă, departe de casă, la Stalingrad de pildă, n-au putut fi aduse familiei, care era doar înștiințată ca deces. Atunci, mama, soția, fiica, soacra celui decedat îi confecționa o cruce, o așeza la locul de veci al familiei din cimitirul localității, unde-l jeleau, și-i făceau toate cele cuvenite. Acolo, în cimitir, țăranca româncă îi făcea un cenotaf (gr.kenos-gol; taphos-mormânt), adică un „monument funerar construit în memoria unui personaj al cărui corp a dispărut sau se găsește în altă parte”, cum ne încredințează Dicționarul de neologisme, chiar dacă țăranca nu stăpânea acest termen. Istoria neamului românesc este încărcată, din păcate, de creștini, fie ei simpli soldați, ofițeri sau domnitor, care și-au făcut datoria față de Patrie, dar ale căror sânge și trupuri au îngrășat alte meleaguri. Pentru unul dintre acești eroi naționali, Tudor Vladimirescu, s-a găsit „rezolvarea”, după două veacuri, de nemurire. I-am făcut aceste propuneri Prea Sfințitului Nicodim, episcopul Severinului și Strehaiei și a îmbrățișat cu căldură și entuziasm aceste propuneri și, iată, că sâmbătă, 5 iunie 2021, la orele 9.30 a avut loc slujba de „ sfințire inedită a unui cenotaf pentru cel care a pus început, cu prețul vieții, României moderne”, cum se menționează în invitația la acest înălțător moment construit din marmură de Ruschița.

Centenarul nașterii lui Bartolomeu Valeriu Anania

„Îndoiala e jumătatea drumului dintre credință și necredință, și poate duce ori la una, ori la cealaltă. Împietritul refuză deopotrivă și adevărul și certitudinea. El nu soicită miracolul, iar când acesta se produce totuși și-i oferă evidența, el va exclama: cu domnul demonilor îi scoate pe demoni. Toma e un necredincios numai prin aceea că, bântuit de îndoială, are nesăbuirea de a solicita minunea sensibilă. El nu cunoaște credința pură și încă nu a învățat că minunea demonstrativă e argumentul vulgar al lui Dumnezeu pentru spiritele inferioare. Este el un spirit inferior? Până la acest prag cel puțin, așa se arată. Dar Domnul îl cunoaște mai bine pe Toma, și înainte ca acesta să-și fi rostit cererea, întinde palmele spre el, îi oferă urmele cuielor și urma suliței și...” Este cugetarea unui mare cărturat român, atins de aripile moralei și filosofiei (deși nu ar fi permis să i să spună filosof, cum fac alți „filosofi” fără cărți de filosofie), cu un destin aparte, pilduitor pentru vremurile pe care le trăim azi. Teologul, dar și poetul, dramaturgul, prozatorul, memorialistul, traducătorul Valeriu Anania s-a născut la 18 martie 1921, în localitatea vâlceană Glăvile (unde un grup de intelectuali din Rm. Vâlcea îi vor organiza o casă memorială). Mama sa, Ana (născută Mărgăritescu) este fiica preotului din comuna vâlceană Amărăști, iar tatăl, Vasile Anania, mic negustor de țară, apoi muncitor în București, (după 1944), era născut în com. Bosu, jud. Alba.

Un veac fără Alexandru Macedonski

„În lunga lui carieră literară – scria Tudor Vianu – Al. Macedonski a clădit o operă a cărei influență în epoca lui și asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre mai noi trebuie recunoscută”. „Poet inegal” (G. Călinescu), „poetul dematerializărilor succesive, al transfigurărilor graduale noi, cu tendința convertirii la regimul spiritual a întregii materii și existențe” (Adrian Marino), Al. Macedonski este, fără îndoială, un clasic al literaturii române, creând o școală, lansând prin cenaclul său, „Literatorul”, mari scriitori în lumea literară (Gala Galaction, Tudor Arghezi, Traian Demetrescu, Duiliu Zamfirescu, Tristan Tzara, Marcel Iancu, I. Vinea, I. Peltz, Tudor Vianu, I. Pillat, G. Bacovia, Adrian Maniu, I. Barbu etc.) S-a născut la Craiova, la 14 martie 1854, al treilea din cei patru copii ai Mariei (născută Fisența, prin adopție: Pârâianu, printre descendenți figurând Al. Mitru și V.G. Paleolog) și al maiorului Alexandru D. Macedonski, ajuns general și ministru de război sub Cuza Vodă. Familia mamei face parte dintr-o veche ramură oltenească, iar pe linie paternă tatăl se declara descendent al unei familii princiare poloneze care ar fi domnit în Lituania. Bunicul poetului, Dimitrie Macedonski (și el poet), a venit în Țară din sudul Dunării, din Macedonia, și împreună cu Hagi-Prodan, l-a însoțit pe Tudor Vladimirescu în trecerea Oltului pentru strângerea pandurilor. Tatăl, Alexandru D. Macedonski, a avut un rol important în Unirea Principatelor, fiind avansat general și numit ministru de Război, dar, la numai 47 de ani, în 1863, este pensionat și se retrage la Adâncata și Pometești, pe valea Amaradiei din Dolj, moșia soției sale.

Mihai Mihăiță, 90 - Destin și datorie

Cultura și spiritualitatea română a înregistrat mari personalități nu numai de formație umanistă, dar și inginerească, tehnică. Renașterea a dat somități complexe, care au îmbrăcat ambele laturi, de pildă, Michelangelo Buonarotti și Leonardo da Vinci. La noi, Gh. Lazăr și Gh. Asachi au îmbrățișat domenii de care societatea românească a vremii avea nevoie; mai târziu, I.I. C. Brătianu era om politic, dar la bază era un destoinic inginer, de unde butada replicilor dintre el și N. Iorga. În literatura autohtonă, matematicienii Ion Barbu, Solomon Marcus, Gh. Păun, Norman Manea au o temeinică cultură, în care a strălucit, mai aproape de zilele noastre, acad. Radu P. Voinea, fost președinte al Academiei Române, un politehnist umanist capabil să rostească o cuvântare în limba latină, învățată la colegiul craiovean „Frații Buzești”. Chiar și mitropoliții actuali, Andrei Andreicuț al Clujului, Maramureșului și Sălajului, Ioan al Banatului au la bază studii inginerești. Am făcut această scurtă prolegomenă spre a arăta că suntem contemporani cu o asemenea mare personalitate, Mihai Mihăiță. S-a născut acum nouă decenii, la 14 septembrie 1930, în satul mehedințean Lac care este menționat în documente semnate de Mihai Vodă (1593-1601) și de Radu Mihnea Voievod (1611-1616; 1620-1623), aparținând comunei Voloiac, fiu al lui Marin și Maria Mihăiță (fostă Diaconescu), dar a trecut pitorescul pârâu Hușnița (prezent și în proza lui Marius Tupan, om al locului) și s-a așezat cu familia în satul Valea Ursului al comunei (tot mehedințene) Tâmna, care, de asemenea, sunt menționate în aceleași documente,într-o familie onorabilă: bunicul din partea mamei – picher de drumuri și șosele, un înaintaș al tatălui a fost ceauș în oastea lui Tudor Vladimirescu, altul primar al comunei.

Oltenia - Evoluție social-istorică și patrimoniu cultural

„Fericită ești tu, Oltenie, Țară a Basarabilor, întru toate țările locuite de români!”, scria, în 1901 George Coșbuc în volumașul Din Țara Basarabilor. Și fericită a fost/este și „capitala” acestei provincii a Țării Românești, a Valahiei Mici, uneori ironizată sau supradimensionată, dar totdeauna cu respect. Fericită ești azi, Cetatea Banilor, pentru că are în sfârșit, o lucrare cu adevărat științifică: Oltenia. Evoluție social-istorică și patrimoniu cultural, o monografie coordonată de Dumitru Otovescu și Cristina Otovescu, apărută în colecția „Cercetări sociologice de teren”, în ediție bilingvă (română și engleză), grație Mihaelei-Cristina Pârvu, sub egida Asociației Culturale ”Oltenia”, în coeditare, la editurile craiovene Sitech/Beladi, în 2020. Monografia beneficiază de un pertiment studiu introductiv semnat de actualul președinte al Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop și-i are ca referenți științifici pe acad. Ilie Bădescu și cercetătorul științific, Sorin Cace al Academiei Române. Dintr-un început, cartea are toate premisele unei cercetări științifice, grație și colectivului de autori: Sevastian Cercel, Tudor Nedelcea, Adrian Otovescu, Gabriela Rusu-Păsărin, Carmen Ionela Banța, Liliana Popescu, Florin Stancu, Gheorhe Florentin Moise, Vlad-Ovidiu Ciocă, la care se adaugă cei citați deja. Lucrări similare au mai apărut de-a lungul vremii, între ele o notă distinctă făcând volumul de studii și cercetări, Oltenia, apărut în 1943 și lansat în cadrul Săptămânii culturale a Olteniei (Palatul Jean Mihail, 24-30 octombrie 1943), în prezența mareșalului Ion Antonescu.

Tudor Nedelcea ”la aniversară” - Gabriela Nedelcu – Păsărin

Critic și istoric literar, cercetător al fenomenului cultural (a activat decenii în calitate de cercetător științificprincipal la Institutul de cercetări socio-umane ”C. S. Nicolăescu Plopșor” Craiova al Academiei Române),pasionat de lectura cărților care rezistă validării timpului, prieten al scriitorilor români de pretutindeni, TudorNedelcea este ”vocea” incisivă a prezentului literar, care a reușit de-a lungul vremii să traseze direcții decercetare în domeniu și să aducă în actualitate adevăruri ale istoriei culturale cu o forță extraordinară a verbului.Privind retrospectiv activitatea sa literară este dificil să alegi o temă predilectă, fiecare volum constituindu-seîntr-o bornă prin noutatea investigației științifice și prin relevanța documentului astfel constituit. La EdituraTipo Moldova au fost publicate șase volume din opera sa în colecția Printre cărți și oameni reunind astfel oparte din studiile, comentariile, articolele de presă literară scrise în perioada 1976 și până în prezent.

Reținemprioritar din volumul VI articolul despre Profesorul Dan Simonescu, nu întâmplător, ci pentru că acesteipersonalități universitare îi datorează Tudor Nedelcea începutul carierei sale de cercetător, Profesorul fiindu-iconducător de doctorat. Teza de doctorat cu titlul Geneza ideilor social – politice și filosofice în literaturaromână veche, susținută în anul 1983, va reprezenta și începutul demersurilor sale de cercetare în domeniulistoriei literare, pasiunea pentru cartea veche rămânându-i ca o preocupare de suflet în întreaga sa activitate.Tudor Nedelcea concepe complex articolul despre Dan Simonescu și alătură comentariului său despre carieraProfesorului un interviu inedit acordat în exclusivitate în noiembrie 1978. Este importantă raportarea la acestcontext pentru a aduce un prim argument pentru maniera de concepere și realizare a cercetărilor sale: fiecăreicercetări îi aduce un element de inedit, îl poziționează în context amplu cultural și face trimiteri directe sau prinasocieri la alte momente de cultură românească îmbogățind astfel imaginea de ansamblu asupra spiritualitățiiromânești. În cazul articolului despre Dan Simonescu, Tudor Nedelcea conduce dialogul astfel încât DanSimonescu va formula decisive definiri ale personalității enciclopedice a lui Dimitrie Cantemir, asupra operei acestuia Domnia Sa având nenumărate studii fundamentale: Dimitrie Cantemir este ”creatorul monografieiistorico-geografico-etnografice (Descriptio Moldaviae)”, ”creator al biografiei literare (Vita ConstantiniCantemyrii), mai este nou și în receptarea unei filosofii, în parte raționalistă (Divanul sau Gâlceava Înțeleptuluicu lumea, folosind traducerea lui Andreas Wissowatius, Stimuli vintumtum, transpunând latinescul virtus înînțelepciune).

Theodor Codreanu, 75 - Un cărturar cu ținută academică

2020 nu este numai anul pandemiei covidiene; este și/mai ales anul aniversării sau comemorării unor personalități ale culturii umaniste: centenarul nașterii lui Geo Dumitrescu (17 mai 1920), al Zoei Dumitrescu-Bușulenga (20 august 1920), al Papei Ioan Paul al II-lea (cu origini românești), devenit Sfântul Ioan Paul cel Mare (18 mai 1920), al lui Dimitrie Vatamaniuc (25 septembrie 1920) , centenarul morții lui Al. Macedonski (24 noiembrie 1920) și al lui A.D. Xenopol (27 februarie 1920). Dar, este și anul în care personalități contemporane împlinesc trei sferturi de veac: Theodor Codreanu (1 aprilie 1945), Tudor Gheorghe (1 august 1945), Vasile Tărâțeanu (27 septembrie 1945) și, cu voia dv. și subsemnatul (23 martie 1945). 

Theodor Codreanu este, neîndoielnic, așa cum am mai scris, una dintre marile personalități ale vieții culturale contemporane, cu înaltă ținută academică și cu un pertinent spirit, critic și civic, de apărător îndreptățit al valorilor naționale. Critic și istoric literar, prozator, filosof al culturii și civilizației, Theodor Codreanu s-a născut în localitatea vasluiană Sârbi, de pa malul râului Bârlad, azi comuna Banca, în familia Tincăi (n. Gheorghiu) și a lui Iordachi Codreanu, țăran fierar. Încorporat în trupele de geniu în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, tatăl moare la o deminare, în Dobrogea chiar în anul nașterii fiului său. Este căsătorit cu profesoara Lina Codreanu, o apreciată prozatoare, critic și istoric literar care i-a elaborat și o excelentă bibliografie critică (în 2013). Au doi copii realizați, Teolin și Dragoș ( Din prima căsnicie eșuată îl are pe Theodor). Copilăria și-o petrece în satul natal, unde frecventează clasele primare (1952-1956), cele gimnaziale urmându-le în localitatea vasluiană Unţești (1956-1959), studiile liceale la Complexul Școlar din Bârlad (1959-1963), actualmente Liceul „M. Eminescu”.