Un veac fără Alexandru Macedonski

„În lunga lui carieră literară – scria Tudor Vianu – Al. Macedonski a clădit o operă a cărei influență în epoca lui și asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre mai noi trebuie recunoscută”. „Poet inegal” (G. Călinescu), „poetul dematerializărilor succesive, al transfigurărilor graduale noi, cu tendința convertirii la regimul spiritual a întregii materii și existențe” (Adrian Marino), Al. Macedonski este, fără îndoială, un clasic al literaturii române, creând o școală, lansând prin cenaclul său, „Literatorul”, mari scriitori în lumea literară (Gala Galaction, Tudor Arghezi, Traian Demetrescu, Duiliu Zamfirescu, Tristan Tzara, Marcel Iancu, I. Vinea, I. Peltz, Tudor Vianu, I. Pillat, G. Bacovia, Adrian Maniu, I. Barbu etc.) S-a născut la Craiova, la 14 martie 1854, al treilea din cei patru copii ai Mariei (născută Fisența, prin adopție: Pârâianu, printre descendenți figurând Al. Mitru și V.G. Paleolog) și al maiorului Alexandru D. Macedonski, ajuns general și ministru de război sub Cuza Vodă. Familia mamei face parte dintr-o veche ramură oltenească, iar pe linie paternă tatăl se declara descendent al unei familii princiare poloneze care ar fi domnit în Lituania. Bunicul poetului, Dimitrie Macedonski (și el poet), a venit în Țară din sudul Dunării, din Macedonia, și împreună cu Hagi-Prodan, l-a însoțit pe Tudor Vladimirescu în trecerea Oltului pentru strângerea pandurilor. Tatăl, Alexandru D. Macedonski, a avut un rol important în Unirea Principatelor, fiind avansat general și numit ministru de Război, dar, la numai 47 de ani, în 1863, este pensionat și se retrage la Adâncata și Pometești, pe valea Amaradiei din Dolj, moșia soției sale.

Aici își petrece copilăria Alexandru Macedonski, locuri care se regăsesc descrise cu duioșie în creația sa. Urmează „Junimea liceală din Craiova” (Liceu/Gimnaziul mare), absolvind clasa a IV-a în 1868, locuind în casele familiei, unde azi este Grădina Botanică și unde era un bust din bronz al poetului, furat și nerecuperat. Sănătatea precară nu-i permite continuarea studiilor liceale și pleacă în străinătate (Viena, Gleichenberg, Geneva, Torino, Pisa, Florența (1870-1871). Revine în țară, în aprilie 1871, își plătește doar înscrierea la Facultatea de Litere din București, dar n-o frecventează, are o tentativă de a urma la o facultate din Geneva, dar se înscrie la Institutul Schewitz-Thierrin din București, se reîntoarce în Italia (februarie-aprilie 1872), dar lipsa banilor îl obligă să revină în țară, prin Veneția și Trieste. După tipărirea poeziei 10 mai în „Telegraful român” din 23 mai 1873, antidinastică, mama sa îl trimite în străinătate (Austria, Italia), spre a scăpa de acuzația de ultraj față de domnitorul Carol I. La 14 noiembrie 1873 editează prima sa revistă, Oltul, „ziar liberal cu pagină liberală”, în care critica guvernul conservator condus la Lascăr Catargiu („să se deștepte odată românu; să se ridice cu armele în mâni și să sfărâme și pe agenții guvernului și pe guvern, dacă acest guvern nu va pune capăt la infamiile agenților săi administrativi”). Este condamnat pentru delict de presă, arestat la Craiova, la 24 martie 1875, și încarcerat pentru trei luni la Văcărești, fiind eliberat pentru că „delictul era stins prin prescripțiune”, „Strada politică îi face o manifestație de simpatie” (Tudor Vianu), în euforia succesului Al. Macedonski se înscrie în gruparea liberal-conservatoare a lui N. Blaremberg, este numit prefect interimar al Bugeacului (21 iulie 1876), director al Prefecturii jud. Silistra Nouă-Cernavodă (14 noiembrie 1877), administrator al plasei Sulină (aprilie 1879), funcții adminsitrative în care comite anumite abuzuri, stârnind furia jurnalistică a lui Eminescu. Vom reveni asupra relațiilor celor doi mari scriitori.

Anterior, solicitase lui M. Kogălniceanu un post în diplomație (refuzat), așa cum el însuși refuzase funcția de controlor financiar al județului Putna propusă de C.A. Rosetti. La 23 decembrie 1881, primește mult râvnita Medalie Bene Merenti pentru poezie, după o polemică acidă cu V. Alecsandri, atacându-l pe „acel rege al poeziei” pentru că primise aceeași medalie academică, deși era membru al Academiei Române. De altfel, polemica a făcut casă bună cu Al. Macedonski, el căutând motive de ceartă cu iluștrii contemporani (Titu Maiorescu, de pildă), dar țâvna sa nu durează mult și are încercări de împăcare. Anul 1883 este unul încărcat de dublă semnificație. Se căsătorește cu Ana Rallet Slătineanu, la 10 februarie 1883, și vor avea șase copii, din care vor supraviețui: Alexandru/Alexis, Nikita, Nina (viitoarea soție a lui M. Celarianu), Pavel și Constantin-Hyacint. În iulie 1883, el publică cunoscuta epigramă „Un x pretins poet-acum”, pe care ciudatul ziarist Grigore Ventura (tatăl celebrei artiste) îl identifica pe „X” cu Eminescu, considerându-l pe Al. Macedonski „un homme mort” în „L'Independance roumanie”. (Vom reveni asupra acestui aspect). În urma acestei grave manipulări, Al. Macedonski se simte amenințat: asupra casei sale se aruncă cu pietre, presa îl atacă, abonații îi restituie revista, societatea „Literatorul” abia înființată, este nevoită să-și întrerupă activitatea, el fiind nevoit să-și vândă din cărți și mobilier pentru a supraviețui, deși declarase că incriminata epigramă nu era destinată lui Eminescu. În atari condiții, pleacă, în vara anului 1884, la Paris, apartamentul său parizian „îl împodobise cu numeroase scoarțe oltenești”, cum ne încredințează Cincinat Pavelescu.

În drum spre Paris, în gara Craiova, îl întâmpină tânărul Traian Demetrescu care notează: „Trenul de la București sosea pe la trei ore. Așteptam pe peronul gării, nerăbdător, timid și cu inima în prada unor tremurări de emoțiune ce mă scuturau. Când cele trei bătăi de clopot și fluieratul lung al mașinei vesti apropierea trenului știu numai atât că m-am privit de la picioare până la piept dacă-mi sunt hainele potrivite pe corp; apoi ochii mi s-au oprit deodată în ochii unui om ce privea pe fereastra deschisă a unui vagon de clasa I-a și m-am apropiat de el. Nu știu cine mă împingea, știu că acei ochi, vii și frumoși sub sticlele lor de miop, mă chemau. Poetul s-a dat jos din vagon însoțit de femeia sa, d-na Anna Macedonski. Ne-am cunoscut, nu ne-am vorbit decât puțin, căci trenul se grăbea să-și urmeze goana lui neîntreruptă. M-am întors de la gară acasă plin de impresiuni ce mi-e cu neputință să le descriu”. Ambițios din fire, Macedonski pătrunde în boema franceză, în lumea scriitorilor, colaborează la revistele franceze simboliste. Revine în țară, în ianuarie 1885, editează bisăptămânalul de atitudine antimonarhică „Stindardul țărei” (6 martie-10 aprilie 1888), apoi „Liga ortodoxă”, în care îl apără pe mitropolitul primat Ghenadie Petrescu caterisit în mai 1896 din rațiuni politice), mercantile, reia întâlnirile cenaclului „Literatorul” la cafeneaua Fialkowski, apoi la Café Boulevard din București, la cafeneaua Kübler și în casa din Dorobanți. Al. Macedonski se dovedește și un apreciat orator. La 8 martie 1878, ține la Ateneul Român conferința antijunimistă „Mișcarea literară din cei din urmă zece ani”, apoi conferința cu tentă spiritistă „Sufletul și viața viitoare”, iar la Paris o comunicare pe baza unei experiențe personale conform căreia „lumina nu există, în vid, în starea de fenomen luminos” (teorie infirmată). Ovid Denșușianu îl propune să devină membru al Academiei Române, dar i se respinge propunerea pentru că a adus un omagiu, în „Literatorul”, feldmareșalului Mackensen. Va deveni, la propunerea lui Eugen Simion, membru post-mortem la 24 martie 2006 (odată cu Edgar Papu, Al. Piru, Liviu Rusu, Vl. Streinu, iar Emil Cioran și Eugen Ionescu fiind înnobilați în 2009). În martie 1920 este pensionat de la Comisia Monumentelor Istorice, iar la 24 noiembrie 1920, la orele 3 după-amiază se stinge din viață, în urma unei boli cardiace; este înmormântat în Cimitirul Bellu, discursurile funebre fiind susținute de Octavian Goga (ca ministru al Cultelor și Artelor), Horia Furtună și Ion Pillat. 

*

Al. Macedonski debutează revuistic la 3 decembrie 1870, cu poezia Dorința poetului, în „Telegraful român” din Sibiu și editorial cu vol. Prima verba, în 1872. A condus publicațiile: „Oltul”, „Revista Junimei”, „Stindardul”, „Vestea”, „Dunărea”, „Tarara”, „Literatorul” (cu deviza: „Luptă pentru lumină, lumină prin luptă”, control „de stil, libertate de idei”), „Revista literară”, „Liga ortodoxă”, ”Revista modernă”, „Sindardul țării”, „România literară”, „Straja țărei”, „ Lumina”, „Forța morală”, „Revista de critică și literatură”(cu fiul său, Nikita), „Revista clasică”, „Cuvântul meu”, și a colaborat la „Familia”, „Telegraful”, „Revista contemporană”, „L'Elan littéraire” și „La Wallonie”, „L'Indépendance littéraire et artistique”, Mercure de France”, Carmen”, „Românul”, „Vocea dreptăți”. Antum, publică volumele: Prima verba (1872), Ithalo (1878), Poezii (1882), Dramă banală (1886), Excelsior (1895), Bronzes (1897), Cartea de aur (1902), Le Calvaire de feu (1906), Flori sacre (1912). „Se mai poate discuta, prin urmare, dacă Macedonski este «actual» sau «inactual»? se întreabă retoric Adrian Marino, autorul monografiei Viața și Opera lui Al. Macedonski” (1966) și a ediției Opere, vol. 1-2 (1966), iar răspunsul este unul îndreptățit și bine documentat: „este azi mai aproape de noi ca niciodată”.

*

În legătură cu pretinsa epigramă, noi am publicat un amplu studiu (aflat în vol. Tudor Nedelcea, Eminescu, București, Edit. Tracus Arte, 2020, p. 497-513), din care vom relua doar câteva argumente. Eminescu a elaborat un cod de principiu de guvernare în spirit european, aplicabil după cucerirea Neatârnării pe câmpul de luptă din 1877-1878, când Dobrogea a revenit Principatelor, în urma Congresului de la Berlin din 1878 (dezavantajos pentru noi). O dată cu „intrarea României în concertul european – scrie Eminescu – este timpul să ne ocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din întru”; cu alte cuvinte, un comportament legal și civilizat pentru minoritățile din Dobrogea („ordine, legalitate și, vrând Dumnezeu, mai multă cultură temeinică și generală (nu sporadică”). În această ordine de idei, gazetarul Eminescu îl atacă pe funcționarul public Al. Macedonski, ceea ce amplifică orgoliul binecunoscut al autorului Rondelurilor ( „Domnul Al. Macedonscki, fost director al prefecturii Silistra Nouă, în care calitate a comis escrocherii și falsuri în acte publice...”). De aici polemica dintre cei doi, deși atunci când e cazul Eminescu îl apără pe Al. Macedonski de atacurile violente ale lui Al. Candiano-Popescu în Adunarea Deputaților, din 27 ianuarie 1879, privind pe „trădătorul” general Dimitrie Macedonski. Autorul Nopților critică eminescianismul ca stare de spirit, declarând că poezia lui Eminescu „în general nu mă farmecă”, dar „eu nu voi o tinerime care să mă laude și cu atât mai puțin nu voi o tinerime care să înjure pe Eminescu”. Combativitatea gazetărească a lui Eminescu, a cărui glorie literară nu era încă fixată în timpul acestor polemici, s-a întâlnit cu imprudenţa, bizareria lui Al. Macedonski, care-şi dorea popularitate cu orice preţ, în ciuda unor impulsuri primare, necontrolate.

De aici până la cazuistica „Epigramei” nu mai e decât un pas. Sub aspect strict literar, Eminescu nu l-a atacat public pe Al. Macedonski decât mult mai târziu. Plecând de la ideea maioresciană, conform căreia „principiul fundamental al tuturor lucrărilor domnului Maiorescu este, după câte ştim noi naţionalismul în marginile adevărului”, gazetarul, transformat în critic literar, face o afirmaţie de ordin estetic, axiologic: „Poezii urâte (Dongescu, Bota, Grădişteanu, Macedonski, Costiescu, Adrian ş.a.) nu devin frumoase prin aceea că-s naţionale”. Celebrul eminescolog Dimitrie Vatamaniuc consideră, cu argumente, că Macedonski din această însemnare nu este Al. Macedonski, ci M.D. Macedonski, unchiul poetului, care publică volumul de poezii „Buchetul primăverei”, la Bucureşti, în 1862. Epigrama lui Macedonski ar fi rămas în anonimat dacă ea nu ar fi fost supralicitată, folosită tendenţios de anumite cercuri politice şi dacă n-ar fi apărut în contextul tratativelor secrete dintre guvernul liberal I.C. Brătianu şi cancelarul Bismark, apoi cu contele Kalnoky, ministrul de externe al Austro-Ungariei, la 26 august/7septembrie 1883, finalizate prin tratatul de alianţă din 18/30 octombrie 1883, în urma cărora România iese de sub înfluenţa Franţei spre a intra în cea germană (Macedonski fiind filofrancez) şi dacă n-ar fi coincis, în mod nefericit, odată cu boala sau „îmbolnăvirea” Poetului. Cel care stârneşte patimile este ziaristul Grigore Ventura, fost colaborator al Literatorului, pe care Titu Maiorescu îl caracteriza drept „nebunul şi ticălosul indiscret”, care a vorbit la înmormântarea lui Eminescu, trasând posterităţii „sarcina” de a-l trata pe marele dispărut numai ca poet, excluzând marile idei eminesciene din gazetăria sa. Grigore Ventura este cel care identifică pe „X...pretins poet” cu Eminescu, stârnind mânia şi furia admiratorilor nefericitului poet împotriva lui Macedonski.

În L’Indépendence Roumaine, Grigore Ventura scrie ipocritic: „eu subsemnatul, om de litere (!?) şi jurnalist, mă constitui în apărătorul bietului meu amic Eminescu, şi-i declar domnului Macedonski că acţiunea sa este nedemnă”. Nedreptăţit, Al. Macedonski trimite o dezminţire mai multor redacţii, dar, curios, niciun ziar nu publică această notă lămuritoare. Cel care autentifică acest fapt este, tot curios, Grigore Ventura: „Cât despre notiţa circulară pe care d-l Al. Macedonski a trimis-o mai multor ziare ca răspuns la lecţia pe care i-am dat-o, nu cred că trebuie să-i răspund. Există fapte care-l ucid pe cel care le comite. Pentru mine, Macedonski este un om moralmente mort, şi n-am să imit conduita sa faţă de Eminescu, lovindu-l când e la pământ. Requiescat in pace!. Al. Macedonski a realizat dureros scopul şi rezultatul manipulării epigramei, faptul că „ziarele lor m-au anatemizat, m-au excomunicat”, şi scrie în Literatorul: „În socoteala acestei epigrame nu s-a speculat numai nimicirea mea şi numai înălţarea lui Eminescu. Mulţumită ei s-au ridicat microbii literari de astăzi”. Din păcate, Macedonski n-a dat atunci o dezminţire publică, n-a revenit şi n-a insistat după refuzul tipăririi punctului său de vedere de către ziarele contemporane, astfel încât el a fost lăsat oprobiului public. Deşi laudă, la 1 decembrie 1891, diatriba canonicului Al. Grama din broşura antieminesciană, Mihai Eminescu, studii critice (Blaj, Tip. Arhidiecezană, 1891), conform căruia Eminescu nu-i „barem poet” („Disperasem – scrie Al. Macedonski –într-adevăr de bunul simţ românesc.

Dar scrierea d-voastră dovedeşte că adevărul curând sau mai târziu, iese la lumină”), Macedonski se dezvinovăţeşte. Într-o scrisoare către Th. M. Stoenescu, redactorul şi adminstratorul primei serii a Literatorului, din noiembrie 1918, el afirmă clar: „Eu, pe cât ţin minte, ştiu că am dat această epigramă la tipar înainte de nenorocirea ce l-a izbit. Ea nu putea deci să-i fie adresată. Ştiu iar că întâlnind pe Grigore Ventura în ajunul apariţiunii «Literatorului» şi aflând de la dânsul că Eminescu a fost dus la casa de sănătate a doctorului Şuţu, am venit îndată la redacţiune, unde ţi-am dat această veste. Mai mi-aduc aminte, în sfârşit, că mi-ai atras atenţiunea că epigrama mea din numărul ce trebuia să apară putea să întâmpine din partea unora interpretarea ce i s-a dat. M-am mirat mai întâi de presupunerea ce făceai, dar mai mult după aceasta, te-am rugat să te duci la tipografie şi să-i opreşti publicarea. Plin de râvnă, ca întotdeauna, ai şi alergat la imprimeria noastră, dar ziarul apăruse”. În joc, apare acelaşi Grigore Ventura, care, se pare, a avut rolul principal în înrăutăţirea relaţiilor dintre cei doi mari scriitori, în manipularea opiniei publice privind răul pe care Macedonski l-a făcut lui Eminescu într-o perioadă nefastă a acestuia din urmă. Această diabolizare a sa de către Gr. Ventura l-a obsedat restul vieţii, astfel încât autorul Rondelurilor se destăinuie (ca o spovedanie) cu câteva luni înainte de a-şi da obştescul sfârşit: „Niciodată nu am adresat o epigramă lui Eminescu. Cea cu pricina e scrisă cu doi ani înainte de nenorocirea care l-a izbit. Este o infamie care mi-a fost pusă în cârcă de oameni interesaţi să-şi facă un titlu de glorie din ipocrita şi falsa lor milă pentru cel pe care ei singuri l-au împins în prăpastie şi care voiau totodată să răstoarne mişcarea sufletească de la «Literatorul»”.

Pe patul de suferinţă, înaintea morţii, unde oamenii se tem de judecarea păcatelor lor şi vor să treacă Styxul dezgoliţi de minciună şi ranchiună, Macedonski sesizează un fapt important şi real: ipocrizia şi falsa milă a unor eminescolatri. Cât priveşte răsturnarea „mişcării sufleteşti” de la Literatorul, ea s-a produs. Chiar concitadinul şi discipolul său, Traian Demetrescu (căruia Macedonski i-a scris o prefaţă la volumul său de debut, Poezii, din 1885, l-a găzduit la Literatorul şi la el acasă), îl apără pe Eminescu, învinuindu-l pe Macedonski de această epigramă, într-o scrisoare din decembrie 1884. Peste ani, Bonifaciu Florescu va relua subiectul, sub acelaşi titlu, în Literatorul, aşezând ca motto epigrama cu următorul comentariu: „Când apăru această epigramă a lui Macedonski, lumea literară se simţi mişcată, căci o cruntă boală de curând lovise pe Eminescu. Eu, care adesea am lucrat cu Macedonski, am fost cel dentâi a dezaproba faptul. Şi pornirea mea n-avea alt temei decât simţimântul de confraternitate literară, fiind departe de a vedea în Eminescu ultimul cuvânt al poeziei româneşti [...] Când astâmpărându-se fierberea, Macedonski mi-a propus anul trecut [1885] să reîncepem «Literatorul» pot să spui că mi-a mărturisit că nu se gândise la Eminescu, dar că n-a protestat fiindcă nu recunoaşte nimănui dreptul să scruteze intenţiunile”.

Pentru a apare imaculat în posteritate, conştient de răul produs şi manipulat de adversarii săi. Al. Macedonski rescrie această epigramă pe care o reproducem (publicată totuşi, în Literatorul ) şi o postdatează : 10 august 1889 !? Adică după 55 de zile după intrarea în nemurire a Luceafărului poeziei româneşti. Considerăm, după comentarea acestor argumente, pro sau contra, că temperamentosul, orgoliosul şi bizarul Macedonski, antieminescian din convingere, nu a dorit decât spulberarea mitului Eminescu (care începuse să se afirme plenar) printr-o luptă de idei, iar epigrama cu pricina a cauzat ambilor scriitori. (De ce oare Eminescu n-a reacţionat direct în urma publicării epigramei?!). În evoluţia literaturii române, în impunerea „personalităţii” acestei literaturi în plan naţional şi european, ambii scriitori, Eminescu şi Macedonski, au merite incontestabile, iar conflictul dintre ei ar trebui să se rezume doar în plan literar. Sau cum afirmă George Munteanu, „cauzele profunde, hotărâtoare ale altercaţiei decurgeau din impactul a două structuri literare, diferite şi, evident din coliziunea personalităţilor chemate să le actualizeze latenţele”. Eminescu şi Macedonski, două personalităţi marcante ale istoriei literaturii române, care trebuie judecate după profunda lor operă şi nu după un nefericit accident biografic, real sau exagerat. Sau astfel spus de Adrian Marino: „Este absurd a opune două faţete, două aspiraţii complimentare ale spiritului uman. În realitate, ele se completează şi se întrepătrund în mod organic”.

*

În documentata şi valoroasa monografie a lui Adrian Marino Viaţa lui Alexandru Macedonski, cât şi în numeroase schiţe cu conţinut autobiografic ale scriitorului, se fac adesea referiri la pierderea averii mamei poetului, Maria Macedonski, şi represiunile avute asupra familiei şi mai ales asupra poetului, fire sensibilă şi irascibilă. Am găsit necesar să reconstituim, în mare, după documentele vremii, procesul dintre familia Macedonski şi generalul craiovean G. Lupu, un Harpagon oltean, cum îl denumeşte şi Adrian Marino, proces în care este implicat şi poetul Macedonski. Documentele inedite de atunci au fost publicate de subsemnatul în „România literară” (5, nr. 46, 9 noiembrie 1972, p. 17). Astfel, generalul Lupu intentează proces la 16 aprilie 1873 Mariei Macedonski pentru neplata dobânzii în sumă de 3600 lei la capitolul de 50 000 de lei împrumutat de către general, iar drept condiţie pune în urmărire, spre vânzare, moşia debitoarei. La 9 decembrie 1874, Tribunalul Dolj a ordonat punerea în vânzare prin licitaţie publică pentru data de 21 martie 1875 a imobilului: „întreaga moşie Adâncata de Sus cu toate numirile şi trupurile din hotarul Muereni, comuna Goieşti şi cele de Adâncata, situată în comuna Adâncata, plasa Amărăzii de Dolj, propria avere a d-nei Maria Macedonski şi precum aceasta a posedat-o şi o posedă astăzi cu îmbunătăţirile şi clădirile aflate pe dânsa şi cari sunt: locuri de muncă, la cap despre apus, pădure măruntă, moară pe apa Amărăzii făcută pentru trei alegători (făcaie), iar clădiri sunt: casa construită de zid cu cinci încăperi şi cămara cu dependinţele de dânsa, şiopru şi grajdiu tot de zid coperită cu şindrilă, alături despre mează-noapte osebită mică casă de zid coperită tot cu şindrilă: înăuntru fără primez sau cameră; despre miazăzi o altă casă tot de zid în painte coperită cu nutreţ, un mic hambar de blane şi două pătule de nuele vechi ruinate.

Şi din case spre răsărit cu o vilă ca de un pogon, cari moşie se învecineşte la răsărit cu moşnenii muereni sau vladimireni, la apus de hotarul Brădeşti, la miazăzi cu moşia d-lui Ioan Fratoştiţeanu şi d-lui Nicu Iconomu şi la miazănoapte tot cu moşia d-lui Iconomu de hotarul Pometeşti”. Înainte de a avea loc licitaţia, la 13 martie 1875, s-a primit o petiţie din partea lui Al.A. Macedonski şi a fratelui său Dimitrie A. Macedonski, prin care fac opoziţie contra urmăririi, aducând următoarele motive: averea imobiliară susnumită a ieşi din patrimoniul mamei lor, în urma actului omologat de Tribunalul Dolj, secţia I cu nr. 14495, devenind proprietatea lor şi că se urmăreşte deodată în baza ipotecii nu numai imobilul ipotecat Adâncata, dar şi porţiunea de pământ cumpărată de defunctul lor părinte, urmând să intenteze proces contra generalului Lupu şi a Mariei Macedonski. La rândul ei, Maria Macedonski face şi ea opoziţie, arătând, printre altele, că „generalul Lupu e în drept a cere dobânda banilor sau clausa penală de la dânsa, iar nu şi vinderea moşiei ipotecate, înainte de termen, căci acest drept nu şi l-a rezervat” şi cerea ca atare Tribunalului Dolj „în consideraţiunea salvabilităţii dânsei, a debilităţii sexului său şi penuriei generale de bani ce actualmente bântuie ţara să binevoiască ca pe baza art. 1101 cod civil să-l acorde beneficiul de graţie pentru plata dobânzii, cari i s-ar vinde moşia în această penurie de bani, căci s-ar izbi astfel existenţa d-sale, precum şi a copiilor d-sale şi viitorul d-lor tuturor din familie”. La procesul din 17 martie, Al. Macedonski se prezintă în persoană şi aduce în copie încheierea membrilor consiliului de familie din 11 martie 1870 relativ la renunţarea de către Maria Macedonski în favoarea copiilor săi minori la toată zestrea sa.

Tribunalul respinge opoziţia fiilor şi în cosencinţă ordonă vânzarea imobilului, prin licitaţie publică, fixată pentru data de 21 martie 1875, Tribunalul Dolj adjudecă definitiv asupra creditorului G. Lupu imobilul urmărit cu preţul de 68 000 lei. Procesul se termină, la Tribunalul Dolj, la 25 aprilie 1875, dar Maria Macedonski face recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la 3 iunie 1875, aducând ca motiv faptul că Tribunalul Dolj a pus în vânzare moşia la 21 martie 1875, în vreme ce termenul pentru plata capitalului datorat expiră la 16 aprilie 1876. În procesul verbal din 26 mai 1875 se menţionează „se va adăoga în citaţiunea către d-nu A. Macedonski că, dacă nu se va găsi la domiciliul, să i se trimită la temniţa Văcăreşti, unde cei presinţi declarară că se află deţinut actualmente”. O nouă şedinţă are loc la 21 iunie, unde se „respinge pretenţiunea făcută de d-nu A. A. Macedonski şi D. A. Macedonski ca nesusţinută şi apără de cererea d-lor pe d-na Maria Macedonski şi d-na general Lupu. Totodată obligă pe reclamanţii a plăti d-lui general Lupu lei noi una sută ca cheltuieli de judecată”. Recursul fixat pentru 17 octombrie se amână pentru 24 noiembrie şi apoi pe 17 decembrie, datorită neprezentării Mariei Macedonski la proces din cauza repetatelor îmbolnăviri. La 12 decembrie 1875 se oficiază un act de vânzare-cumpărare prin care D.A. Macedonski şi Al. A. Macedonski vând generalului Lupu partea lor de moşie din hotarul Pometeştii de Jos la preţul de 100 galbeni, probabil în schimbul cheltuielilor de judecată. În ultima înfăţişare din 17 decembrie 1875, recursul este respins şi odată cu aceasta o nouă povară pe umerii poetului. Iată:

ACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE

Între subsemnaţii sublocotenent Dimitrie A. Macedonski şi Alexandru A. Macedonski de o parte şi general George Lupu de cealaltă parte, s-au făcut următorul act de vânzare şi cumpărare.

Noi sublocotenent Dimitrie A. Macedonski şi Alexandru A. Macedonski, fii majori ai răposatului nostru părinte general Macedonski, de bună voie şi în deplină cunoştinţă de cauză, vindem pentru totdeauna domnului general George C. Lupu partea noastră de moşie din hotarul Pometeştii de Jiosu coborâtă nouă de la părintele nostru pe carii dânsul o avea cumpărată de la domnu Ghiţă Urdăreanu.

Această parte de moşie este situată în judeţul Dolj, plasa Amaradia, comuna Adâncata şi declarăm că este liberă în mâinile noastre, negrevată de vreun drept oarecare sau supusă la vreo altă împrejurare popritoare.

Partea de Pometeşti ce vindem este cu totul deosebită de partea de Pometeşti a mamei noastre ce este înglobată în hotarul Adâncata şi pe cari dânsa o are zestre şi noi vânzătorii declarăm că nu mai avem în hotarul Pometeştii, nici în hotarul Adâncata sub nici un titlu, nici un fel de drept. Preţul acestei proprietăţi este de una sută galbeni 100, carii i-am şi primit acum la facerea actului.

Eu, general G. Lupu cu condiţiile de mai sus, am cumpărat partea de moşie din hotarul Pometeşti dezimnată în acest act şi am răspuns şi preciul cumpărării în mâinile vânzătorilor.

Făcut în dublu essemplar, subsemnat de ambele părţi. 1875 decembrie 12, Craiova SS. Sublocot. D. Macedonski, Al. A. Macedonski General de brigadă G.C. Lupu Arh. St. Craiova, Trib. Dolj, secţia II, dos. 122/1851 (inv. 16), f. 62. Obs.

Actul este întocmit de altă persoană, numai semnăturile sunt originale.

PETIŢIA FRAŢILOR ALEXANDRU ŞI DIMITRIE MACEDONSKI ÎMPOTRIVA MAMEI LOR

Domnule Prim-Preşedinte,

Subsemnaţii Al. A. Macedonski şi D. A. Macedonski acţionăm în justiţie pre d-nei Maria Macedonski, mama şi fosta tutore a noastră, domiciliată la Bucureşti strada Râurianu no. 7 spre a se condamna la restituirea moşiei Adâncata de Sus împreună cu cureaua de Pometeşti cumpărată de tatăl nostru din acest district, la care a renunciat subt titlu de dotă, în favoarea noastră dupe cum vom proba la ziua înfăţişării.

Şi fiindcă acuma ne-am informat că în urma renunciărei, mama noastră a hipotecat această moşie la domnu general Lupu din Craiova, care voeşce a o şi vinde, de aceea vă rugăm ca dimpreună cu mama noastră să se citeze şi numitul general vis á vis de care, voim să ne validăm titlurile noastre de proprietari. Tot de odată fiind că această moşie este a se vinde la 21 martie anul curent, vă mai rugăm ca pre de altă să binevoiţi ca conform art. 530 din procedura codului civil să sesizaţi pre onor.

Tribunalul de comerciu de a suspenda această urmărire. Domiciliul subsemnaţilor se află în Bucureşti strada Râurianu no. 7. Alăturăm pre lângă aceasta şi două essemplare dupe aceasta. Primiţie vă rogile Preşedinte asigurarea consideraţiunei noastre.

Ss. Al. Macedonski, D. A. Macedonski prim avocat, M.T. Stănescu Domnului prim Preşedinte al Tribunalului Dolj secs. 1. Arh. St. Craiova, Trib. Dolj, secţia II, dos. 456/1875 (inv. 215), f. 6. Orig.

*

S-a acreditat ideea în istoriografia literară din epoca totalitară - și s-a pedatlat puternic pe această idee, din motive de oportunitate – că în cadrul literaturii românești antimonarhice (care este o realitate de necontestat), Alexandru Macedonski figurează la loc de cinste, idee împărtășită de toți exegeții vieții și operei sale (E. Lovinescu, Tudor Vianu, G. Călinescu, Adrian Marino, N. Manolescu, M. Zamfir, Șerban Cioculescu, N. Oprea etc.). Căci, într-adevăr, autorul Nopților a criticat, adeseori cu vehemență, monarhia ca instituție și pe rege în persoană. Ostilitatea împotriva domnitorului străin adus în țară se născuse în familie; tatăl său, generalul Macedonski, socotit „om” al lui Cuza, protestase public împotriva prințului străin de neam. Adolescența poetului, refractar, inconformist, mereu revoltat, este contemporană curentului antidinastic după detronarea lui Cuza, curent susținut, activ și violent, de B.P. Hasdeu, Cezar Bolliac, C. Bacalbașa, Al. Vlahuță, C. Mille, Al. Beldiman, C. Dobrogeanu-Gherea etc. La început, antimonarhismul său ia forme mai puțin dure și directe, poetul protestând împotriva germanizării țării, a veneticilor și a ciocoilor. Treptat, el trece la atacuri directe adresate monarhiei, dorind, cu o vădită ironic, în articolul Respectuoasa cerere guvernului publicarea genealogiei complete a familiei regale, atacurile cele mai deschise urmând însă calea versurilor. În ziarul „Oltul” publică, sub un titlu transparent, Istoria unui prinț de peste nouă mări și țări povestită de un gângav, urmată de cunoscuta poezie Gângavul politic din timpul domnilor străini, cu un refren foarte combativ și curajos.

Pentru această poezie, Al. Macedonski este arestat la 24 martie 1875, la Craiova, unde „petrecea de două săptămâni” și închis la Văcărești, așa cum, cu cinci ani mai înainte, poliția croioveană aplicase același tratament și lui B.P. Hasdeu. Eliberat din detenție, Macedonski continuă, în întruniri publice și în publicistică, aceleași atacuri. În „Telegraful” din decembrie 1875 publică „studii politice”: Dacă moharhii constituționali trebuie să fie răspunzători sau nu?... și Despre dinastie, absurditatea acestei instituțiuni în secolul nostru, numărându-se printre precursorii ideii de republică la români, idee pe care o considera o „cestiune de timp și de oportunitate”. După eșecul lamentabil în ocuparea unor funcții administrative (incompatibilitatea creației cu birocrația administrativă?), Macedonski scoate, pentru trei luni, în ianuarie 1880, ziarul satiric „Tarara”, în care atacă virulent politicienii vremii, dar mai cu seamă pe rege. Aceleași sentimente antimonarhice le exprimă în bisăptămânalul „Stindardul țării”, în „Liga ortodoxă”, în piesa într-un act Cuza-vodă, ca și în alte poezii. Comportându-se „cu desăvârșire nepractic, utopic, dominat veșnic de iluzii și fantasme” (Adrian Marino) își va fi dat seama în cele din urmă că un asemenea comportament nu-i aduce decât neplăceri și încearcă să devină... promonarhic. Prilejul i-l oferă nașterea principelui Nicolae, al doilea fiu al regelui Ferdinand. Macedonski încearcă să devină excesiv de pragmatic și propune concetățenilor săi olteni, nici mai mult, nici mai puțin, să-l proclame pe acest nou născut (de-abia de trei zile) „mare duce al Olteniei”, să-l împroprietăreze cu un „palat în Cetatea Banilor ca să locuiască în mijlocul nostru, să fie soarele de viață, împrejurul căruia Oltenia, atât de năpăstuită azi, să graviteze”.

Evident, oltenii fiind într-adevăr oameni practici, n-au materializat această propunere, considerând-o una din elucubrațiile ilustrului scriitor. Nicolae, principe de Hohenzollern, s-a născut la Sinaia la 5/18 august 1903, ca al doilea fiu al regelui Ferdinand și al Reginei Maria, după Carol. Conform uzanțelor regale, a urmat Colegiul Eton și Școala Navală din Wembley (Marea Britanie) și a devenit locotenent în Regimentul 1 Vânători, apoi general de corp de armată, viceamiral, inspector general al armatei și președinte al Consiliului Suprem al Aeronauticii. După renunțarea la tron a fratelui său, regele Carol al II-lea, a fost numit membru în Regența României (alături de patriarhul Miron Cristea și de Gh. Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție), regență ce exercita prerogative regale pe timpul minorului rege Mihai. La întoarcerea pe tron a regelui Carol al II-lea, cu care a avut unele conflicte, estompate cu grație și mâhnire de mama lor, regina Maria, aceste prerogative au încetat de drept. În 1937 se căsătorește cu Ioana Doletti, încălcând, ca și fratele său, Carol al II-lea (plecat de pe front în 1917, spre a se căsători cu Zizi Lambrino, la Odesa), statutul Casei Regale, motiv pentru Consiliul de Coroană să-l excludă din rândul membrilor familiei domnitoare și, implicit, pierderea oricăror drepturi legate de succesiune. Numele impus: Nicolae Brana. Abia în 1942 i s-a permis să revină la numele familiei, de Hohenzollern. Bolșevizarea României îl obligă să plece în străinătate, unde s-a dedicat cauzei românilor, fondând în 1949, la Paris, un așezământ cultural, Centrul român de cercetări, a înființat, la Madrid editura „Factum”, a susținut apariția revistelor „Libertatea românească” și „Fapta”. Depune eforturi pentru fondarea Bibliotecii Române la Freiburg și pentru constituirea Uniunii Asociaților Române din Germania cu scopul unirii și colaborării organizațiilor politice românești din exil. La 28 mai 1929, devine membru de onoare al Academiei Române (precum regii Carol I, Ferdinand și Mihai), exclus în noiembrie 1948, conform noului Statut al Academiei Române, repus în drepturi la Academia Română la 3 iulie 1990. Transcriem un manifest inedit întocmit de Macedonski sub forma unei foi volante, existentă la Arhivele Statului Dolj, adresat craiovenilor, întregind, astfel, masiva documentație utilizată de Adrian Marino în cele două inegalabile volume dedicate vieții și operei lui Alexandru Macedonski. Am discutat cu Adrian Marino despre acest document, pe care nu-l cunoștea și, ca atare, nu l-a fructificat în celebra sa monografie macedonskiană, afirmând că această schimbare de atitudine monarhică face parte din bizareriile autorului Nopților. De altfel, nu este o noutate pentru epoca respectivă: republicanul Candiano-Popescu (cu a sa „revoluție” de la Ploiești din 1870) devine aghiotant regal.

MANIFEST CĂTRE CETĂȚENII CAPITALEI OLTENIEI

Iubiți concetățeni,

Am plecat din mijlocul vostru, acum 30 ani, antidinastic. Ca mulți alții adăpat de la izvoarele unei alte mișcări de idei și simțiri, am combătut o instituțiune ce nu era în tradițiunile românești. În focul luptei, am depășit chiar marginile permise de cuviință, dar am fost totdeauna sincer și însuflețit de un patriotism curat. De atunci însă, au trecut 30 de ani și dinastia a ajuns augustă și s-a românisat. Mai mult. Face astăzi corp și suflet din România.

Domnitorul s-a schimbat în rege viteaz și mărinimos. Sufletul său mare se descoperă astăzi și mai mare, căci faptele și virtutea sa ne pune zilnic în situațiunea să-l cunoaștem mai bine. Soarta României, a noastră a tuturor, este legată de soarta regelui și de a dinastiei. Se cuvine, iubiți craioveni și olteni, să dăm Maistăței Sale, după 37 ani de domnie glorioasă, o dovadă a nețărmuritei iubiri a Olteniei pentru tron.

Cu prilejul nașterei unui al 2-lea principe, a lui Nicolae, vă propun să proclamăm pe acest principe, Mare-Duce al Olteniei, să-i zidim un palat în Cetatea Banilor ca să locuiască în mijlocul nostru, să fie soarele de viață, împrejurul căruia Oltenia, atât de năpăstuită azi, să graviteze. În acest scop, neîndoindu-ne de simțirile voastre, mă pun la dispozițiunea voastră ca să aducem la îndeplinire acest mare act, și în urma primirei adesiunilor voastre, ce mi se vor adresa în str. Percupeții Noi 9, să ținem o întrunire împreună și să alegem o delegațiune ca să înfățișeze Maistaței Sale regelui dorința Olteniei.

Salutându-vă călduros, strig împreună cu voi, scumpi frați: Trăiască Regele, trăiască Regina, trăiască Dinastia.

Alexandru Macedonski, București, 1903 Aug. în 8 Arh. St. Craiova, Fond foi volante, inv. 933.

Alexandru Macedonski se dovedește, într-adevăr, în activitatea sa creatoare și cotidiană, a fi o personalitate oscilantă și imprevizibilă, marcată de sinuozități și de ciudățenii.

*

Doljul nu are nicio casă memorială! Are doar două „camere memoriale” dedicate Elenei Farago și lui Traian Demetrescu, din care au dispărut, imediat după 1990 (când ne-am câștigat „libertatea”), unele piese. Marin Sorescu și-a construit în satul său natal, Bulzești, cu banii de la Premiul Hender și din salariu, o casă de creație pentru scriitori și pictori, dar urmașii au vrut altfel. La Pometești-Dolj, în așa-zisul „vid cultural”, autoritățile de atunci au reconstituit o casă memorială dedicată lui Macedonski (la care am contribuit și eu), aflată în subordinea Primăriei comunei Goiești și a Muzeului Olteniei. Dar, a venit și aici „rivoluția”, parte din obiecte, ce-au mai rămas, sunt adăpostite la Muzeul Olteniei, altă parte luând destinații cvasinecunoscute (inclusiv șahul Poetului). S-au furat mobilierul, ușile, ferestrele, pardoseala; a rămas doar clădirea. În 2019, un primar destoinic, ing. Atanase Adam, a purces la re-reconstituirea Casei memoriale „Alexandru Macedonski” din Pometești, sat aparținător comunei Goiești. A construit (pentru prima dată) un pod de beton peste pârâul Amaradia (traversarea lui devenise o problemă), a refăcut drumul până la conacul Poetului, a apelat la fiii satului (doar unii au răspuns) spre a-l sprijini în reconstituirea Casei memriale. Unul dintre acești fii ai satului, scriitorul Ion Munteanu (doctor în filosofie) a inițiat un proiect cultural pentru revalorificarea operei și a imaginii scriitorului, la care s-au raliat scriitori-membrii ai filialei Oltenia a Uniunii Scriitorilor (Ioan Lascu, Tudor Nedelcea, Horia Dulvac și Ionel Bușe) și chiar instituții: Direcția de Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Dolj, Casa de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova, condusă de actorul și universitarul Remus Vlăsceanu și, evident Primăria comunei Goiești, prin primarul său, Atanase Adam. La Craiova, la Casa memorială „Traian Demetrescu” s-a vernisat o expoziție documentară, a fost organizat un recital poetic în Grădina Botanică și un colocviu, în zilele de 12-13 iunie 2019, în care 26 de scriitori, cercetători au prezentat comunicări, publicate în Caiete macedonsckiene, vol. 1, cordonator: Ion Munteanu, apărute la editura Eikon, în 2019, volum finanțat de Casa de Cultură „Tradem” și Primăria Goiești.

La Primăria Goiești s-a constituit, din donații, prima bibliotecă, care va figura în viitoarea casă memorială, au fost evocate aspecte din viața și creația scriitorului, s-a desfășurat un recital poetic și folcloric prin interpretul Ioan Crețeanu (propus ca patrimoniu cultural viu). Grație aceluiași Ion Munteanu (cel mai implicat în proiect) au fost „descoperite” și aduse la Craiova și Pometești să cunoască locurile natale ale ilustrului lor înaintaș stră-străbepoatele: Irina și Monica Macedonski. Primul volum (anual se prevede tipărirea unui op) din Caiete macedonskiene, reunește comunicări, unele cu date inedite sau noi interpretări, susținute de specialiști: Aureliu Goci scrie despre „Spirit inovator și clasicism în poezia lui Macedonski”, în care îl consideră pe scriitorul omagiat „adevăratul descoperitor al spiritului de avangardă în poezia noastră”, „un mare poet în dimensiunea clasicizantă pe care și-a conturat-o, prin refuzul programatic al clasicismului osificat, inerțial”; în poezia macedonskiană „se pot descoperi toate formulele, toate direcțiile de mare rezonanță și performanță ale poeziei moderne”. Tudor Nedelcea a pus în discuție, cu argumente irefutabile, relația dintre „Eminescu și Macedonski sau drama unei polemici” parte dintre aceste idei fiind amintite în rândurile de mai sus. Alexandru Macedonski și Transilvania este titlul studiului renumitului cercetător clujean, Mircea Popa, în care demonstrează aprecierile favorabile ale criticii transilvane pentru poetul Nopților, începând cu Iosif Vulcan (cel care l-a publicat pe Eminescu), care a intuit în „poezia macedonskiană, ca și cea a lui Eminescu, resurse deosebite”, preferându-i pe ambii mari creatori, care au debutat în presa transilvană la aceeași vârstă: 16 ani, unul în „Familia”, celălalt în „Telegraful român” (26 decembrie 1870). Macedonski este o prezență notabilă în paginile revistei orădene „Familia”, dar și a altor publicații: „Albina Carpaților”, „Foaia ilustrată”, „Gazeta de Transilvania”, „Observatorul”. Aceasta demonstrază legăturile multiple între creatorii din Regat și cei din Transilvania, peste barierele politice dintre provinciile românești. „Profilul baroc” al scriitorului omagiat îl realizează Zenovie Cârlugea, pe linia Tudor Vianu – G. Călinescu – Adrian Marino (ultimul „fiind pentru Macedonski ceea ce Călinescu rămâne pentru Eminescu”).

Spiritul baroc macedonskian este definit în esență sub aspect dualist, contradictoriu, ambivalent. „Despre Macedonski – o familie românească, cu vechi rădăcini balcanice și ramuri europene, Controverse cu privire la originea familiei” abordează Mihaela Albu, care reproduce scrisoarea lui Alexis Macedonski, fiul, din 11 martie 1954, către scriitorul Mircea Popescu, aflat în exil, la Roma, din care cităm: „Origina familiei Macedonski rămâne totuși străvechea Macedonie a lui Alexandru cel Mare și a lui Filip, după o tradiție ce vine din tată în fiu. Au plecat rătăcitori prin lumea Evului Mediu, aventurieri ai curajului și al spadei. Germania, Lituania, Polonia, Rusia cu întoarceri prin locurile de origină, ca cea a lui Ștefan Minciu, revenind din Rusia [...] Cât pentru noi copiii, suntem români prin Brăiloi – adică Basaraba Brăiloi, - prin Câmpineni, Cândești etc., etc. și Cantemir – ultimi scoborâtori ai lui prin femei – cum stă scris pe lapida de la Trei Ierarhi din Iași. Și mai ales încercăm să fim și semnificăm ceva, prin simțire și fapte”. Date mai puțin cunoscute relatează Ioan Lascu în art. Legăturile V.G. Paleolog cu Al. Macedonski din perioada 1909-1911. Primul critic de artă din lume care a scris despre Brâncuși, în 1937, V.G. Paleolog a surprins prin studiul Visiunea și audiția colorată sinestesică a lui Al. Macedonski (1944), studiu remarcat și de Adrian Marino în Efemeride macedoskiene. Afirmând că Macedonski „are vocația poetică a veșniciei”, iar „tema morții, cu mici excepții” este „o obsesie transfigurală într-o viziune asupra Întregului, cu plinul și golul său”, Ionel Bușe dezvoltă această idee în studiul „Al. Macedonski, ironia poetică a morții”, așa cum Horia Dulvac analizează „Autonomia esteticului și logica poeziei”. Macedonski. Nostalgia copilăriei, o temă bine argumentată cu citate din creația macedonskiană propune Ion Munteanu: „Întâlnirea cu copilăria sa, prilejuită de revederea locurilor natale sau de amintiri duioase, mai ales la revenirea din străinătate, poetul o trăiește ca pe o sărbătoare, cântând-o în versuri de o frumusețe aparte”.

Doi renumiți istorici craioveni aduc argumente și documente istorice privind biografia scriitorului și a familiei sale. Toma Rădulescu face importante Considerații asupra istoriei familiei Macedonski. Scurta prezentare a documentelor, fotografiilor și a obiectelor donate de familia acestuia și care s-au aflat în Muzeul memorial de la Pometești, inaugurat în anul 1970, prezentând, în două anexe, „cărțile cu dedicație” și o listă cu unele erori de transcriere a colecției prin digitalizare. Caracteristic cercetării sale, Dinică Ciobotea prezintă date, fapte și întâmplări Din istoria satelor comunei Goiești, locurile copilăriei marelui scriitor: atestarea documentară a satelor comunei Goiești și din vecinătatea ei, evoluția stăpânirii proprietății asupra pământului. Studii și articole de ținută științifică publică: Maria Tronea (Scriitor român de expresie franceză), Fl. Firan (Poet de geniu, de patos și exaltare tipic romantică), Maria Dinu (Recuperarea unui marginalizat), Ilona Duță (cazul Macedonski în scenariul simbolismului literar românesc), Marian Bușe (Reflexe ale filosofiei în simbolism), Geo Constantinescu (Ruben Dario și Al. Macedonski, teoreticieni ai poeziei noi), Toma Grigore (Psalmii lui Macedonski), Gela Enea (Al. Macedonski și revista „Literatorul”), Dan Lupescu (Scriitor de talie europeană). Contribuții esențiale nu numai la biografia scriitorului, ci și la istoria literaturii române sunt cele două interviuri realizate de Ion Munteanu cu stră-strănepoatele lui Macedonski, venite pentru prima oară pe aceste meleaguri. În primul interviu sub titlul Festivalul poate uni o parte din marea familie literară a României, Irina Macedonski menționează: „moștenirea acestui nume nu este doar a mea sau a urmașilor săi, ci aparține culturii române prin cel care a pus bazele literaturii noastre moderne”. Ea este conștientă de frumoasa povară a purtării acestui nume („noțiune de identitate în sens psihologic”). Acceptând acest nume sonor, spune interlocutoarea, „începi să descoperi cine ești cu adevărat, îți descoperi rădăcinile și implicit găsești acea stabilitate la care să te raportezi mereu”.

Autorul Nopților trebuie recitit „chiar și numai din prisma faptului că a fost împotriva curentului de masă”, fiind un „scriitor under graund”, recomandând tinerilor „poemele cu accente gotice, basmul satiric, proza SF, iar pentru maturi eseistica sa și textele conferințelor sale care vorbesc despre un suflu nou al veacului”. Cu Monica Macedonski, Ion Munteanu așează interviul sub titlul Consider că este foarte important să îmi conturez o imagine favorabilă numelui Macedonski! Descoperindu-l pe străbunicul prin bunicul său, Șasa, care-i citea poezii macedonskiene înainte de culcare, Monica descrie sentimentul întâlnirii cu locurile familiei, ca unul „greu de descris”. În Grădina Botanică din Craiova „am întâmpinat, pentru câteva secunde, un straniu sentiment de familiaritate. Am intrat în transă”. Conținutul pertinent al primului volum din Caiete macedonskiene, care a fost lansat în cadrul Târgului de carte „Gaudeamus” din București (23 noiembrie 2019) și de la Craiova (februarie 2020), ne dă speranța realizării următoarelor caiete la aceeași ținută științifică, întru valorificarea plenară a operei unui mare creator, pentru „rescrierea și reinterpretarea canonului literar” (Irina Macedonski), înlăturând porecla de Macabronski pusă malițios de I.L. Caragiale. Al. Macedonski poate sta cu cinste alături de M. Eminescu, de alți clasici români și chiar europeni.

Tudor Nedelcea