La un pahar de vorbă despre introvertitul Marin Sorescu - Convorbire cu Simona Cîrlugea-Pîrvu

Simona Cîrlugea-Pîrvu: Ați fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi. Cum era Marin Sorescu? 

Tudor Nedelcea: Marin Sorescu era prin excelență tipul omului introvertit; mai mult, avea o gândire interioară, dar asta nu înseamnă că nu era și un om extrem de sociabil cu confrații și mai ales cu țăranii săi de la Bulzești, pe care i-a nemurit în cele șase volume din La Lilieci. Nu era, într-adevăr, prea vorbăreț, pentru că nu era tipul de orator, în genul lui Petre Țuțea, dar nu era nici morăcănos, iar faptul că a făcut Liceul Militar de la Predeal a fost doar un accident biografic, a urmat aceste cursuri pentru că erau gratuite. Era situația foarte dificilă în România în acei ani 1950-1954, cotele către sovietici erau foarte mari, iar familia Sorescu avea mulți copii.

Faţă la faţă cu Marin Sorescu

Am auzit despre el în anii studenţiei mele, când colegul meu, Eugen Papadima (azi, cel mai bun psihanalist din ţară) l-a căutat la Animafilm pentru ca scriitorul să-şi exprime opinia cu privire la începuturile literare ale nepotului său, Liviu. Apoi, când Marin Sorescu a fost numit redactor şef al revistei „Ramuri”, la 15 iulie 1978 (până în 1990), am avut prilejul să-l cunosc personal, să colaborez la prestigioasa (atunci) revistă, să particip la cenaclul „Ramuri”, care se ţine, de regulă, la Muzeul de Artă, având obiceiul să invite, la redacţie sau la cenaclu, personalităţi marcante, C. Noica şi Eugen Simion, de pildă. Pe timpul său, revista avea „probleme”. Marin Sorescu a dezvăluit plagiatul lui Eugen Barbu. Cum autorul Groapei era şi membru al C.C. al P.C.R., trebuia avizul secţiei de presă a Partidului, care a întârziat. Între timp, spaltul articolului lui Sorescu a ajuns, cu ajutorul unui ciripitor rămurist, la E. Barbu, care i-a dat replica lui Marin Sorescu înainte ca articolul sorescian să apară. În luna în care erau plenare sau congrese PCR, Marin Sorescu n-a inclus în conţinutul revistei, care era trimis spre cenzurare la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi mai sus, o pagină despre partid şi conducătorul ei. Revista a fost oprită de la tipărire, până când redactorul şef, însoţit de adjunctul său, Romulus Diaconescu, au venit la mine, la Biblioteca judeţeană, solicitându-mi un asemenea articol propagandistic. Am scris două asemenea articole, dar semnate... Fabiola Popescu. Când s-a declanşat „meditaţia transcendentală”, în care Marin Sorescu a fost inclus fără voie, urmând a fi exclus din partid şi transferat ca muncitor necalificat, atunci am purces la elaborarea bibliografiei Marin Sorescu. Un mesager al literaturii române contemporane, trasă la xerox, în 99 exemplare, în care erau incluse traducerile sale peste hotare, cu menţionarea aprecierei lui Alain Bosqeut pentru Marin Sorescu „care sunteţi unul din cei mai mari poeţi contemporani”.

„Cazul Marin Sorescu” în viziunea lui Eugen Simion

Eugen Simion este iniţiatorul şi realizatorul unor mari proiecte culturale (tratatul academic al Istoriei românilor, al atlaselor lingvistice şi folclorice, Dicţionarului General al Literaturii Române, colecţiei „Opere fundamentale” etc., etc.), promovează prin excelenţă, cultul prieteniei, al valorilor autentice, incită la toleranţă, ca să folosim propria-i sintagmă. Un caz ilustru: Marin Sorescu. Moartea prematură şi dramatică a autorului Liliecilor l-a marcat profund. Portretul făcut acestuia este comparabil cu cel făcut lui N. Iorga de către G. Călinescu: „Omul a parcurs în acest timp un drum singuratic în cadrul generaţiei sale. Discret, temător, decis să-şi facă opera şi s-o impună nu numai în cultura română, Sorescu a dus un război lung de unul singur, luptând cu ideologia şi invidia autohtonă şi cu indiferenţa internaţională. Luptând bineînţeles, mai ales, cu limitele limbii române. N-aş putea spune că le-a învins pe toate. Oricum, dintre români, Marin Sorescu este scriitorul cel mai cunoscut azi în lume. Asta nu l-a scutit de numeroase primejdii şi nu l-a ţinut departe de contestaţie, înainte şi după 1989. Înainte – pentru că Sorescu n-a scris niciodată pluguşoarele pe care le solicitau ideologii momentului, iar după revoluţie pentru că, iarăşi, Marin Sorescu nu s-a «încadrat» cum trebuie şi a devenit indezirabil pentru unii confraţi, grăbiţi să sară din trenul oficial al comunismului şi să urce, cu aceleaşi mentalităţi şi cu aceeaşi poftă de parvenire, în trenul tulburei noastre opoziţii.