Tudor Nedelcea, '75

De Ziua Națională (în subsidiar și cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani), Tudor Nedelcea se prezintă în fața cititorilor cu următoarele cărți:

1. Biserica și societatea (Craiova, Editura Sitech, 2020, 420 p., format 17×24), culegere de studii despre imagologia cărții și culturii românești, tipar românesc pentru țări străine, o posibilă canonizare a lui Mihai Viteazul, Antim Ivireanu, Tudor Vladimirescu, Regina Maria, Constantin Virgil Gheorghiu, V. Militaru, Pamfil Șeicaru, D. Stăniloae, Papa Ioan Paul al II-lea, P.F. Teoctist, Nestor Vornicescu, Bartolomeu Anania, Gh. Calciu-Dumitreasa etc. Cu o bogată iconografie.

2. Marin Sorescu sau vocația identității românești (București, Editura Muzeului Literaturii Române, 2020, 230 p., 15×21), din care recomandăm capitolele: Față la față cu Sorescu; Marin Sorescu și Basarabia; „Cazul” Marin Sorescu în viziunea lui Eugen Simion; Marin Sorescu și Premiul Nobel; Marin Sorescu și securitatea; Marin Sorescu și Meditația transcendentală; Marin Sorescu despre „scriitorii” Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu, interviuri despre autorul „Liliecilor”. În anexe este publicată stenograma ședinței de demitere a lui Marin Sorescu de la conducerea revistei „Ramuri”, autografe, facsimile, fotografii (în parte, inedite).

3. Eminescu (ediția a II-a, revăzută și adăugită, prefață de Mihai Cimpoi, cuvânt înainte de Th. Codreanu, postfața de Victor Crăciun, București, Editura Tracus Arte, 2020, 1014 p., 15×22).

4. Eminescu (București, Editura Academiei Române, 2020, 586 p., 17×24), studiu privind în special publicistica eminesciană: Eminescu și socialismul, Eminescu și cugetarea sacră, Eminescu, istoricul, Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni, Eminescu și realsemitismul, Eminescu și Macedonski sau drama unei polemici, Eminescu și Veronica Micle, Eminescu prin Oltenia, Shakespeare în viziunea lui Eminescu, China în viziunea lui Eminescu (ultimele în colaborare cu Diana Cotescu), Eminescu și necesitatea construirii Catedralei Neamului, alte studii despre eminescologi (Carmen Sylva, M. Cimpoi, Rosa del Conte, D. Vatamaniuc, N. Georgescu, Th. Codreanu, C. Cubleșan, Eugen Doga, Lucia Olaru Nenati, Victor Crăciun, Eugen Simion etc.).

5. Printre cărți și oameni vol. VI (Iași, Editura TipoMoldova, 2020, 234 p., 17×24) reunește studiile și articolele publicate în 2019, din care recomandăm: Caragiale și oltenii, Constituirea Asociației Scriitorilor din Craiova, Iubirile Mariei Tănase prin lupa serviciilor secrete, Prizonieri români în Asalcia și Lorena, alte studii despre mitropolitul Nestor Vornicescu, Ștefan Ștefănescu, Adrian Păunescu, Tudor Arghezi, Dan Simonescu, Selma Lagerlöf, Ștefan și Radu Ciuceanu etc. Tudor Nedelcea a făcut parte din colectivul de redacție al Dicționarului General al Literaturii Române (7 volume în prima ediție, 10 volume în ediția a doua în curs de apariție), apărut sub egida Academiei Române, precum și din colectivul de reproducere anastatică a tuturor edițiilor Eminescu (în total 200 de ediții), proiect apărut la Editura TipoMoldova din Iași în anii 2019-2020.

Vasile Tărâțeanu, 75 - Crucificat pe harta țării

„Dragostea noastră de neam și țară,

E ca și dulceața de cireașa amară”

Vasile Tărâțeanu

Scriam, la apariția excelentului tratat, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (ajunsă la a cincia ediție), a lui Mihai Cimpoi despre rolul unor „școli” culturale în redeșteptarea neamului. Școala Ardeleană, la sfârșit de secol 18, prin corifeii săi (Ioan Inocențiu Micu-Klein, Samuil Micu, Gh. Șincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, I. Piuariu-Molnar, Paul Iorgovici, Radu Tempea, C. Diaconovici-Loga, V. Popp, Damaschin Bojinca) a militat și a reușit în istorie să promoveze emanciparea națională și socială, să impună ideea românității neamului și a latinității limbii, ceea ce a dus la realizarea Unirii de la 1 Decembrie 1918. Peste ani, în celelalte două provincii românești, înstrăinate pe atunci, Basarabia și Bucovna, intelectualii, în special scriitorii, au proclamat: „N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului ca să nu mai vorbim degeaba” (Alexie Mateevici). Să-i amintim și reamintim (chiar selectiv): B.P. Hasdeu, C. Stere, Pan Halippa, Andrei Ciurunga, Doina și Ioan Aldea Teodorovici, E. Coșeriu, Grigore Vieru, Anatol Codru, D. Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, E. Doga, Emil Loteanu, Valeriu Matei etc. Bucovina boierilor învățați Hurmuzaki, a lui Aron Pumnul își are și-n zilele noastre reprezentanți iluștrii: V. Levițchi, Ilie Zegrea, Mircea Lutic, Alexandrina Cernov. 

MARIN SORESCU SAU VOCAȚIA IDENTITĂȚII ROMÂNEȘTI (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, 230 p.)

Criticul și istoricul literar, eseistul și editorul craiovean Tudor Nedelcea (n.23 martie 1945) a devenit unul din apropiații lui Marin Sorescu, odată cu numirea acestuia ca redactor-șef la revista „Ramuri” (1978-1990), rămânând alături de poet în atâtea situații delicate: dezvăluirea plagiatului lui Eugen Barbu;scrierea unor articole propagandistice despre „partid și conducător” în lipsa cărora revista a fost „oprită de la tipărire”; elaborarea de urgență a unei „Bibliografii Marin Sorescu. Un mesager al literaturii române contemporane”, recunoscut internațional, care a fost dată unor „factori decizionali” în ideea sensibilizării lor față de scriitorul implicat, „fără voie”, în „Meditația transcendentală”, vizat a fi „exclus din partid și transferat ca muncitor necalificat”; colaborarea directă cu poetul numit în 1990 director al Editurii „Scrisul Românesc” și înființarea Centrului Cultural cu librărie, chioșc de ziare și reviste, inaugurat de noul ministru al Culturii, Marin Sorescu (25 noiembrie 1993 - 5 mai 1995). 

Părintele scriitor Mihalache Tudorică

Într-un articol-studiu din „Timpul” (6, nr. 63, 20 martie 1882, p. 1), Eminescu vorbea despre Biserica „eminamente națională”, numind-o, cu o sintagmă care a intrat repede în limbajul specialiștilor, „maica spirituală a neamului românesc”, întrucât, motivează el, „a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului” dintre granițele politice ale țării, dar și dincolo de ele, fiind „azilul de mântuire națională”. Pentru țările românești, Biserica și oamenii săi au fost stâlp de susținere a edificiului național, de creare și întreținere a unei culturi naționale, în sensul larg al cuvântului. În tinda bisericii a început învățământul românesc: pe ușa bibliotecii Mănăstirii Hurezu, ctitoria lui Vodă Brâncoveanu este dăltuit textul: „bibliotecă de hrană dorită sufletească, această casă a cărților îmbine prea înțeleapta îmbelșugare”, în biserica din Bârca lui Adrian Păunescu se mai află inscripționată mențiunea „sală de lectură”. Și exemplele ar putea continua. 

La un pahar de vorbă despre introvertitul Marin Sorescu - Convorbire cu Simona Cîrlugea-Pîrvu

Simona Cîrlugea-Pîrvu: Ați fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi. Cum era Marin Sorescu? 

Tudor Nedelcea: Marin Sorescu era prin excelență tipul omului introvertit; mai mult, avea o gândire interioară, dar asta nu înseamnă că nu era și un om extrem de sociabil cu confrații și mai ales cu țăranii săi de la Bulzești, pe care i-a nemurit în cele șase volume din La Lilieci. Nu era, într-adevăr, prea vorbăreț, pentru că nu era tipul de orator, în genul lui Petre Țuțea, dar nu era nici morăcănos, iar faptul că a făcut Liceul Militar de la Predeal a fost doar un accident biografic, a urmat aceste cursuri pentru că erau gratuite. Era situația foarte dificilă în România în acei ani 1950-1954, cotele către sovietici erau foarte mari, iar familia Sorescu avea mulți copii.

Faţă la faţă cu Marin Sorescu

Am auzit despre el în anii studenţiei mele, când colegul meu, Eugen Papadima (azi, cel mai bun psihanalist din ţară) l-a căutat la Animafilm pentru ca scriitorul să-şi exprime opinia cu privire la începuturile literare ale nepotului său, Liviu. Apoi, când Marin Sorescu a fost numit redactor şef al revistei „Ramuri”, la 15 iulie 1978 (până în 1990), am avut prilejul să-l cunosc personal, să colaborez la prestigioasa (atunci) revistă, să particip la cenaclul „Ramuri”, care se ţine, de regulă, la Muzeul de Artă, având obiceiul să invite, la redacţie sau la cenaclu, personalităţi marcante, C. Noica şi Eugen Simion, de pildă. Pe timpul său, revista avea „probleme”. Marin Sorescu a dezvăluit plagiatul lui Eugen Barbu. Cum autorul Groapei era şi membru al C.C. al P.C.R., trebuia avizul secţiei de presă a Partidului, care a întârziat. Între timp, spaltul articolului lui Sorescu a ajuns, cu ajutorul unui ciripitor rămurist, la E. Barbu, care i-a dat replica lui Marin Sorescu înainte ca articolul sorescian să apară. În luna în care erau plenare sau congrese PCR, Marin Sorescu n-a inclus în conţinutul revistei, care era trimis spre cenzurare la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi mai sus, o pagină despre partid şi conducătorul ei. Revista a fost oprită de la tipărire, până când redactorul şef, însoţit de adjunctul său, Romulus Diaconescu, au venit la mine, la Biblioteca judeţeană, solicitându-mi un asemenea articol propagandistic. Am scris două asemenea articole, dar semnate... Fabiola Popescu. Când s-a declanşat „meditaţia transcendentală”, în care Marin Sorescu a fost inclus fără voie, urmând a fi exclus din partid şi transferat ca muncitor necalificat, atunci am purces la elaborarea bibliografiei Marin Sorescu. Un mesager al literaturii române contemporane, trasă la xerox, în 99 exemplare, în care erau incluse traducerile sale peste hotare, cu menţionarea aprecierei lui Alain Bosqeut pentru Marin Sorescu „care sunteţi unul din cei mai mari poeţi contemporani”.

„Cazul Marin Sorescu” în viziunea lui Eugen Simion

Eugen Simion este iniţiatorul şi realizatorul unor mari proiecte culturale (tratatul academic al Istoriei românilor, al atlaselor lingvistice şi folclorice, Dicţionarului General al Literaturii Române, colecţiei „Opere fundamentale” etc., etc.), promovează prin excelenţă, cultul prieteniei, al valorilor autentice, incită la toleranţă, ca să folosim propria-i sintagmă. Un caz ilustru: Marin Sorescu. Moartea prematură şi dramatică a autorului Liliecilor l-a marcat profund. Portretul făcut acestuia este comparabil cu cel făcut lui N. Iorga de către G. Călinescu: „Omul a parcurs în acest timp un drum singuratic în cadrul generaţiei sale. Discret, temător, decis să-şi facă opera şi s-o impună nu numai în cultura română, Sorescu a dus un război lung de unul singur, luptând cu ideologia şi invidia autohtonă şi cu indiferenţa internaţională. Luptând bineînţeles, mai ales, cu limitele limbii române. N-aş putea spune că le-a învins pe toate. Oricum, dintre români, Marin Sorescu este scriitorul cel mai cunoscut azi în lume. Asta nu l-a scutit de numeroase primejdii şi nu l-a ţinut departe de contestaţie, înainte şi după 1989. Înainte – pentru că Sorescu n-a scris niciodată pluguşoarele pe care le solicitau ideologii momentului, iar după revoluţie pentru că, iarăşi, Marin Sorescu nu s-a «încadrat» cum trebuie şi a devenit indezirabil pentru unii confraţi, grăbiţi să sară din trenul oficial al comunismului şi să urce, cu aceleaşi mentalităţi şi cu aceeaşi poftă de parvenire, în trenul tulburei noastre opoziţii.