Toma Rădulescu despre Ștefan Ciuceanu, Radu Ciuceanu

Ștefan Ciuceanu face parte din acea categorie de personalități uitate pe nedrept. N. Iorga le zicea „oamenii cari au fost” și a scris despre ei, făcându-i neuitați. Neuitat și adus în actualitate se datorează istoricului craiovean Toma Rădulescu, care a tipărit o excelentă monografie, Ștefan Ciuceanu. Un profesor pentru eternitate (564 p.), sub egida prestigioasă a Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, în 2019.

Toma Rădulescu, o viață muzeograf la Muzeul Olteniei, doctor în istorie, este un adevărat depozitar de informații și date istorice mai puțin cunoscute sau chiar inedite. El a adus în tezaurul muzeului oltean, fondat de Ștefan ciuceanu obiecte patrimoniale de la diverse personalități românești. Născut în 1948, tatăl său fiind un respectat preot, a avut privilegiul de a-și forma o cultură teologică într-un regim ateist, cultivând prietenii cu preoți înclinați spre cărturărie, dar și cu mitropolitul de veșnică pomenire, Nestor Vornicescu, sau cu urmașii acestuia, mitropoliții Teofan și Irineu, cu episcopii Nicodim, Gurie sau Vicențiu. Expert al Ministrului Culturii în domenii greu abordabile (documente româno-chirilice, carte veche românească și străină, numimastică, medalii și decorații), Toma Rădulescu are și lucrări personale sau în colaborare, precum Ghidul Muzeului Olteniei (1976, 1985, 1999), Istoria ilustrată a Craiovei (1999), Dicționarul personalităților doljene (1999), Mihai Viteazul Restitutor Daciae (2000), Relații româno-otomane în sec. XVI (2001), Circulația monetară în Țara Românească (2002), Spiritualitatea elenă în Oltenia (2002), Eroi doljeni în al Doilea Război Mondial (2003), De la Burebista la Mircea cel Bătrân (2004), Familia Aman (2005), Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist (2007), Domnii și ierarhii Țării Românești (2009), Biserica Mântuleasa (2013) etc.

Biserica și Societatea

La sfârșit de an, 2019, colaboratorul nostru, Tudor Nedelcea, a tipărit o nouă carte, a 52-a, intitulată sugestiv Biserica și societatea, la editura craioveană Sitech (office@sitech.ro, tel: 0741205715). În format mare, în cele 410 p.+ foto color, autorul reunește studii interesante despre subiectul abordat, despre marile personalități bisericești pe care le-a cunoscut îndeaproape și despre care aduce dovezi și mărturii mai puțin cunoscute sau chiar inedite. De pildă, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa (cu care autorul a fost coleg de cameră la Facultatea de Filologie) este prezentat într-o lumină caldă, prietenească, cu adevărat biblică, iar corespondența dintre preotul Calciu și Tudor Nedelcea, inedită, este edificatoare. Mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu, pe care autorul îl cunoaște din 1970 și care i-a devenit cel mai apropiat colaborator, este înfățișat în ipostaze umane, dar și de mare cărturar, apropiat marilor personalități românești din varii domenii de activitate. Cuvinte calde și mărturii emoționante are și pentru patriarhul de veșnică pomenire, Teoctist: este prezentat așa cum apare în documentele securității statului, dar mai ales în anumite ipostaze istorice: întâlnirea cu I. Dincă (Teleagă) trimis de N. Ceaușescu să accepte demolarea Patriarhiei spre a nu umbri Bulevardul „Victoria Socialismului”, întâlnirea secretă cu Papa Ioan Paul al II-lea, în ianuarie 1989, când se punea la cale noua împărțire a lumii (inclusiv a celei creștine), culisele „debarcării” sale după Revoluția din 1989, cele două întâlniri cu același Papă, în mai 1999 și octombrie 2012 etc. Tudor Nedelcea a editat volumul părintelui Dumitru Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, în carte găsindu-se informații utile despre reputatul teolog român; mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania este prezentat ca înalt ierarh, dar și ca scriitor, iar patriarhul Iustinian Marina este caracterizat ca un patriarh antibolșevic, cu documente din arhivele securității.

Oameni și cărți din Piemontul Bălăciței

Piemontul Bălăciței este o sintagmă recent intrată în limbajul geografic și ea definește o suprafață de tren din județele Mehedinți și Dolj, parte integrantă a Podișului Getic. Se mai numește și Platoul Bălăciței și are unele particularități: nu cuprinde niciun oraș, la marginea acestui piemont aflându-se orașele Craiova, Filiași, Strehaia, Vânju Mare. Cei care au impus această sintagmă geografică au fost cercetătorii craioveni: Alexandru Roșu (1959), Răzvan Stroe (2003), Sandu Boengiu (2008), dar mai cu seamă istoricii Dinică Ciobotea și Gabriel Croitoriu, care au coordonat volumul Istorie, cultură și civilizație în Piemontul Bălăciței (Craiova, Editura Sitech, 2013), precum și smpozionul omonim. În acest volum, Rodica Pospai Păvălan a contribuit cu un capitol, Oameni de alaltăieri, de ieri și de azi. Simțind o mină de aur neexploatată, ea a adâncit subiectul și, astfel, a tipărit un volum tip dicționar, Oameni și cărți din Piemontul Bălăciței (Craiova, Scrisul Românesc. Fundația-Editura, 2019, 356 p.). Este surprinzător de plăcut să constați câte mari personalități a dat culturii și științei românești acest spațiu oltenesc, încât îți vine să exclami, în consens cu moldovenii, „nasc și în Piemontul Bălăciței oameni!”.

Cenzura şi cenzurarea presei ortodoxe în comunism

Mitropolia Olteniei, prin I.P.S. Irineu Popa, un recunoscut teolog şi profesor la Teologia craioveană, membru de onoare al Academiei Române, organizează periodic (dovedind deja o tradiţie) manifestări de avengură internaţională. Recent, în aula „Mitropolit Nestor Vornicescu” a Facultăţii de Teologie, Înalt Prea Sfinţia Sa a moderat Conferinţa Internaţională „Maica Domnului în tradiţia Bisericii Orientale”, cu participarea pr. prof. Jacob Tekeparambil (India), pr. prof. univ. dr. Matteo Potoczny (Polonia), a tinerilor universitarti craioveni C. Băjău şi Ioniţă Apostolache (ultimul dovedindu-se, nu o dată, un excelent şi neobosit iniţiator şi organizator de simpozioane, congrese, conferinţe, lansări de carte etc.). În partea a doua a Conferinţei, au fost lansate două importante cărţi: Mireasa luminii. Imne din Bisericile siriene, închinate Prea Sfinţiei Născătoare de Dumnezeu, apărută în editura Mitropoliei Olteniei, în 2019, în traducerea pr. dr. Ioniţă Apostolache şi a prof. Hermina Maria Apostolache, după versiunea în limba engleză a prof. dr. Sebastian P. Brock şi Cenzurarea presei ortodoxe în comunism, de tânărul doctor în filologie,

Iubirile Mariei Tănase prin lupa serviciilor secrete

La ediția jubiliară a Festivalului-concurs național al interpreților cântecului popular românesc (Craiova, 11-15 noiembrie 2019) a fost lansată o carte dedicată „pasării măiestre” a cântecului nostru popular: Maria Tănase: artista, omul, legenda, semnată de Stejărel Olaru (București, Editura Corint Books, 2019, 346 p.). Apărută cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (care ne avertizează: „Conținutul volumului nu reprezintă obligatoriu poziția oficială a Institutului”), recenta carte a lui Stejărel Olaru este, fără nicio îndoială, o contribuție reală, esențială la cunoașterea întocmai a vieții și activității artistice a celebrei artiste, pentru că autorul prezintă documente, în mare parte, inedite din arhivele servicilor secrete din perioada inter și postbelică, din arhiva Bibliotecii Academiei Române sau a Secției de Etnografie a Muzeului Olteniei din Craiova.

Românii balcanici

Constatând cu amărăciune că un grup de aromâni din Țară vor să se constituie într-o „minoritate națională” , cu o limbă proprie, „aromână”, Academia Română, în urma a două sesiuni științifice (31 octombrie 1994 și 28 ianuarie 2005), a emis un comunicat clarificator: „Unitatea limbii române vorbite este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca și meglenoromâna și istroromâna) și dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (cu unele excepții în vocabular, cel mai sensibil la schimbări în contactele cu alte limbi”).

O posibilă canonizare: Mihai Viteazul

Potrivit învăţăturii dogmatice creştine, canonizarea (de la gr. canon=catalog) este actul solemn prin care Biserica recunoaşte, declară şi aşează în catalogul sfinţilor pe eroii dreptei credinţe spre a li se aduce laudă, le face pomenire şi a li se înălţa rugăciuni. În calendarul Bisericii figurează, astfel, sfinţii Vechiului Testament, sfinţii Apostoli, martiri, mărturisitori, sfinţi părinţi şi părinţi cuvioşi, luptători pentru dreapta credinţă. Sfântul Sinod al Bisericii noastre apostolice şi autocefale a stabilit condiţiile canonizării: „1) Ortodoxia neîndoielnică a credinţei; 2) Proslăvirea de către Domnul cel puţin printr-unul din următoarele daruri sau puteri: a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă; b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credinţe, până la moarte; c) puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase; d) puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte şi e) puterea de a apăra şi a sluji cu devotament eroic credinţa şi Biserica ortodoxă; 3) Răspândirea miresmei de sfinţenie după moartea lui şi confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii.

Eminescu şi demnii săi slujitori

În spaţiul românesc sunt mai multe localităţi cu numele Dumbrăveni, dar Dumbrăveniul lui Ioan Pavăl (primar) şi al lui Mihai Chiriac (secretar) este singular şi exemplar din mai multe motive. În primul rând, prin asocierea numelui vârfului spiritualităţii româneşti, Mihai Eminescu, apoi, prin acţiuni edilitar-gospodăreşti şi cultural-ştiinţifice de excepţie. Este administrativ, doar o comună bucovineană, la 10 km de Suceava, dar ce comună! De aici îndemnul academicianului Eugen Simion: rămâneţi comună, nu treceţi la statutul de oraş, că sunteţi unicat. Fiecare localitate românească se mândreşte, pe drept, că pe acolo a păşit şi Eminescu, care, se ştie, a străbătut ţara în „cruciş şi-n curmeziş”. Dar, Dumbrăveniul, ca şi Ipoteştiul, păstrează o amintire aparte pentru Eminescu. O primă consemnare notabilă o datorăm lui Cincinat Pavelescu, care a ţinut la Radio Bucureşti, la 16 iulie 1933, conferinţa Despre Leon Ghika , Dumbrăveni şi statuia lui Eminescu ridicată de el pe moşia sa (vezi Victor Crăciun, Umbra lui Eminescu la Dumbrăveni, în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, 26, nr. 19, 20-26 mai 2016, p. 8).

Nestinsă Flacăra lui Adrian Păunescu

Între 19-21 iulie 2019 s-a desfăşurat, la Craiova şi Bârca păunesciană, cea de-a şaptea ediţie a Festivalului Internaţional „Adrian Păunescu”, graţie familiei (Ana Maria, Andrei şi Carmen Păunescu), cu sprijinul Primăriei Craiova şi a Consiliului judeţean Dolj. A fost un regal literar-muzical, începând cu simpozionul „Adrian Păunescu – un om pe nişte scări” de la Biblioteca „Alexandru şi Aristia Aman”, continuând cu alocuţiunile puse sub sintagma „Rămân acasă” de la bustul poetului de la Bârca, completat cu rememberul „Cenaclul Flacăra” din parcul Romanescu, spectacolul de la Naţionalul craiovean „Cetate fără artă”, cu participarea (telefonică) a lui Dinu Săraru, a inegalabilului actor Florin Piersic şi a microrecitalului Doru Stănculescu. Cele două concursuri de poezie şi muzică folk şi-au desemnat câştigătorii, dovedind că spiritul păunescian dăinuie şi domină benefic climatul spiritual actual. 

Festivalul Internaţional Adrian Păunescu

Centenarul naşterii lui I. D. Sîrbu

„Atlet al mizeriei”, figură emblematică a epocii ante şi postbelice („Viaţa mea este tratatul meu de Morală şi Politică”), Ion Dezideriu Sîrbu se naşte la 28 iunie 1919, în „colonia minerească polietnică şi mozaicată” Petrila, unde-şi începe studiile primare, cele gimnaziale şi liceale urmându-le la Petroşani. În vacanţa de vară a anului 1937, lucrează la Atelierele Centrale din Petroşani, având ocazia să şlefuiască „nişte forme trapezoidale”, care formau Coloana Infinitului. Aici a avut ocazia să-l cunoască pe C. Brâncuşi („un fel de popă mic şi al dracului”, care „venea şi ne înjura mărunt şi într-o oltenească repezită, de neînţeles [...] Şi popa ăla, de ne înjura gorjeneşte, era Brâncuşi, bagă-l-aş olteneşte «în infinitul muică-sii»”). După susţinerea bacalaureatului la Deva (iunie 1939), a fost încorporat, devine elev al Şcolii de ofiţeri de rezervă din Craiova, lăsat la vatră la 25 noiembrie 1940 ca sublocotenent. În septembrie 1940, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj (mutată la Sibiu, datorită raptului teritorial hotărât prin Diktatul din Viena). Aici îl cunoaşte pe Lucian Blaga, care-i va deveni părintele său „moral-metafizic” şi are profesori renumiţi: Liviu Rusu, D. Popovici, O. Ghibu, D.D. Roşca, N. Mărgineanu. Devine unul din membrii marcanţi ai Cercului literar de la Sibiu (Radu Stanca, I. Negoitescu, E. Tudoran, Şt. A. Doinaş, O. Cotruş, Cornel Regman, N. Balotă etc.). Cu simpatii proletare, publică în ziarul „Ţara” (Sibiu), articolul Muncitorii, se înscrie în PCR, este pedepsit prin trimiterea pe front, în iunie 1940. „A făcut războiul în Est şi Vest, este om de stânga şi, pentru că are simţul justiţiei şi nu îngăduie turcirea spiritelor este băgat în mai multe rânduri în închisorile comuniste”. (Eugen Simion).

Oamenii din viaţa lui Arghezi

Zenovie Cârlugea face parte din categoria cărturarilor români care tac şi fac (nu zgomot ca toată mediocritatea intelectuală) operă de cercetare autentică, în care acribia ştiinţifică şi pioneratul în domeniul istoriei literare sunt demne de apreciat. Dar, aşa cum am mai scris, faptul că Zenovie Cârlugea (ca şi Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru, I. Filipciuc, Al. Ruja, Viorel Dinescu, arh. Veniamin Micle, Lucia Olaru Nenati, I.Şt. Lazăr etc.) nu locuieşte în Capitală (unde şi interlopii sunt superiori celor din provincie), spre a fi în centrul atenţiei (tele)criticii, ci în oraşul lui Brâncuşi, nu-i aşezat în rândul intelectualilor de frunte ai momentului din România. Poet, critic şi istoric literar, eseist, publicist şi editor, Zenovie Cârlugea s-a născut la 28 octombrie 1950, în localitatea gorjeană Cruşetu-Maiag, în familia preotului Nicolae şi a Eugeniei (n. Milculescu).

Un strălucit sacerdot - Preotul Nicolae State-Burluşi

Există o regulă prestabilită între semeni: să vorbim, de cele mai multe ori de bine, despre oamenii „cari au fost” (N. Iorga), despre „trecute vieţi de doamne şi domniţe” (N. Gane) etc. Uităm deseori de oamenii de lângă noi, cu care convieţuim şi cărora nu apucăm să le spunem cât îi preţuim pentru faptele lor bune puse în slujba comunităţii umane. Un asemenea om este preotul vâlcean Nicolae State-Burluşi. Presa, de toate culorile şi orientările, aduc la cunoştinţa publicului cititor sau radio-telespectator doar faptele negative, care, ar avea, se zice, priză la public. Dacă un preot este prins în neregulă la volan este mediatizat cu asupra de măsură, dar faptele ieşite din comun înfăptuite de Biserică, de slujbaşii ei, în special în domeniul social, sunt trecute cu vederea. Cum e cazul preoţilor de la Valea Plopului, de pildă. Nicolae State-Burluşi este un preot aparte. Se ocupă de semenii săi, fie ei copii sau vârstnici, în cel mai tradiţional spirit creştin, mai mult pentru sufletul acestora, pentru întărirea credinţei şi pentru o educaţie cu adevărat creştină.

Multilingvism şi culturi în dialog - Nicolae Mareş

Diplomat de carieră şi scriitor prolific, Nicolae Mareş a scris numeroase cărţi, unele de referinţă cum e cazul cărţilor despre Papa Ioan Paul al II-lea, ele fiind, în opinia îndreptăţită a lui Alex Ştefănescu, „nu numai atrăgătoare, ci şi necesare. Cine le citeşte îşi completează cultura”. Recent, la Editura Fundaţiei „România de mâine” din Bucureşti, Nicolae Mareş a scris două cărţi: Artă şi literatură. Eseuri (2019), în colecţia sugestivă „Multilingvism şi culturi în dialog” şi Centenar româno-polon. Istorie – diplomaţie (2019), dedicată, bineînţeles, Centenarului Marii Uniri. Eseurile din Artă şi literatură sunt variate şi scot la iveală date şi fapte mai puţin cunoscute cititorilor români, motiv întemeiat de apreciere ca atare. N. Mareş prezintă, de pildă, un text olograf inedit al lui Iorga despre Eminescu, integrându-l contextului literar polonez. Marele nostru istoric susţine prima conferinţă despre autorul Luceafărului în iunie 1924, la Universitatea Jagiellonă şi prefaţează un volum de poezii din Eminescu, în 1933, în traducerea lui Emil Zegadlowicz (prin intermediul lui Aron Cotruş, ataşatul nostru de presă la Varşovia). Iorga găseşte similitudini între spiritul eminescian şi cel al polonezilor: sondarea „în necunoscutul traversat de razele visului nostru fără de speranţă”, unde găseşte „mereu în adâncul lucrurilor ceva din sufletul lui cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da”, făcând astfel „cunoscute lumii adâncurile sufletului polonez”.

O remarcabilă exegeză teologică

Scythia Minor (Dobrogea de azi) a oferit un mare interes ecumenic european, fiind un spaţiu de interferenţă religioasă, creştinii de aici întărindu-se organizatoric, paradoxal în confruntarea cu măsurile anticreştine, drastice ale lui Diocleţian şi Liciniu. Creştinii daco-romani de aici au organizat prima mitropolie a Bisericii Ortodoxe Române în jurul anului 500, din rândul lor s-au ridicat personalităţi patristice de anvergură europenaă. Epoca a fost studiată de teologii I. G. Coman (Scriitori bisericeşti din epoca străromană, 1979), Nestor Vornicescu, Scrieri patristice în B.O.R. până în sec. XVII. Izvoare, traduceri, circulaţie, 1983, teza de doctorat susţinută la I.G. Coman), Gh. Drăgulin (Cuviosul Dionisie Smeritul sau Exiguul, 1987), D. Stăniloae (Scrieri ale călugărilor sciţi daco-romani din sec. al VI-lea, 2006), Irineu Popa (Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veac, 2010, cap. Hristologia Calcedomului după Sinodul de la Calcedon), Mihai Diaconescu (Istoria literaturii daco-romane, 2013) ezc. În continuarea acestor iluştri teologi români, tânărul preot profesor universitar craiovean dr. Ioniţă Apostolache tipăreşte în Editura Mitropoliei Olteniei, în 2018, în ediţie bilingvă (română şi engleză) o incitantă şi necesară lucrare, Teologi daco-romani de seamă în Cetatea Eternă.

Însemne ale nemuririi eminesciene

Diaspora românească sau comunităţile româneşti din jurul României au stârnit abia acum interesul autorităţilor de la Bucureşti. Dacă înainte de 1989, politica oficială considera că problematica românilor din Jugoslavia sau URSS se rezolvă la Belgrad sau Moscova, iar dispora era socotită ostilă fostului regim politic, după acest an crucial, 1989, s-a creat un curent cultural de valorificare şi recuperare a exilului românesc, de considerare a unei culturi unitare pentru românii din Ţară şi cei din provinciile istorice.

Între cei care s-au preocupat cu intensitate şi cu rezultate remarcabile, numele Catincăi Agache se pronunţă cu deosebit respect. În 2005, la Princips Edit din Iaşi, Catinca Agache scoate o carte de referinţă: Literatura română în ţările vecine. 1945-2000, ţările vecine fiind Basarabia, nordul Bucovinei, Banatul iugoslav-Voivodina şi Ungaria. O carte mult aşteptată, cum semnează prefaţa C. Ciopraga, cu o documentară aproape exhaustivă, exegetul ieşean precizând: „Percepem, pe drept cuvânt, literatura în limba lui Eminescu-Sadoveanu-Nichita Stănescu provenind din afară – ca produs întregitor al ethnosului comun.

Al doilea roman eminescian? - "Aur, mărire şi amor"

Este al doilea (presupus) roman al lui Eminescu, după Geniu pustiu, reconstituit, la sugestia lui Al. Piru, şi apărut sub acest titlu: Aur, mărire şi amor , eu fiind redactorul cărţii. Ipoteza lui Al. Piru (22 august 1917 - 6 noiembrie 1993), exprimată în prefaţa la M. Eminescu, Proza literară , este că Eminescu ar fi intenţionat să compună al doilea roman: „Sub titlul Aur, mărire şi amor, Eminescu începe în 1874, reluând, pare-se fragmentul în versuri Pustnicul, un roman sau o nuvelă, pornind de la tablourile romantice ale Iaşului, pe care ni le-a lăsat C. Negruzzi în Au mai păţit-o şi alţii (1839), Alecu Russo, în Jassy et ses habitans en 1940 şi Vasile Alecsandri în Iaşii în 1844”.

Un muzician de talie mondială - Eugen Doga

„Mulţumesc Domnului că m-a legat de muzică şi îmi doresc să nu mă dezlege niciodată de această minune a spiritului”.

În sfârşit, Eugen Doga a cântat şi la Craiova! Exclamaţia se datorează faptului că, acum câţiva ani, am propus conducerii Filarmonicii de Stat din Craiova, să invite şi pe celebrul compozitor român. După audierea unor CD cu muzica sa, am fost surprins, neplăcut fireşte, să-mi comunice că muzica lui Eugen Doga este... de estradă, şi, ca atare, nu se pretează pe o scenă a unei filarmonici. Este mai simplu şi în avantajul unora să invite un solist sau un instrumentist de mâna a doua dintr-o ţară occidentală decât o asemenea personalitate; totul se face pe bază de reciprocitate: inviţi pe cineva din Barcelona, urmează să răspunzi invitaţiei. Or, în opinia unor culturnici, nu se compară, de pildă, Barcelona cu Moscova sau cu Chişinăul.

Un om integru - Pavel Ţugui

Pavel Ţugui este omul care a trăit vremurile cu stoicism şi demnitate şi a reuşit, cu riscuri majore, să scoată unii oameni (mari personalităţi culurale româneşti) de sub vremuri, ca să-l parafrazăm pe bătrânul cronicar român. Are o evoluţie biografică spectaculoasă, pe care o vom menţiona, după fişa elaborată de Stancu Ilin pentru, Dicţionarul General al Literaturii Române, editat sub egida Academiei Române în 2009, Ţ/Z, p. 55-56, sub coordonarea generală a lui Eugen Simion. S-a născut în localitatea bucovineană Vicovu de Jos, jud. Suceava, la 1 noiembrie 1921, în familia ţăranilor gospodari Ana (n. Muntean) şi a lui Vasile Ţugui (Ion Ţugui îi este frate vitreg). În satul natal, urmează şcoala primară şi gimnaziul (1928-1935), apoi Şcoala Normală din Cernăuţi şi de la Şendriceni (1935-1943), Şcoala militară de ofiţeri de rezervă din Ineu, de unde este trimis pe front.

Mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu

Există, în istoria Bisericii strămoşeşti, personalităţi eclesiastice revendicate, benefic, şi de istoria culturii şi spiritualităţii româneşti. Aş aminti doar pe Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu, Petru Movilă, Andrei Şaguna, Miron Cristea, P.F. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi al tuturor românilor, pe Teoctist, Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania. Este o dovadă peremptorie că Biserica Ortodoxă Română a făcut parte din trupul neamului românesc, că ierarhii săi şi-au slujit, cu smerenia cuvenită, poporul din rândul căruia s-au ridicat, pe principiul, adeverit de istorie, conform căruia „unde-i turma, acolo-i şi păstorul”. De asemenea, activitatea pastoral-bisericească şi culturală a ierarhilor ortodocşi români, a preoţilor şi călugărilor demonstrează că, cel puţin în cazul nostru, cultura este unică; nu există o cultură laică şi alta bisericească. Dimpotrivă, la început a fost cultura bisericească, în tinda bisericii, în jurul căreia au gravitat personalităţi mirene, idei şi curente, polemici şi dezbateri, confruntări de opinii. Manuscrisele şi primele tipărituri româneşti au un conţinut religios, primii tipografi, editori, tălmăcitori şi prefaţatori au fost oameni ai Bisericii româneşti.

Victor Rusu

Mehedinţiul – pitoresc şi istoric, cel mai mare judeţ din Ţara Românească, într-o anumită epocă – prezintă şi o mare varietate etno-folclorică, populat cu mari personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti şi chiar universale, între care folcloriştii sunt remarcabili: I. G. Bibicescu, I.C. Chiţimia, Isidor Chicet, Pavel Ciobanu, Al. Dima, Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, C. Şaban-Făgeţel, Iordache Golescu, M. Gregorian, Ioan Maiorescu, Iosif Nădejde, I. Nijloveanu, Cristea Sandu Timoc (Cf. Dicţionarul folcloriştilor de Iordan Datcu şi S.C. Stroiescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979). Acestora li se adaugă, cu îndreptăţire, publicistul, editorul şi scriitorul Victor Rusu. S-a născut la 3 iunie 1942, la Turnu-Severin, în familia Ioanei (n. Bocşe, casnică) şi al lui Emil Rusu, mecanic auto.

Copilăria şcolară a fost marcată de cruntul deceniu stalinist, regim bolşevic introdus de armata sovietică „eliberatoare” şi cu sprijinul neprecupeţit al cozilor de topor din ţară, ai căror copii, azi, ne dau lecţii de democraţie, uitând de acel regim politic care a frânt destine umane şi a nenorocit intelectualii, armata şi politicienii de marcă. Victor Rusu a „beneficiat” şi el de aceste vremuri. Şi-a început şcoala primară în comuna mehedinţeană Balta Verde (azi sat al comunei Gogoşu), în 1949 până în 1951, când părinţii săi au fost deportaţi în Bărăgan, la Pietroiu Nou.

Presa în limba română din ţările limitrofe

„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”

M. Eminescu

Sistem de comunicare, limba/limbajul/ defineşte, cum precizează dicţionarele , o comunitate umană istoriceşte constituită. Se poate vorbi de o limbă naţională, comună şi unică pentru toţi cei care compun o naţiune, ca şi de o limbă de stat, folosită oficial în institutiile statului (cazul slavonei şi a limbii „moldoveneşti”). Limba română, care a dat şi numele locuitorilor-vorbitori ai acesteia, „reprezintă o unitate autonomă în cadrul latinităţii în general şi în cadrul României orientale în parte. Şi anume o unitate foarte omogenă [...] Limba română ca limbă istorică este, precum se ştie, mai unitară decât alte limbi romanice” , cu toate că are în componenţă patru dialecte şi mai multe graiuri. Spre a evita erorile, voite sau nu, Academia Română s-a pronunţat în privinţa unităţii limbii române vorbită între graniţele actuale ale ţării, dar şi în provinciile româneşti istorice (Basarabia, Bucovina, Herţa) sau în teritoriile din jurul României, unde convieţuiesc şi români (Timoc, Voivodina, Transcarpatica, Ungaria). „Unitatea limbii române vorbită la nordul şi la sudul Dunării – se precizează în comunicatul Academiei Române – este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna ( ca şi meglenoromână şi istroromână) şi dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi” ).

Universitatea din Craiova

Universitatea din Craiova a împlinit şapte decenii de la înfiinţare, fiind, în ordine cronologică, cea de-a cincea instituţie de acest fel din ţară, după cele din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864), înfiinţate de vrednicul întru pomenire, domnitorul A.I. Cuza (cu o domnie de numai şapte ani, ca şi Mihai Viteazul, scurtă, dar glorioasă), Cluj (1872, cea cu predare exclusiv în limba maghiară, şi 1919, cea românească), Timişoara (1962).

Decidenţii universitari craioveni au stabilit ca anul de înfiinţare să fie 1947, conform Legii 138/25 aprilie 1947, votată de Adunarea Deputaţilor la 5 aprilie 1947 şi aprobată cu majoritate de voturi (150 pentru, 3 contra). Preşedinte al Adunării Deputaţilor a fost M. Sadoveanu, ministrul Educaţiei Naţionale a fost Ştefan Voitec, iar al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu. Mihai, regele României, a propulgat-o la 21 aprilie 1947. Acelaşi rege a semnat şi Decretul regal 21 34/nov. 1944, prin care li se interzicea întoarcerea în ţară a scriitorilor diplomaţi (Eliade, Cioran, Şt. Baciu, A. Cotruş, C.V. Gheorghiu etc.), iar la 16 iunie 1989 a semnat Declaraţia de la Budapesta, conform căreia „Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate”, iar „dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la o autonomie culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat.

Marius Tupan

Destinul postum al operei literare a lui Marius Tupan face parte din fenomenul, parţial justificat, al conului de umbră. După trecerea la cele veşnice a unei persoane/personalităţi, creaţia acesteia este uitată, mai ales dacă familia sau urmaşii nu se străduiesc pentru valorificarea ei, pentru menţinerea în actualitate dacă au şi posibilităţi financiare. Puţine cazuri cunosc, cel puţin din literatură, când scriitorii odată în vogă, mai ales cei care aveau şi funcţii administrative (redactori şefi, directori de reviste etc.), au trecut în uitare. Cine se mai ocupă azi de actualizarea lui N. Velea, Ioan Alexandru? La polul opus, îi menţionăm pe Mariana Brăiescu pentru valorificarea creaţiei lui Artur Silvestri şi, mai ales, Ana Maria, Andrei şi Carmen Păunescu pentru menţinerea în centrul opiniei publice a personalităţii ilustrului lor tată şi soţ.