Al doilea roman eminescian? - "Aur, mărire şi amor"

Este al doilea (presupus) roman al lui Eminescu, după Geniu pustiu, reconstituit, la sugestia lui Al. Piru, şi apărut sub acest titlu: Aur, mărire şi amor , eu fiind redactorul cărţii. Ipoteza lui Al. Piru (22 august 1917 - 6 noiembrie 1993), exprimată în prefaţa la M. Eminescu, Proza literară , este că Eminescu ar fi intenţionat să compună al doilea roman: „Sub titlul Aur, mărire şi amor, Eminescu începe în 1874, reluând, pare-se fragmentul în versuri Pustnicul, un roman sau o nuvelă, pornind de la tablourile romantice ale Iaşului, pe care ni le-a lăsat C. Negruzzi în Au mai păţit-o şi alţii (1839), Alecu Russo, în Jassy et ses habitans en 1940 şi Vasile Alecsandri în Iaşii în 1844”.

Constatând că „prin însuşirile ei de imaginaţie şi analiză, de retrospecţie şi introspecţie, de patos, ironic şi umor, proza artistică eminesciană stă la baza celor mai reprezentative creaţii ale literaturii epice româneşti” , Al. Piru revine asupra celui de-al doilea roman eminescian: „Dacă în Avatarii faraonului Tlà accentul cade pe evocarea peisajului exotic şi al epocilor revolute, ca în poemul Memento mori, în Aur, mărire şi amor el s-ar fi deplasat pe observaţia tipologică şi pe satira socială, ca în Scrisori. Eminescu ar fi opus probabil vieţii corupte, citadine din timpul său, o societate vieţuind după rituri arhaice, contrare civilizaţiei mercantile de la sat” . Aşadar, împlinind ipoteza lui Al. Piru, Petre D. Anghel alcătuieşte noul roman din textele eminesciene, în următoarea ordine: Archaeus şi metamorfozele formelor, Povestea regelui Tlà, Istoria unei lacrime, Aur, mărire şi amor, Moş Iosif, Urciorul spart, Cavalerul şi femeia, Cuconul Vasile Creangă, Părintele Ermolachie, Visul unei nopţi de iarnă, Ioan Vestimie. Romanul astfel reconstituit mi-a fost adus la editură de criticul şi istoricul literar Octavian Lohon (13 octombrie 1947 - 21 mai 2007), prieten al profesorului Al. Piru.

Geneza scrierii unui roman pe tema migraţiei sufletului, a rememorării unei existenţe anterioare, Al. Piru o pune pe seama descoperirii de către Eminescu a unei idei dintr-o scrisoare din 1848 a lui Théophile Gautier către Gerard de Nerval, aflat, în Egipt, lângă arheologul Lepsius (profesorul berlinez al autorului Luceafărului), „ideea că există oameni capabili de nostalgia altor existenţe” . Dar, continuă Al. Piru în aceeaşi prefaţă, „mai important este faptul că tot atunci [1872, n.n.] Eminescu concepea o proză, având drept cadru narativ tot ideea migraţiei sufletului, dar, ceea ce nu s-a observat, o temă mai profundă, aceea a fericirii, a consecinţelor pe care le au asupra existenţei umane aurul, mărirea şi amorul”.

O spune răspicat Eminescu în fragmentul Povestea regelui Tlà din acest roman reconstituit, subliniind importanţa averii ca fiind „cheia voinţei omeneşti”, „chintesenţă a mişcărilor istoriei”, pentru unii, evident, stigmatizaţi şi în publicistica sa: „Aide, poeţi, descrieţi luna, învăţaţi, descoperiţi izvoarele gândirei, eu le am toate în acest sunet al aurului... Tot ce căutaţi, tot ce nu puteţi avè, eu pot... Dar vor fi minciuni... Ce e adevărul? Curând el avu cel mai frumos palat în Madrid... curând saloanele marquisului erau împopulate de lumea cea mai elegantă a ţărei... princesele frumoase, auzind de acea fabuloasă avere, voiau a pune mâna pe acea nemărginire de probabilităţi ce aurul ascund în el... Aurul înseamnă castele asupra plângerei eterne a marei, grădini[i] de vecinicie... cântec de arfă...amanţi frumoşi... Şi dacă acest aur nu costă decât ocheade înfocate şi adânci, surâsurile voluptoase a buzelor coapte de tinereţă... undoierea delicioasă a evantaliului în limba mistică a amorului...de ce nu? de ce nu?...” . După editarea acestui roman, Al. Piru a încercat să-l impună conştiinţei critice, participând la unele lansări ale cărţii. Spre cinstea sa, unul dintre admiratorii săi, scriitorul Gheorghe Mihail, fost coleg de Parlament cu reputatul profesor, a înregistrat pe bandă magnetică, lansarea romanului Aur, mărire şi amor, în Slatina, la 13 decembrie 1992, înregistrare, transformată pentru posteritate, într-o carte, Trei magi (adică Al. Piru, Pan M. Vizirescu şi Titus Raveica).

După unele consideraţii introductive („Eminescu a devenit un poet proverbial”, „Un critic care n-a scris încă despre Eminescu este dator s-o facă, să treacă «proba Eminescu». A fi critic înseamnă a te ocupa şi de Eminescu. Este obligatoriu. E cea mai înaltă probă în acest domeniu” ) şi după unele confesiuni („Eu pot să spun că am citit pentru a suta oară proza lui Eminescu” ). Al. Piru afirma şi public că „mai este un roman, al cărui titlu l-am descoperit eu”, în care Eminescu „dorea să arate care sunt efectele asupra umanităţii a acestor trei cuvinte: aur, bogăţie asupra descoperitorilor şi posesorilor de aur din lume; mărire asupra celor care ocupă o poziţie importantă, într-un stat, adică cei care deţin puterea şi, în al treilea rând, ce se întâmplă cu amorul” ). Mentorul său, G. Călinescu are meritul de a fi descoperit nuvela, publicată de ilustrul critic sub titlul Avatarii faraonului Tlà, „fără să ştie – comentează Al. Piru – că Eminescu s-a gândit totdeauna, scriind nuvele parţiale, la romanul pe care voia să-l izvodească” . Urma ca Eminescu „să facă sudura între diferitele fragmente pe care, parţial, a făcut-o” .

Analizând aceste fragmente, zice Al. Piru, „mi-am dat seama că este vorba despre acest roman” şi, ca atare, „am putut să-l reconstitui în forma pe care cred că a gândit-o el” , realizând o carte frumoasă („căci tot ce a scris Eminescu este frumos”) pe tema reîncarnării sufletului şi „asupra efectelor dezastruoase pe care le au asupra omului aurul, mărirea şi amorul; trei chestiuni care nu ştiu dacă există cineva care să nu fie interesat de ele” . Speranţa lui Al. Piru este că eminescologii „vor lua cunoştinţă şi vor semnala acest fapt, chiar dacă mă vor ignora pe mine” , tema fiind ilustrată de Eminescu „cu geniul său, cu scrisul lui admirabil, frumos ca întotdeauna, cu mari imagini, cu fantezie, cu umor, cu dialog superb. Deci e o carte plăcută, pe care o descoperiţi o dată cu mine” . Cuvinte de complezenţă, măgulitoare şi onorante are şi pentru mine, mai ales că n-am putut participa la această lansare: „ Atât despre această carte, care are 120 pagini, pe care a publicat-o domnul Tudor Nedelcea, un om de cultură serios, editor din Craiova, care a aceeptat cu multă plăcere să o publice la editura sa personală.

A făcut un lucru frumos pentru care îi mulţumesc şi cu această ocazie. Cred că a făcut un lucru bun şi pentru public, pentru că multe idei se pierd când nu există mijloace materiale dar, iată că se mai poate. Alături de el este pictorul şi graficianul Gabriel Bratu, care a ilustrat coperta, pe care, trebuie să recunoaştem, a izbutit să o facă foarte frumoasă...” .O mică rectificare: cartea n-a apărut în editura mea personală, ci într-una de prestigiu. Pe Al. Piru l-a impresionat faptul că am îmbrăţişat de la început ideea de a publica tot ce se referă la Eminescu. Al. Piru este împăcat pentru reconstituirea acestui roman („noi ne-am făcut datoria”), recomandându-ne că „este firesc să ne gândim mereu la Eminescu” . La rându-ne, ne gândim cu pioşenie la Al. Piru, de la a cărui naştere s-a împlinit un veac, şi la toţi care scriu sau se gândesc la românul nostru absolut, Eminescu, cum l-a numit Petru Ţuţea.

Tudor Nedelcea