Însemne ale nemuririi eminesciene

Diaspora românească sau comunităţile româneşti din jurul României au stârnit abia acum interesul autorităţilor de la Bucureşti. Dacă înainte de 1989, politica oficială considera că problematica românilor din Jugoslavia sau URSS se rezolvă la Belgrad sau Moscova, iar dispora era socotită ostilă fostului regim politic, după acest an crucial, 1989, s-a creat un curent cultural de valorificare şi recuperare a exilului românesc, de considerare a unei culturi unitare pentru românii din Ţară şi cei din provinciile istorice.

Între cei care s-au preocupat cu intensitate şi cu rezultate remarcabile, numele Catincăi Agache se pronunţă cu deosebit respect. În 2005, la Princips Edit din Iaşi, Catinca Agache scoate o carte de referinţă: Literatura română în ţările vecine. 1945-2000, ţările vecine fiind Basarabia, nordul Bucovinei, Banatul iugoslav-Voivodina şi Ungaria. O carte mult aşteptată, cum semnează prefaţa C. Ciopraga, cu o documentară aproape exhaustivă, exegetul ieşean precizând: „Percepem, pe drept cuvânt, literatura în limba lui Eminescu-Sadoveanu-Nichita Stănescu provenind din afară – ca produs întregitor al ethnosului comun.

Exegeze de tip unilateral, bunăoară despre literatura contemporană din Basarabia, din Banatul sârbesc sau din nordul Bucovinei – fiecare cu însemne psiho-fizice particulare – relevă fenomenologia românităţii în condiţii istorice diferite, altele de la un orizont la celălalt”. Într-o recentă carte, Însemne ale nemuririi eminesciene la românii din afara graniţelor ţării (1945-2016) (Iaşi, Princeps Multimedia, 2016), Catinca Agache nu urmăreşte numai „literatura în limba lui Eminescu”, ci însuşi prezenţa Poetului, a creaţiei şi efigiei sale în Basarabia, la românii din Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, la aromâni şi istroromâni sau la românii din Diaspora. O carte de pionerat, cum o numeşte acad. Mihai Cimpoi în prefaţă, cu titlul semnificativ: „Prezenţa formatoare şi modelatoare a lui Eminescu”, o carte necesară şi aşteptată pentru că urmăreşte impactul pe care autorul Odei.

În metru antic a avut-o/are asupra românilor de lângă noi sau pretutindenari, sub diverse forme: ediţii, traduceri, dezveliri de busturi, fondarea de societăţi, asociaţii, biblioteci, centre cu numele său, emiterea de bacnote, insigne, monede, timbre, organizarea de festivaluri, congrese, olimpiade, elaborarea de exegeze, teze de doctorat etc., adică „extraordinara dinamică a valorificării operei”, căci „mitul eminescian, care-şi adjudecă românitatea profundă exprimată în limbă, credinţă, istorie, tradiţie, cultură continuă să rămână stea călăuzătoare” (M. Cimpoi). Ce a însemnat Eminescu pentru toţi românii din afara actualelor graniţe ale Ţării o spune cu o sinceritate debordantă un ilustru cărturar, obligat, după bolşevizarea ţării (şi publicarea Decretului regal 2134/nov. 1944), să rămână în exil. Pentru cei din ţară, care-l încă consideră „nul” (Cristian Preda) sau „mortul din debara” (H.R. Patapievici), redăm din prefaţa lui Mircea Eliade la vol. de Poezii de Mihai Eminescu, apărut la Freiburg, în 1950 (pe care Catinca Agache îl aşează, potrivit, drept motto-ul cărţii): „Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi, până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga poartă pecetea geniului, cugetului sau măcar a limbii eminesciene.

Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Mihai Eminescu. [...] Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român. Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-au zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din el. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă”. Simbol al românităţii, Eminescu a păstrat în conştiinţa tuturor românilor, dar mai ales ai celor din afara graniţelor oficiale ale Ţării, imaginea unei culturi autentice, a identităţii şi mândriei naţionale. Mulţi români înstrăinaţi fără voia lor s-au salvat prin Eminescu, cum adevereşte Mihai Cimpoi.

În Basarabia („sora noastră cea mezină”, după expresia lui Eminescu), autorul Luceafărului a întreţinut spiritul românismului prin principalele reviste literare şi culturale: Glasul (prima publicaţie postbelică cu grafie latină din Basarabia, tipărită la Riga cu sprijinul Mariei Macovei Brediş apărută în februarie 1989, având pe prima pagină Doina, cu portretul autorului ei, redactori fiind Grigore Vieru, Leonida Lari, I. Dontă, N. Dabija), Nistru (redactor şef D. Matcovschi), Limba română (Al. Bantoş), Basarabia (N. Popa), Viaţa Basarabiei (M. Cimpoi), Contrafort etc. Sub semnul lui Eminescu au reuşit să revină la alfabetul latin (în 1989) şi la limba română, ca limbă de stat (1994), multe instituţii de cultură şi învăţământ îi poartă numele (Inclusiv Institutul Cultural Român de la Chişinău, condus de Valeriu Matei), a fost emisă o monedă comemorativă, i s-au dezvelit busturi şi statui pe Aleea Clasicilor (sculptori: Lazăr Dubinovscki), lângă Teatrul Naţional ( Tudor Cataraga) şi în faţa Uniunii Scriitorilor din Moldova (autor Gabriela şi Gh. Adoc), dar şi în unele localităţi basarabene (Bălţi, Străseni, Ungheni, Edineţ, Ştefan Vodă, Orhei, Soroca, Nisporeni, Hânceşti, Rezina, Anenii Noi, Comrat etc.). Aceste opere de artă au fost ridicate de către comunităţile locale, unele au fost realizate de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Astra Iaşi. Basarabenii, prin acad. M. Cimpoi, au înfiinţat Centrul Academic Internaţional „M. Eminescu” şi Congresul Mondial al Eminescologilor, i-au editat opera sau au publicat cărţi despre el, au făcut filme (regizor I. Ungureanu, Emil Loteanu), i-au compus muzică prin Eugen Doga, sau i-au dedicat ode (toţi marii poeţi, începând cu Gr. Vieru, N. Dabija, D. Matcovschi, Arcadie Suceveanu etc.).

În Bucovina de Nord, românii aflaţi acum sub administraţie ucrainiană, mitul lucrător al lui Eminescu este păstrat cu sfinţenie, pentru valoarea sa de simbol naţional, dar şi pentru faptul că la Cernăuţi şi-a făcut studiile. „Spiritul eminescian lucrează şi astăzi”, comentează cu temei autoarea, într-un „climat vitreg, de multe ori ostil, atentator la însăţi firea şi identitatea de neam” (Ştefan Broască). Situaţia este dramatică mai ales în Basarabia de Sud, unde, ironia sorţii, Eminescu a stat o vreme fiind la tratament la sanatoriul doctorului Felician Iachimovici de la Kuialnik (sosit aici pe traseul Iaşi-Tighina-Tiraspol-Odesa), subiect tratat de N. Dabija (Pe urmele lui Orfeu. Eseuri, Chişinău, 1990), Victor Crăciun (Eminescu la Odesa şi Kuialnik, Bucureşti, 2010) şi Vadim Bacinschi (Irosit printre ruşi. M. Eminescu la Kuialnik şi Odesa, Bucureşti, 2015).

Întreţinerea spiritului eminescian şi, implicit, păstrarea identităţii naţionale se datorează unor mari intelectuali bucovineni şi instituţiile lor. Catedra de Filologie Română şi Clasică din cadrul Universităţii Naţionale „Iuri Fedcovici” (acad. Grigore Bostan şi prof. dr. Lara Bostan), Societatea Scriitorilor Români din Cernăuţi (preşedinte Ilie Tudor Zegrea), Societatea Ziariştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi, Fundaţia şi Editura „Alexandru cel Bun”, precum şi Biblioteca „Glasul Bucovinei” (director la toate cele trei instituţii: acad. Alexandru Cernov), Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (fondată în 1862, reactivată în 1990 de Gr. Bostan), Muzeul Memorial Literar „M. Eminescu” şi Casa Memorială „Aron Pumnul” (director Elena Tărâţeanu). Un merit aparte are neobositul cărturar, acad. Vasile Tărâţeanu, care a condus (cu riscuri şi consecinţe dramatice în familie) publicaţiile „Plai românesc” şi „Arcaşul”, conduce Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, fondat de avocatul bucureştean Eugen Patraş (inaugurat la 10 mai 2015).

Monumentele închinate lui Eminescu întregesc imaginea globală a prezenţei spiritului românesc, „în locurile unde şi-a purtat Eminescu gândurile şi visele lui, aici trebuie să se înalţe monumetul marelui poet şi profet al neamului românesc” (Pamfil Şeicaru). Şi-a fost înălţat la Cernăuţi, dar a fost distrus de sovietici în 1940, după masacrul de la Fântâna Albă. Prin grija şi strădania basarabeanului Victor Crăciun, realizator al multor astfel de realizări, în numele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, s-a dezvelit la Cernăuţi, la 17 iunie 1990, în curtea Casei Memoriale „Aron Pumnul”, bustul realizat de celebrul sculptor Marcel Guguianu, în prezenţa lui Gr. Vieru şi Ioan Alexandru, a mitropolitului Ardealului, Antonie Plămădeală şi a unui numeros public. S-au mai dezvelit busturi la Hliboca (sculptor Ion Irimescu), Noua Suliţă (I. Irimescu), Herţa, Odesa, Satu Nou, Biserica Albă, Slatina, precum şi o statuie la Cernăuţi. Motivaţia dezvelirii acestor monumente şi plăci memoriale, a activităţii unor societăţi sau asociaţii este dată de scriitorul Vasile Tărâţeanu „Eminescu este acela care ne-a îndemnat şi ne susţine în lupta noastră pentru păstrarea identităţii naţionale, pentru a păstra ca acest pământ să respire în continuare româneşte şi să se ştie că noi suntem aici, nu am plecat de aici nicăieri. Eminescu, ca şi Ştefan cel Mare, sunt doi stâlpi ai existenţei noastre aici. Noi trebuie să învăţăm de la ei, anume a fi şi a dăinui cu demninate în teritoriile noastre strămoşeşti. Nouă nu ne rămâne decât să acţionăm în spiritul eminescian – să ne iubim istoria noastră, cum a iubit-o Eminescu, să iubim limba română şi să trudim în direcţia promovării şi valorificării ei, aşa cum a făcut Eminescu”.

Efigia lui Eminescu o descoperă Catinca Agache şi la românii din Ungaria, unde „teama pentru dispariţia acestei minorităţi (care nu a reuşit să «înlocuiască» graiul cu limba literară”) creşte, căci procesul de asimilare a etnicilor români din Ungaria s-a accelerat în ultimii ani. Păstrarea limbii şi a identităţii române este în dificultate, căci „sunt instituţii, şcoli, dar numai ca vitrină” ( cum spune cu năduf Eva Şimon, liderul comunităţii româneşti din Ungaria), iar „o comunitate fără cadrul instituţionalizat nu-şi poate păstra cultura, limba” (completează Maria Berényi (cercetător ştiinţific, preşedinta Societăţii Culturale a Românilor din Budapesta). Există doar un singur liceu (bilingv) cu predare şi în limba română, există unele catedre de limba şi literatura română, un Institut de Cercetări al Românilor din Ungaria, o Uniune Culturală a Românilor din Seghedin, publicaţii româneşti, parohii, chiar şi o Autoguvernare pe Ţară a Românilor din Ungaria, dar nu există un cadru legal de esenţă europeană spre a le permite şi etnicilor români păstrarea identităţii naţionale, aşa cum are minoritatea maghiară din România. S-au ridicat busturi Poetului – nepereche, la Budapesta, Apateu, Micherechi, dar „monumetele închinate poetului naţional nu echivalează însă nici pe departe cu cele ale lui Petöfi existente în România”, concluzionează, cu argumente, Catinca Agache. Dureros şi nedrept, unde reciprocitatea pare a fi doar de domeniul fanteziei!?

În Serbia, însemnele nemuririi eminesciene sunt prezente în Voivodina, unde există 37 de unităţi de învăţământ cu predare în limba română, o catedră sau un departament pentru limba şi literatura română la Novi Sad şi Belgrad, publicaţii literare de anvergură, scriitori sau oameni de cultură remarcabili (Vasko Popa, Radu Flora, I. Flora, I. Miloş, Slavco Almăjan, Nicu Ciobanu, Vasa Barbu, Lucian Marina, Costa Roşu, Petru Cârdu, Vasile Barbu, Ioan Baba, Pavel Gătăianţu etc.), care s-au format şi în „spiritul liricii eminesciene şi prin contactul cu poeţii moderni postbelici din România”. Altfel spus pe Slavco Almăjan, „noi n-am descoperit numai literatura română modernă, noi ne-am descoperit pe noi, am descoperit vocaţia modernităţii în această zonă”. Poetul Ioan Baba a elaborat o lucrare, Eminescu. Bibliografie, edificatoare în acest sens. Busturi reprezentând pe autorul Luceafărului au fost dezvelite la Uzdin şi Costei, ambele donate de Liga Culturală, condusă de Victor Crăciun. În Valea Timocului, unde situaţia românilor este problematică, nu există, din păcate, niciun bust. În Bulgaria, situaţia este asemănătoare cu cea din Ungaria, românii nefiind „recunoscuţi ca minoritate, ci doar ca «grup etnic» (Catinca Agache), deşi ambele ţări sunt membre UE şi trebuie să aplice standarde europene; ei „nu au nicio şcoală generală, nici emisiuni de radio, televiziune în limba română, nici cărţi, nici ziare româneşti, doar un colegiu particular româno-englez la Vidin ( cu toate materiile predate în limba română)”, continuă autoarea.

La Sofia, exista un liceu ce poartă numele Eminescu, două lectorate de limbă română şi ...un bulevard „M. Eminescu”. În Bulgaria nu există niciun bust Eminescu, ci doar două plăci memoriale. Catinca Agache prezintă, prin prisma efigiei eminesciene, problematica aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor din sudul Dunării. Deşi Eminescu a scris, ca un autentic cercetător, un excelent studiu, Românii Peninsulei Balcanice, aceştia nu-şi pot exprima liber cugetul din cauza legislaţiei ţărilor în care convieţuiesc; spiritul viu al lui Eminescu este păstrat în câteva poezii în dialectele aromân, dar, mai cu seamă, el este „tăinuit în suflet”. Diaspora, în schimb, păstrează vie legătura cu Ţara, cu spiritul, tradiţiile şi mentalităţile de acasă şi graţie lui Eminescu.

Marii intelectuali români, obligaţi să se stabilească în străinătate datorită „eliberatorilor” sovietici, au menţiut cultul eminescian, prin traduceri, apariţii editoriale, studii, simpozioane etc. Catinca Agache inventariază busturi, statui sau plăci memoriale, reprezentându-l pe „românul absolut” (Petre Ţuţea) la Paris, Viena, Műnchen, Freiburg, Praga, Recanati (Italia), Veley (Elveţia), Helsinki, Montreal, Edmond (Canada), Windsor şi Hamilton (Canada), New York, Havana, Caracas. Nu există însă niciun bust la Berlin, oraşul studiilor sale!? „Aceste dovezi de nemurire eminesciană”– concluzionează autoarea după un periplu ştiinţific reuşit – izvorâte din preţuirea posterităţii vii faţă de memoria monumetalei personalităţi a lui Mihai Eminescu sunt expresia perenităţii şi actualităţii operei sale, a forţei unificatoare a simbolului spiritualităţii româneşti pe care-l întruchipează, purtând în ele, peste meridiane şi vremi ori vreri, o părticică din inimile celor care bat la unison pentru Poetul martir al literaturii române în faţa lumii, aşezat definitiv în panteonul culturii naţionale şi universale”. Prin această recentă carte, Însemne ale nemuririi eminesciene, Catinca Agache demonstrează, cu îndreptăţire, cum a sesizat şi postfaţatorul Adrian Dinu Rachieru, că „spiritul eminescian lucrează”.

Tudor Nedelcea