Vasile Tărâțeanu, 75 - Crucificat pe harta țării

„Dragostea noastră de neam și țară,

E ca și dulceața de cireașa amară”

Vasile Tărâțeanu

Scriam, la apariția excelentului tratat, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (ajunsă la a cincia ediție), a lui Mihai Cimpoi despre rolul unor „școli” culturale în redeșteptarea neamului. Școala Ardeleană, la sfârșit de secol 18, prin corifeii săi (Ioan Inocențiu Micu-Klein, Samuil Micu, Gh. Șincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, I. Piuariu-Molnar, Paul Iorgovici, Radu Tempea, C. Diaconovici-Loga, V. Popp, Damaschin Bojinca) a militat și a reușit în istorie să promoveze emanciparea națională și socială, să impună ideea românității neamului și a latinității limbii, ceea ce a dus la realizarea Unirii de la 1 Decembrie 1918. Peste ani, în celelalte două provincii românești, înstrăinate pe atunci, Basarabia și Bucovna, intelectualii, în special scriitorii, au proclamat: „N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului ca să nu mai vorbim degeaba” (Alexie Mateevici). Să-i amintim și reamintim (chiar selectiv): B.P. Hasdeu, C. Stere, Pan Halippa, Andrei Ciurunga, Doina și Ioan Aldea Teodorovici, E. Coșeriu, Grigore Vieru, Anatol Codru, D. Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, E. Doga, Emil Loteanu, Valeriu Matei etc. Bucovina boierilor învățați Hurmuzaki, a lui Aron Pumnul își are și-n zilele noastre reprezentanți iluștrii: V. Levițchi, Ilie Zegrea, Mircea Lutic, Alexandrina Cernov. 

MARIN SORESCU SAU VOCAȚIA IDENTITĂȚII ROMÂNEȘTI (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, 230 p.)

Criticul și istoricul literar, eseistul și editorul craiovean Tudor Nedelcea (n.23 martie 1945) a devenit unul din apropiații lui Marin Sorescu, odată cu numirea acestuia ca redactor-șef la revista „Ramuri” (1978-1990), rămânând alături de poet în atâtea situații delicate: dezvăluirea plagiatului lui Eugen Barbu;scrierea unor articole propagandistice despre „partid și conducător” în lipsa cărora revista a fost „oprită de la tipărire”; elaborarea de urgență a unei „Bibliografii Marin Sorescu. Un mesager al literaturii române contemporane”, recunoscut internațional, care a fost dată unor „factori decizionali” în ideea sensibilizării lor față de scriitorul implicat, „fără voie”, în „Meditația transcendentală”, vizat a fi „exclus din partid și transferat ca muncitor necalificat”; colaborarea directă cu poetul numit în 1990 director al Editurii „Scrisul Românesc” și înființarea Centrului Cultural cu librărie, chioșc de ziare și reviste, inaugurat de noul ministru al Culturii, Marin Sorescu (25 noiembrie 1993 - 5 mai 1995). 

Părintele scriitor Mihalache Tudorică

Într-un articol-studiu din „Timpul” (6, nr. 63, 20 martie 1882, p. 1), Eminescu vorbea despre Biserica „eminamente națională”, numind-o, cu o sintagmă care a intrat repede în limbajul specialiștilor, „maica spirituală a neamului românesc”, întrucât, motivează el, „a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului” dintre granițele politice ale țării, dar și dincolo de ele, fiind „azilul de mântuire națională”. Pentru țările românești, Biserica și oamenii săi au fost stâlp de susținere a edificiului național, de creare și întreținere a unei culturi naționale, în sensul larg al cuvântului. În tinda bisericii a început învățământul românesc: pe ușa bibliotecii Mănăstirii Hurezu, ctitoria lui Vodă Brâncoveanu este dăltuit textul: „bibliotecă de hrană dorită sufletească, această casă a cărților îmbine prea înțeleapta îmbelșugare”, în biserica din Bârca lui Adrian Păunescu se mai află inscripționată mențiunea „sală de lectură”. Și exemplele ar putea continua.