Eminescu despre Rusia şi războiul nostru de neatârnare - Partea II

Lui Eminescu i se pare firesc ca „viitorul Orientului este o confederaţie de popoare în care egalitatea naţionalităţilor şi limbelor pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi un lucru principal, iar formaţiunile de state, lucru secundar” . În acest caz „reforma Orientului” poate fi patronată de Rusia şi Austro-Ungaria, întrucât „aceasta reprezentează imediat politica occidentală” şi din aceste considerente este inoportun, inactual şi chiar periculos chiar a se pune în discuţie „restabilirea regatului lui Decebal”, considerând-o, tactic de „domeniul teoriilor ieftine”, opinează cu tact diplomatic şi simţ istoric Eminescu.

Eminescu despre Rusia şi războiul nostru de neatârnare - Partea I

Deşi nu are o „operă istorică” ca si ceilalţi istorici de profesie, Eminescu – afirmă cel mai mare istoric al românilor, N. Iorga – stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală: „nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii judecăţi” . Obsedat de cunoaşterea adevărului istoric, Eminescu, spre deosebire de înaintaşii săi, şi-a făurit un program de cunoaştere şi readucere în actualitate a istoriei naţionale, integrată istoriei europene.

Eminescu şi bileţelul doamnei Szőke-Slavici

Multă cerneală a curs pentru lămurirea fatidicei zile de 28 iunie 1883, când Eminescu a fost considerat bolnav psihic şi, ca atare, a fost internat la Sanatoriul lui Al. Suţu. S-a vrut şi s-a reuşit „moartea sa civilă”, scoaterea sa din viaţa publică, unde devenise deja un pericol, chiar şi pentru conservatori, care, prin P.Carp, cerea „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Analizele pertinente şi obiective ale lui N.Georgescu, Theodor Codreanu, Cernăianu pe această temă sunt concludente. Că Eminescu era un pericol public o dovedeşte „nota informativă” a ministrului plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Ernest von Mayr, către şefii săi.

Adrian Păunescu si Doina eminesciană

După instalarea regimului bolşevic în România, s-a impus o cenzură drastică şi o epurare din biblioteci a tuturor cărţilor care nu erau în consens cu noul regim şi mai ales care conţineau critici sau reţineri faţă de Rusia, ulterior faţă de Uniunea Sovietică. Cum era de aşteptat într-un regim totalitar impus cu tancurile sovietice de părinţii acelora care azi condamnă comunismul, Eminescu, alături de N.Iorga, a fost personalitatea cu cele mai multe cărţi sau ediţii cenzurate ori epurate, adică scoase din circuitul lecturii sau, mai grav, în unele cazuri, chiar arse în public sau trimise la depozitele de hârtie spre a fi topite. La început de deceniu stalinist era „voie de la stăpânire” de a se tipări şi ca atare, populariza, doar două poezii eminesciene: „Vieaţa” şi "Împărat şi proletar” (fără final).

Actualitatea lui Eminescu - Partea a III-a

Din capul locului trebuie să ne punem o întrebare tranşantă: este Eminescu un scriitor religios? Dar mai întâi, care sunt atributele unui asemenea scriitor? 

Scriitor adevărat sau absolut este, în opinia multor specialişti, numai acela care are chemare şi-i este deschisă calea spre izvorul originar, spre «fiinţa» heideggeriană, el fiind un oficiant, un intermediar perpetuu între «natura ca un templu» şi «pădurea ei de simboluri» (Baudelaire). Eminescu este, din această perspectivă, un scriitor autentic: «A pus în tine nemargini de gândire (subl. noastră, T. N.) / Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine / O lume e în lume şi în vecie ţine» (Feciorul de împărat fără stea). 

Actualitatea lui Eminescu - Partea a II-a

“Generos agent al istoriei”, vehiculând primatul intereselor naţionale în faţa celor de partid, divulgând pericolul “monarhiei universale a creştinătăţii”, pe deplin convins că “românul îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea deplin”, Eminescu demonstrează, prin atitudinea sa civică, că a sosit pentru românii de pretutindeni momentul plenar al cunoaşterii de sine ca popor intrat în zorii istoriei moderne, cu toate exigenţele pe care le incumbă. Încă o dată este dovedită marea actualitate a gândirii eminesciene.

Actualitatea lui Eminescu - Partea I

“Îl sărbătorim în fiecare an pe Eminescu,

îl sărbătorim chiar de două ori pe an, 

dar continuăm să rămânem descoperiţi faţă de el”. 

C. Noica 

Din studierea plenară şi integrală a publicisticii eminesciene, reiese dimensiunea sa reală. Din hăţişul de probleme, fie ele sociale, economice sau politice, cu care se confrunta societatea românească din vremea sa (şi nu numai de atunci), în spiritul patriotismului manifestat în marginile adevărului şi nu al celui lozincard (“Cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul nostru, cu atât va trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să nu surescităm cugetarea”), Eminescu este “implicat” în istoria neamului său.

Eminescu despre necesitatea construirii Catedralei Neamului

Este îndeobşte cunoscută preocuparea şi acribia ştiinţifică a lui Eminescu în ceea ce priveşte istoria Bisericii Ortodoxe Române, drepturile şi importanţa ei în societatea românească. Definită ca „Maică spirituală a neamului românesc”, Biserica noastră naţională a născut nu numai unitatea etnică şi lingvistică a poporului, ci ea este definită şi ca o instituţie lucrătoare, „care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”. Este o idee deosebit de îndrăzneaţă pentru acea vreme, dar totodată aşijderea de actuală, pentru că Biserica este nu numai naţională, dar şi a românilor de dincolo de graniţe.

Schimbarea Imnului şi a Zilei Naţionale a României

Interzis în epoca comunist-ateistă, cântecul Deşteaptă-te, române! devine, din 1990, oficial imnul naţional al României. Dacă paternitatea versurilor este incontestabilă – poetul şi ziaristul paşoptist Andrei Mureşanu (1816-1863) – compozitorul este încă controversat. Prof. Vasile Oltean a demonstrat că dascălul de cântări, profesorul şi cântăreţul George Ucenescu, ucenicul lui Anton Pann, este adevăratul creator al muzicii, după însăşi mărturia sa: „Sosind furtunosul an 1848, poetul [Andrei Mureşeanu] căuta o melodie după care să compună un sonet, care să cânte între amicii ce erau să se adune la grădina parohului pentru o petrecere.

Gheorghe Calciu Dumitreasa

Pronia cerească mi-a trimis în calea vieţii, în diferite etape, câteva personalităţi care aveau să-mi determine cariera şi experienţa teologică. Aveam din familie o decentă şi minimă educaţie ortodoxă, o icoană în casă la care mama se închina seara şi la diverse sărbători sau evenimete importante, sărbătoream în felul nostru inocent, împreună cu toţi copiii satului, marile sărbători creştine, mai cu seamă Crăciunul, Anul Nou, Sf. Vasile, Boboteaza, Floriile, Învierea, mergeam cu colindatul în Ajunul Crăciunului, cu Steaua (pentru Viclei eram prea mic) în noaptea Crăciunului şi în următoarele nopţi, cu Sorcova, Pluguşorul şi Buhaiul de Sfântul Vasile, mergeam în grup la Bobotează în satul meu, Valea Ursului, sau alternativ în satul Lacu din aceeaşi parohie, cântam prohodul în biserică în Săptămâna Mare, şi „luam paşte” după terminarea slujbei Învierii.