Singularitatea Doamnei Elis Râpeanu

Elis Râpeanu este un nume feminin singular în cultura română contemporană. Născută la 27 august 1939 la Valea Călugărească, cu studii generale și liceale finalizate la Ploiești, este absolventa mai multor instituții superioare de învățământ: Facultatea de Limba și Literatura Română (1957-1962) și Facultatea de Limbi Clasice, Romanice și Orientale (1966-1971), ambele la Universitatea din București, apoi a absolvit Universitatea Științifică București (1963-1966), Universitatea Politică și de Conducere (1976-1975), dar și Școala Populară de Artă din București, specialitatea Canto-muzică populară și romanțe (1972-1975). A predat limbile moderne la Politehnica bucureșteană și limba română studenților și doctoranzilor străini, fiind profesor asociat la Universitatea „Spiru Haret”. A fost căsătorită cu magistratul Florin Râpeanu (trecut la cele veșnice) și are doi băieți: Niculae Dobrițoiu și Radu-Costin Dobrițoiu. Este nepoata savantului chimist Costin Nenițescu (cel care a refuzat s-o primească la doctorat pe Elena Ceaușescu, iar după scurt timp a decedat).

La Calafat a fost reonorată Florentza Georgetta Marincu

„Cuibărită în a doua mare meandră a Dunării, capăt de țară, străveche vatră de viețuire omenească, așezarea a primit de la bizantini numele de «Calafat». A fost și a rămas prin veacuri schelă, vad de trecere peste fluviu, poartă deschisă către toate zările lumii”. Succinta descriere a orașului dunărean aparține scriitoarei Florentza Georgetta Marincu, o boieroaică de viță veche în cel mai românesc sens al cuvântului, un filantrop autentic de care am avea azi mare nevoie. Se trage dintr-un neam de greci, bunicul ei matern, D. Arssenie a venit din insula grecească Myconos în Țară, căsătorindu-se cu fata popii din Rast-Dolj, așezându-se aici ca mare protector de moșii și păduri. Florentza Marincu s-a născut la Calafat, la 9 noiembrie 1925, unde a fost și botezată, naș fiind celebrul filosof Ion Petrovici ( ministrul Educației Naționale în guvernul O. Goga), fost coleg cu tatăl Florentzei la cursurile filosofului german W. Wundt, la Leipzig. A suferit „întâia traumă” la numai doi ani, la despărțirea părinților, ea rămânând la mama, stabilindu-se la Calafat, oraș care i-a devenit „un fel de rai”.

Anna Brâncoveanu, contesă de Noailles

„Ai venit de la Dunăre ca și Ronsard” (M. Barrés)

Reprezentantă de seamă a literaturii franceze la răscrucea ultimelor două secole, fiică a lui Grigore Basarab Brâncoveanu (fiu adoptiv al ultimului descendent brâncovean), și a grecoaicei Raluca Musurus (tatăl ei, Constantin Musurus Posa, a fost ambasador al Porții Otomane la Londra, a tradus în grecește Divina Comedie, un ascendent al său fiind prieten cu erudiții Erasmus și Aldó Manutio; (numele de Brâncoveanu și Basarab îl obține prin bunica sa paternă, Zoe Mavrocordat), Anna Brâncoveanu se naște la Paris, la 15 noiembrie 1876. Cu o educație aleasă, începe să scrie versuri, naive, inspirate de natură, pe la 9-10 ani, însă adevăratul debut în literatură și-l face la 1 februarie 1898 în Revue de Paris. Tatăl murind în 1885, pe când ea avea doar 9 ani, figura mamei, dotată pianistă, este cea mai pregnantă, ea fiind izvorul plăcerilor, sunetele pianului nobilându-i sufletul. Citea mult din Rousseau, Chauteaubriand, Lamartine, Verlaine, Hugo, în general literatură romantică, lecturi resimțite în creația sa viitoare, clasicismul cu normele sale rigide, nefiindu-i pe plac.

De Sf. Paști în Jilava, cu Ovidiu Papadima

Printre personalitățile marcante ale perioadei interbelice, cu destin dramatic după 1944, numele lui Ovidiu Papadima este reprezentativ. Aromân la obârșie, despre care Petre Țuțea spunea că aceștia nu sunt români, ci „superromâni” (având și ei uscăturile lor), Ovidiu Papadima este un critic și istoric literar, folclorist de prestigiu, cum l-a caracterizat Ionel Oprișan, „abordând cu aceeași competență și dezinvoltură problemele cele mai diverse”, „o subtilitate analitică, o viziune integratoare adecvată și mai presus de toate o sensibilitate de înțelegere a fenomenului artistic și folcloric de excepție”. Câteva detalii biografice, preluate dintr-o fișă biobibliografică elaborată de fiul său, cunoscutul scriitor și universitar, Liviu Papadima. Un alt nepot, Eugen Papadima, este, în opinia multora, cel mai bun psihanalist din Țară. Eugen Papdima, fostul meu coleg de la prima facultate – Filologia – (de la care am învățat multe, cultivând o prietenie benefică) mi-a prilejuit o întâlnire cu ilustrul său unchi, pe când eram student, spre a-mi comenta prima mea culegere de folclor cules din satul meu, Sus la Valea Ursului. Cu reală competență și multă bunăvoință, Ovidiu Papadima mi-a făcut observațiile necesare, judicioase, impresionându-mă prin cunoașterea exhaustivă și comparativă a folclorului românesc din diverse vetre folclorice. Așadar, Ovidiu Papadima s-a născut la 23 iunie 1909, în comuna dobrogeană Sinoe, în familia învățătoarei din Sibiu, Silvia (n. Balteș) și a lui Nicolae Papadima, aromân (macedoromân) din San Marino, preot, pictor de biserici, profesor de religie, venit în țară și așezat în Dobrogea.

Pierit-au românii din Ucraina?

Am parafrazat titlul unui articol al lui B.P. Hasdeu („Pierit-au dacii?”), scris la adresa latinismului extremist, care propunea eliminarea literei j din alfabetul românesc, pentru că era de origine slavă. Într-o vizită la Blaj, gazdele i se adresau cu „domnule Haidău”, explicându-i savantului motivul transformării literei j în i. Atunci, Hasdeu le-a replicat: „și cum pronunțati cuvântul coaje?”. Și s-a zis cu exagerările lingvistice, cu argumentele pseudo-științifice. Mai târziu, Stalin, autorul cărții Cu privire la marxism-leninism în lingvistică (scrisă, de fapt, de „cercetătorii” Institutului de Lingvistică al Academiei de Științe a URSS) a inventat, în scopuri politice, limba „moldovenească” (evident și poporul „moldovenesc”), moldovenii și românii din Basarabia și Bucovina fiind considerați două etnii diferite. Recent, pe același calapod, în Serbia s-a inventat limba „vlahă”. Fiind două etnii diferite (moldoveni sau vlahi versus români), nu întrunesc numărul necesar prevăzut în legile statelor respective de a fi reprezentanți în Parlament sau de a avea învățământ în limba maternă.

Scriitori basarabeni - De Ziua Basarabiei (27 martie) și a lui Theodor Codreanu (1 aprilie)

După excelenta și necesara lucrare O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (apărută în patru ediții, începând cu 1996), scrisă de criticul, istoricul literar și filosoful culturii, acad. Mihai Cimpoi (care împlinește, la 3 septembrie 2022, opt decenii de viață), Theodor Codreanu este, alături de Adrian Dinu Rachieru, unul dintre cei mai pertinenți și obiectivi observatori ai fenomenului basarabean și bucovinean, în special cel cultural, scriind în consecință. În Ante-scriptum la vol. Scriitori basarabeni (Editura Academiei Române, 2019), Theodor Codreanu mărturisește că a „descoperit” Basarabia în 1982 prin celebra revistă de la Chișinău, „Literatura și Arta”, condusă în anii dezghețului gorbaciovist (având un tiraj de 260.000 exemplare) și până la sfârșitul prematur de Nicolae Dabija. Theodor Codreanu se întreabă îndreptățit de ce această revistă românească nu este nici măcar semnalată în nicio ediție a Dicționarul General al Literaturii Române (2005, 2017). Faptul are o explicație. Încălcând principiile științifice, riguroase, stabilite de acad. Eugen Simion pentru această lucrare unicat în cultura română, colectivul de „coordonare și revizie” de la ediția a II-a (Gabriela Dantiș, Gabriela Drăgoi, Theodora Dumitru, Victor Durnea, Laurențiu Hanganu, Mihai Iovănel, Remus Zăstroiu) a dat dovadă de un subiectivism aberant și agresiv greu de explicat pentru statutul de cercetători științifici ai Academiei Române.