Primul Război Mondial obligă familia să se refugieze în Moldova, unde Ovidiu urmează clasele primare la Negrești, apoi la Chișinău (1917-1920), Liceul „Al. Papiu-Ilarian” la Tg. Jiu (1920-1928), unde debutează în propria revistă „Îndemnul”. La Universitatea din București, urmează Facultatea de Litere și Filosofie (1928-1931), unde este asistentul altui aromân-cărturar, D. Caracostea (1932-1935), în paralel fiind și asistent la Academia de Științe Comerciale (până în 1935). Este profesor de limba și literatura română la Liceul „Em. Gojdu” din Oradea (1935-1936), Școala Normală din Câmpulung Muscel (1936-1937) și la Liceul de Băieți din Oltenița.
Ca bursier al Fundației „Alexander von Humboldt”, își susține doctoratul în Germania, cu teza Pozitivismul în ideologia literară românească (sec. XIX), finalizat în 1944. În anii 1940-1941 este lector de limba și literatura română la Viena, apoi funcționează ca asistent, șef de lucrări la Catedra de Istoria literaturii moderne și folclor (1941-1949). Îndepărtat din învățământul superior – ca mulți alți mari profesori – se transferă la Institutul de Istorie Literară și Folclor (azi purtând numele lui G. Călinescu), unde a condus sectorul de folclor (1956-1967), secția de literatură română ( 1967-1975), conducând și doctorate. Apropiat de Nichifor Crainic, susține, timp de șapte ani, o rubrică de critică literară în revista „Gândirea”, colaborează la „Revista Fundațiilor Regale” (1941-1947).
În 1941, a obținut Premiul „Ion Heliade-Rădulescu” al Academiei Române, în 1942 Societatea Scriitorilor Români îi acordă un premiu. După reabilitare, în 1966, Academia RSR îi acordă premiul „B.P. Hasdeu”.
În plin decediu stalinist, în 1952, pe când lucra la Bibliografia analitică a periodicelor românești, este arestat în urma unui denunț, acuzat și condamnat pentru activitatea sa publicistică din perioada interbelică: „a avut de îndurat prigoana și umilințele la care a fost supusă mare parte din elita intelectuală românească”(Liviu Papadima). A trecut prin temnițele bolșevice din Rahova, Jilava, Gherla, Craiova, Poarta Albă. Este eliberat în 1955, dar interdicția de a publica a durat până în 1963. „Prin decretul 421/1955 au fost eliberați sute de condamnați politici, în urma înțelegerii de la Geneva. În biletul de eliberare menționa: «susnumitul poate munci în inteprinderile de stat sau particulare». Ceea ce e mai dureros a fost interzicerea de a semna și de a publica care a durat mai bine de 15 ani de la ieșirea din închisoare” (Ovidiu Papadima).
În 1997, la editura ieșeană „Agora”, îi apare volumul de Evocări din biografia sa, dar și despre scriitorii-prieteni: I. Agârbiceanu, Șt. Baciu, Mateiu Caragiale, G. Călinescu, N. Cartojan, Nichifor Crainic, Pavel Dan, Radu Gyr, I. Petrovici, D. Popovici, V. Voiculescu, Dragoș Vrânceanu, Victor Papilan, D. Caracostea, I.C. Chițimia, Ov. Densușianu.
Din biografia sa nu putea lipsi evocarea anilor de detenție, între care mi-a atras atenția două episoade: Crăciun la Jilava și De Sf. Paști în Jilava. Ovidiu Papadima a scis despre creștinismul nostru folcloric, pe care-l caracterizează „o imensă frăție între cosmos, om și Divinitate, în care trupul și sufletul se confundă, în care nu există granițe certe între «împărăția cerului» și «lumina lumii» concrete”.
Transcriu un fragment din evocarea lui Ovidiu Papadima, De Sf. Paști în Jilava spre a ne aminti de acele vremuri în care intelectualii de elită ai țării au fost nevoiți să supraviețuiască.
[...] „Când am venit eu în Jilava, de-a lungul ferestrei celulelor existau două priciuri de scândură, ca un fel de scenă, cam la 80 cm de la pământ; altul era la aceeași distanță de la tavan. Aceste două priciuri se distanțau între ele cu un spațiu îngust, pe unde se circula greu și era introdus ciubărul cu mâncare, din care deținutul de serviciu ne dădea câte un polonic. Pentru cazul când mâncarea nu ajungea tuturor sau era mai multă decât trebuia, imaginasem sisteme de compensație marcate prin câte un tichet deosebit. Astfel că, zi și noapte, noi eram obligați să stăm întinși pe pricuri. Camerele fuseseră croite cam pentru 60 de oameni fiecare. Când am venit eu la Jilava, în fiecare cameră se aflau cam câte 160 de oamnei... Din spațiul de la pământ până la primul prici se crease a treia locuință: șerpăria. Fiecare nou venit începea prin a fi cazat la șerpărie. Fiecărui nou venit i se dădeau la intrarea în celulă, iarna, câte o pătură cazonă, scoasă odinioară la reformă; vara, deținutul era lăsat numai cu propria sa îmbrăcăminte de lenjerie. Era vară și așa am fost și eu introdus la celulă.
Noroc că mi-a lăsat un pardesiu țesut din lână de casă. Învelit doar cu acest pardesiu am stat o iarnă întreagă la șerpărie. Această iarnă a avut pentru mine urmări grele, care s-au încărcat din zi de zi cu mai multe suferințe până astăzi, când am ajuns un invalid care nu se mai poate deplasa nici măcar doi metri decât sprijinit de soția mea. Dar să n-o mai lungesc.
Profitând de împrejurări, am organizat în celula noastră un fel de originală Universitate populară. Ca profesori, apelasem aici la universitarii din celulă: col. Voropchievici, dintr-o veche familie de cărturari bucovineni; colonelul Mircea Tomescu, rudă cu criticul Ramurilor, fost profesor la școala întruchipată de regele Carol al II-lea pentru Marele Voievod Mihai, devenind mai târziu regele României; Costache Sturzu, profesor de limba română la școala normală din Bacău; Ovidiu Papadima; N. Georgescu-Cocoș - mâna dreaptă a lui Nicolae Iorga la conducerea gazetei Neamul Românesc; Zoltan Franyo – prieten al românilor, cunoscător profund al poeziei lui Eminescu și traducător în limbile maghiară și germană al versurilor poetului. „Cursanții” mâncau întâi, apoi se întindeau pe locul de culcare, ca să-și facă „siesta”, unii adormeau curând, alții sforăiau, dar „conferențiarul” mergea înainte. „profesorii” fiind puțini, cursurile erau semestriale.
Bunăoară eu am vorbit în primul semestru despre Alecsandri, drumul vieții și al creației sale, iar în al doilea semestru despre Zahei orbul, romanul lui V. Voiculescu, pe care poetul mi-l dăduse să-l citesc în manuscris, cu puțin înainte de a fi fost arestat, Costache Sturzu, despre un roman istoric al său din timpul năvălirii tătarilor în Moldova. Ne-am descurcat fiecare cum am putut și ne-am priceput mai bine.
De Paști, deținuții din celula aflată tocmai la capătul galeriei m-au rugat să vin la ei și să le vorbesc despre ouăle roșii de Paști. Ca unul care fusese atins de morbul universitar, am început tocmai de la mitologiile asiatice, care vorbeau de nașterea cosmosului dintr-un ou primordial și am terminat analizând celebra poezie a lui Ion Barbu, Oul dogmatic.
Când am terminat vorbirea, am observat cu groază că, discret, lângă fereastra celulei mă ascultase cineva; era un tinerel ce părea a fi milițian. Mă înfiorasem, imaginându-mi să fi fost spionat, raportat, desigur cu urmările cele mai rele posibile. Spre surprinderea mea, tânărul mi-a spus că asculta cu regularitate cursurile mele, fiind înscris la liceu, la cursurile fără frecvență. Am căutat să termin cât mai repede periculoasa convorbire. Din fericire, n-am avut ulterior de înregistrat nici o neplăcere. Aceasta este povestirea mea pentru numărul de Sf. Paști al noii serii a revistei Gândirea”.
În duhul adevărului să luăm aminte de acele vremuri impuse de bolșevici cu ajutorul cozilor de topor din Țară ca să nu se mai repete, întrucât „ceea ce istoria unui popor din lume n-a scuzat vreodată e lașitatea” (M. Eminescu, în „Timpul”, nr. 9, 14 ianuarie, 1882, p. 1).
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu