Singularitatea Doamnei Elis Râpeanu

Elis Râpeanu este un nume feminin singular în cultura română contemporană. Născută la 27 august 1939 la Valea Călugărească, cu studii generale și liceale finalizate la Ploiești, este absolventa mai multor instituții superioare de învățământ: Facultatea de Limba și Literatura Română (1957-1962) și Facultatea de Limbi Clasice, Romanice și Orientale (1966-1971), ambele la Universitatea din București, apoi a absolvit Universitatea Științifică București (1963-1966), Universitatea Politică și de Conducere (1976-1975), dar și Școala Populară de Artă din București, specialitatea Canto-muzică populară și romanțe (1972-1975). A predat limbile moderne la Politehnica bucureșteană și limba română studenților și doctoranzilor străini, fiind profesor asociat la Universitatea „Spiru Haret”. A fost căsătorită cu magistratul Florin Râpeanu (trecut la cele veșnice) și are doi băieți: Niculae Dobrițoiu și Radu-Costin Dobrițoiu. Este nepoata savantului chimist Costin Nenițescu (cel care a refuzat s-o primească la doctorat pe Elena Ceaușescu, iar după scurt timp a decedat).

Un prim aspect al singularității sale constă în faptul că este primul doctor în epigramă din lume, fapt atestat și de Asociația Femeilor cu Diplomă Universitară din România. Doctoratul cu teza Epigrama în literatura română l-a susținut, în octombrie 1999, la cunoscutul și carismaticul profesor de la Universitatea din București, Ștefan Cazimir, teză notată cu 10, pentru că, susține conducătorul de doctorat, teza „se distinge prin amploarea documentării, prin claritatea expunerii, prin caracterul echilibrat al judecăților critice. Abundența datelor istorico-literare privind revistele, volumele, autorii, interferențele epigramei cu viața literară și social-politică întrece imaginile expunerii propriu-zise și se adăpostește parțial în secțiunile de note, care ocupă în lucrare un număr însemnat de pagini”.

Caracterizare laconică, precisă și judicioasă, a tezei de doctorat a d-nei Elis Râpeanu, ea însăși creatoare de epigrame, dar principalul merit al tezei, cum demonstrează Ștefan Cazimir, constă în „scuturarea unei prejudecăți” prin mult discutata dezbatere: este epigrama un gen literar?

Un alt aspect al singularității creației Elisei Râpeanu este vastitatea preocupărilor și cercetării sale în varii domenii: poezie: Simfonie (1970), Sfatul din poiană (1985), Careé de ași (1996), Amfora de vis (1995), Punți (1999), Catrene aproape cuminți (1999), Anotimpuri de clepsidră (2002), Orizont reversibil (2003), Amurgul își cerne polenul (2006), Zăpezile ard ca un colind (2011), Hora anotimpurilor (2013), Poezii pentru școlari și mai mici, dar și mai mari (2014); roman: Băiatul cu mingea (2008); aforisme: La Masa Tăcerii Mele (2007), Exil interior (2009), Ieșirea din Labirint (2011), De la surâs la suspin (2013), Curcubeie de gânduri (2018); Studii de istorie literară: Epigrama în literatura română (2001), Motivul trandafirului (2008), Nemuritorii și epigrama (2016, antologie și opinii privind epigrama exprimate de V. Alecsandri, Arghezi, Bălăceanu-Stolnici, Blaga, Caracostea, Caragiale, G. Călinescu, M. Cimpoi, Cioculescu, Coșbuc, Crainic, Dabija, Delavrancea, Eminescu, Galaction, Goga, Hasdeu, Iorga, Maiorescu, Fănuș Neagu, Gh. Păun, Rebreanu, Sadoveanu, E. Simion, M. Sorescu, N. Stănescu, Gr. Vieru, Vianu, Radu Gyr, Tudor Nedelcea, Valeriu Râpeanu, Paula Romanescu, M. Ungheanu etc., etc.), Epigrama – „un strănut literar”? (2013); monografii: Valea Călugărească pe spirala de timp (2004), dar mai ales acele micromonografii dedicate unor personalități contemporane, pe care le-a cunoscut: Risipitorul de frumuseți (Tudor Gheorghe, 2007), Lumină din lumină. Marea profesoară Zoe Dumitrescu-Bușuleanga (2007), Angela Buciu (2009), Rectorul meu, acad. Radu Voinea (2009), Destine (Gabriel Bratu, Elena Galaction, Al. Jula, Gh. Sărac, Mirela Vlad, 2010), Florica Ungur. Privighetoare a Bihorului (2015). O preocupare aparte a dovedit-o Elis Râpeanu pentru Biserică și oamenii ei, ceea ce denotă un alt aspect al singularității sale: creștinismul său adevărat, practicat și nu doar teoretizat. Cărțile dedicate acestora sunt scrise cu evlavie și aduc în actualitate fețe bisericești care au slujit pe Iisus și Biserica lui, fiind azi adevărate modele: Prea Fericitul Teoctist – o viață închinată lui Dumnezeu, Bisericii și Țării (2005, excelent titlu!), Părintele arhimandrit Grigore Babiuș (2005), Vrednicul părinte Galeriu (2015), Gala Galaction și Valea Călugărească (2019), Mănăstirea Pasărea și Maica Lucia Dumbravă (2020).

Dar, domeniul care o singularizeză este epigrama, dovadă și numeroasele volume proprii sau antologii: Epigrame (1995), Catrene cu sprâncene (2003), Epigrame (2006), De-a râsu'-plânsu' (2007), La curtea epigramei (2021).

Un ultim aspect al personalității doamnei Elis Râpeanu este tinerețea fără bătrânețe, logodită cu altruismul, buna dispoziție, pofta de viață și o activitate multiplă de invidiat în sens pozitiv. Elis Râpeanu spune răspicat că epigrama nu-i un „strănut literar”, ci chiar mai mult.

Este epigrama un „strănut literar”? Este o întrebare la care autoarea, împreună cu alți epigramiști români (Șt. Cazimir, Petre Gigea-Gorun, Mircea Ionescu Quintus, Efim Tarlapan, Gh. Bâlci, M. Cimpoi), a dat un răspuns pozitiv.

Și în opinia noastră epigrama este o creație literară demnă de luat în seamă, întrucât satira și ironia pe care se bazează sunt necesare în toate timpurile, dar, mai cu seamă în timpul pe care-l trăim, timp al tranziției fără sfârșit, al economiei de piață în ceață, al unui politicianism de joasă speță. Epigrama are un efect benefic, umorul descrețește frunțile împovărate de griji cotidiene, financiare, dar mai ales morale. Rolul epigramei este de necontestat în orice context istoric și socio-politic, fiind pilula sănătății mentale, gustată din plin și care nu dăunează în niciun fel. Epigrama este „un zâmbet al inteligenței” (Virgil Slăvescu) și ea a fost cultivată de scriitorii clasici români sau universali, cum demonstrează Elis Râpeanu. Scrisă cu finețe și substrat, epigrama este gustată de public, extrem de apreciată în șezătorile/lecturile publice.

Elis Râpeanu este, prin teza de doctorat, deschizătoarea de drum în acest domeniu, creând și o subspecie, epigrama aforistică, în care îmbină înțelepciunea, nota sfătoasă cu umorul declanșat de poantă. Vecină cu înțelepciunea populară, epigrama aforistică cultivată de Elis Râpeanu, exprimă expresivitatea și plasticitatea limbii române (cu expresii vechi, arhaisme sau regionalisme):

„Legea-i lege – zice moțul –

Soața să-și urmeze soțul...

No, de zaci c-așa îi bine

Io mărg la făgădău cu tine!”

Elis Râpeanu are o gândire captivantă, energică, surprinzând prin amploarea temelor pentru toate gusturile, a explorării unui larg univers de fapte, adăugând și o notă picanterică, dovedind o ingeniozitate găsibilă la spirite sensibile:

„Tinerii, oricum ar fi,

Cred în verbul a iubi:

Îl declară vertical

Și-l conjugă orizontal”

Adevărații epigramiști pun în evidență virtuții noi ale catrenului ingenios și armonios construit. Epigrama, se știe, exprimă înțelepciunea concentrată; diferențele între epigramiști constă în arta condeiului, în cultura creatorului, în originalitatea artistică. Elis Râpeanu, cu o vechime de peste patru decenii în epigramistică și teoreticiană a acestui gen literar, s-a impus și a impus implicit epigrama și toate aspectele legate de această creație: plăcerea autoarei de a se face utilă potențialului cititor, de a cultiva în dialog paradoxul, de a implica și o fină nuanță de moralist, cu utilizarea unor expresii sau imagini surprinzătoare, unele ingenioase.

Nu voi comenta varietatea și vastitatea tematică a epigramelor scrise de Elis Râpeanu; las această plăcere la latitudinea cititorului. În fond, epigrama bine scrisă, cu umor și valențe umoristice – cum este cazul doamnei Elis Râpeanu – este ca o femeie frumoasă pe care orice privitor poate s-o admire în tăcere. Geo Ciolcan a numit-o, pe drept cuvânt, „regina epigramei românești”, dedicându-i o epigramă:

„Dacă așezăm vreodată

Epigrama într-o ramă,

Păstorel îi este Tată,

Iară Elis este Mamă!”

Subscriem, adăugând câteva aprecieri: „Se înțelege că doamna Elis Râpeanu nu mai are nevoie de nicio recomandare: se recomadă singură prin reușitele sale ca scriitoare, atât prin renumele pe care și l-a câștigat ca epigramistă care pre mai toți bărbații i-a întrecut, cât și ca poetă și critic literar” (Mircea Micu); „Surprinzător pentru cine-i cunoaște lirismul de fine notații naturiste și înfiorări de sentiment, eversantul incisiv și zeflemist pe care d-na Râpeanu îl etalează în calitate de epigramistă” (Paul Cornea); „Orice studiu serios care se va scrie de acum înainte va avea ca punct de sprijin această carte [Epigrama în literatura română]. Canavaua există, nu se poate face abstracție de ea. Altfel, cei care vor aborda epigrama, riscă să redescopere America, acolo unde ea nu există” (G. Zarafu); „Ca epigramist, Elis Râpeanu se situează în primele rânduri. S-a demonstrat că această bijuterie de spirit nu poate exista decât apropiindu-se de perfecțiune [...] Poet, epigramist, istoric literar cu merite reale!” (Gabriel Țepelea); „Ca epigramist s-a dovedit o persoană de o vioiciune spirituală rar întâlnită și de o spontaneitate în replici savuroase, demnă de marii maeștrii ai genului” (Irinel Popescu).

Critic și istoric literar, filosof al culturii, editor, creator de instituții, savantul de la Chișinău, Mihai Cimpoi, a surprins lumea literară prin „facerea” unor epigrame (unele în dialog cu Gh. Bâlici) încărcate de spirit. Deci, ca specialist și în acest domeniu, eminescologul Mihai Cimpoi a scris despre Elis Râpeanu: „Cei care o cunosc de epigramistă sunt șocați de indiscreția și «masculinitatea» dură a replicilor ei sarcastice, de licențiozitatea ei trebuitoare, mai bărbătească decât la colegii-bărbați [...] Pentru Elis Râpeanu, Epigrama este o armă, Poezia este religia lirică a purității”.

Membru a Societății Române de Filologie, a Uniunii Scriitorilor din Moldova, fondatoarea a Uniunii Epigramiștilor Români, deținătoarea a numeroase premii și distincții, Elis Râpeanu a demonstrat bărbătește, prin întreaga sa activitate creatoare, că harul pe care ți-l dă Dumnezeu trebuie cultivat cu muncă temeinică, întru folosul semenilor tăi.

Tudor Nedelcea