Anna Brâncoveanu, contesă de Noailles

„Ai venit de la Dunăre ca și Ronsard” (M. Barrés)

Reprezentantă de seamă a literaturii franceze la răscrucea ultimelor două secole, fiică a lui Grigore Basarab Brâncoveanu (fiu adoptiv al ultimului descendent brâncovean), și a grecoaicei Raluca Musurus (tatăl ei, Constantin Musurus Posa, a fost ambasador al Porții Otomane la Londra, a tradus în grecește Divina Comedie, un ascendent al său fiind prieten cu erudiții Erasmus și Aldó Manutio; (numele de Brâncoveanu și Basarab îl obține prin bunica sa paternă, Zoe Mavrocordat), Anna Brâncoveanu se naște la Paris, la 15 noiembrie 1876. Cu o educație aleasă, începe să scrie versuri, naive, inspirate de natură, pe la 9-10 ani, însă adevăratul debut în literatură și-l face la 1 februarie 1898 în Revue de Paris. Tatăl murind în 1885, pe când ea avea doar 9 ani, figura mamei, dotată pianistă, este cea mai pregnantă, ea fiind izvorul plăcerilor, sunetele pianului nobilându-i sufletul. Citea mult din Rousseau, Chauteaubriand, Lamartine, Verlaine, Hugo, în general literatură romantică, lecturi resimțite în creația sa viitoare, clasicismul cu normele sale rigide, nefiindu-i pe plac.

Fire lăuntrică, frumoasă și inteligentă, oratoare și pictoriță (în 1927 președintele Franței, Edouard Herriot, prezidează vernisajul expoziției sale de pasteluri), poeta este înconjurată și admirată de marii oameni politici ai Franței (Painlevé, Herriot, Jaurés), ai Angliei (viitorul rege al Angliei, Eduard VII), de scriitorii Brunetière F. Mistral, Marcel Proust, M. Barrés, A. France, Collette James, Rainer Maria Rilke, Pierre Loti, Maeterlinck, d' Annunzio, Paul Valéry, Paul Claudel, H. Bergson, Roger Martin du Gard, Jean Cocteau, Elena Văcărescu etc., casa sa transformându-se adesea, în adevărate saloane literare. Cu o viață zbuciumată, ca a marilor creatori, Ana Brâncoveanu s-a bucurat, totuși, de unele aprecieri oficiale binemeritate. Volumul de debut Le Coeur Innombrable (Inimă neasemuită) din 1901 primește premiul academic Archon Despérouses, iar mai târziu, guvernul îi acordă, fapt unic în istoria Franței, Cravata Comanderiei Legiunii de Onoare pentru merite literare excepționale. La 22 ianuarie 1922 este aleasă membră a Academiei de limbă franceză din Belgia, iar peste 3 ani face parte din delegația Franței la Societatea Națiunilor Unite de la Geneva, însoțindu-l pe Paul Painlevé, președintele Consiliului de Miniștrii al Franței. În 1897, se căsătorește cu Mathieu de Noailles dintr-o veche familie nobiliară franceză. Din țara noastră, aprecierile nu întârzie să se arate. În sesiunea generală a Academiei Române din 1925, N. Iorga, O. Goga și M. Sadoveanu propun și este aleasă (15 voturi pentru, 3 contra și o abținere) ca membră de onoare, alături de compatrioata și vara sa, Elena Văcărescu, fiind prima femeie membră a acestui for științific. „Cred cu toată convingerea – scria N. Iorga, a doua zi după moartea ei – că între cine cântă mediocru în românește, după inspirații total străine și între cine aduce, genial, acordurile misterioase ale sufletului nostru într-una din cele mai mari literaturi ale lumii e de preferat cu admirație aceasta”.

Originea ei a suscitat unele discuții, datorită unei declarații în revista „Les Annales” prin care își reneagă originea românească, ceea ce îl determină pe O. Goga să-i dedice o poezie destul de dură, Scrisoare în Luceafărul din Sibiu, la 15 aprilie 1912. Opinii similare le-a exprimat și Ion Vinea și Paul Zamfiropol. Această declarație este făcută într-un moment de supărare, pentru că revine și caută să se facă înțeleasă, declarând lui Al. Tzigara-Samurcas: „România datorește atâta recunoștință Franței – încât aceasta este pentru români o a doua patrie și mi se pare firesc să mă simt franceză, mai mult decât româncă, când am crescut acolo și când nici nu am avut prilejul să vorbesc limba srămoșilor mei” . În schimb, pe pereții casei sale atârnau tablourile glorioase ale Brâncovenilor, iar cu ocazia publicării Poemului strămoșilor în „Illustration” din septembrie 1929 își exprima dorința de a reproduce Ciobănașul lui N. Grigorescu (conf. Ioan Stăvăruș) ; într-o dedicație către un român îi mulțumește „din tot sufletul pentru prietenia ta venită din țara paternală” . Declarațiile celor care au cunoscut-o aduc noi argumente în sprijinul atașamentului său față de România. Elena Văcărescu, marea ei prietenă, descrie în „Le Roman de ma Vie” și în discursul de recepție la Academia Română, bucuria ce o stăpânea descoperind sufletul românesc în culegerea sa folclorică Rapsodul Dâmboviței. Gh. Anghel, care îl făcuse și un bust, declară: „simțeam că ea cântă, poate fără să știe, plaiurile noastre românești și o apropieam de Eminescu”.

Prozatoarea Colette, în discursul de recepție la Academiea Belgiană, luându-i locul după moartea ei survenită la 30 aprilie 1933, îi face un admirabil portret: „Și-a scris toată opera în limba franceză, s-a declarat singură cu o oarecare mândrie, însă opera ei nu e nici franceză, în afara de limbă, nici românească, ci o splendidă spovedanie, allgeme in monschlich, care vine să se adaoge la alte mari spovedanii pe care le cuprinde literatura universală. Iar în ce privește originea, orice s-ar zice, ca este din neamul nostru, și unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai lui” . Însuși volumul de versuri Poemele copilăriei din 1928 l-a semnat Anna de Brâncoveanu.(La nouă ani, în 1885, călătorește pentru prima și ultima dată în România, la înmormântarea tatălui său). Documentele de arhivă ne dovedesc că ea a avut legături permanente cu țara noastră legate de moștenire, prin fratele său din România, C. Basarab Brâncoveanu.

Astfel, printr-o procură din 23 noiembrie 1900, „Anna Elisabeta de Noailles, născută Bassarab Brâncovean, cu autorizațiunea și asistența soțului meu, Mathieu Fernand Fréderic Pascal de Noailles [cu care se căsătorește în 1897 și cu care a avut un copil, n.n.]...domiciliată în Paris, Avenue Henri Martin, no. 109”, dă împuternicire avocatului Al. Zencianu pentru a semna actul de partaj între ea și frații săi, C. Basarab Brâncoveanu și prințesa de Caraman-Chimay, căsătorită în Belgia, prin care s-a stipulat în favoarea sa o sultă în valoare de 261 500 lei, acordându-se inscripția privilegiului ei asupra moșiilor Rastu și Urzicuța-Boureni din jud. Dolj, Brâncoveni, Coteanu Ipotești și Momiceni din jud. Olt și Breaza din jud. Prahova pentru garantarea plății sultei, contract expirat abia la 18 aprilie 1927 . Opera sa, poezii: Inimă neasemuită (1901), Umbra zilelor (1902), Străluminările (1907), Vii și morții (1913), Forțele eterne (1920), Poemul dragostei (1925), Cinstea de suferi (1927 – versuri triste închinate memoriei lui Barrés și M. Proust), Poemele copilăriei (1930) și Ultimile versuri apărute postum, proză: La Nouvelle expérance, Le visage emerveille, La Domination și Le livre de ma vie (scrisă în penultimul an al vieții, cuprinzând elemente ale unei biografii intime până la 1896), încadrată între romantismul târziu și simbolism, a stat, firește, în atenția specialiștilor. Jean Cocteau îi consacră în 1963 o monografie. René Gillouin îi scrie, în 1908, biografia crtitică în colecția Celebritățile de azi. Alți biografi, printre care Louis Perché, Edmée de la Rochefaucould, Ilse Kirseck, critici literari reputați: Marcel Raymond, Albert Thibaudet etc., îi consacră studii substanțiale.

La noi în țară, opera ei s-a bucurat de recenzii elogioase, de traduceri în reviste; între alții, scriitorii olteni, A. Pop Marțian și Ștefan Bălcești traduc în „Ramuri” (numerele din septembrie, 1925, noiembrie-decembrie 1926, mai-iunie 1926) o parte din versurile ei, primul pregătind și un volum de traduceri Miresme de departe. O altă traducere a lui Lazăr Iliescu, mai amplă, din opera sa apare în 1927, în vol. Versuri, împreună cu Elena Văcărescu. Ultima ediție de versuri, împreună cu aceeași Elena Văcărescu, aparer în 1971, în traducerea lui Demostene Botez și Lazăr Iliescu, cu o traducere de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, în colecția Cele mai frumoase poezii. Același Lazăr Iliescu traduce, în 1995, vol. Disprețul vanității, iar Virgil Bulat traduce și îngrijește volumul ei, Cartea vieții mele, și Scrisori către Anna Brâncoveanu ale lui Marcel Proust, în 1986. Două sunt temele primordiale ale poeziei mele: natura și iubirea, poeta impunându-ne prin forța și abundența operei sale, viața ei contopindu-se încă din tinerețe cu natura. Deși a trăit cea mai mare parte a vieții la Paris – „unde totul nu era decât piatra greoaie și apăsătoare pentru sufletul meu, copleșitoare oricând”, cum va declara ea mai târziu totuși „aici am primit toată lecția vieții mele de copil, căci la marginea lacului [Leman, unde-și avea vila Basaraba, n.n.] nu ascultam decât vocea naturii”.

Senzitivă și impresionistă, cu accente panteiste, poeta exclamă în fața naturii, se dezvăluie fără nici o reținere, liniștea naturii se transformă în delir, fericirea nu și-o concepe decât în acest cadru. Citabilă în acest sens este poezia Extaz, asemănătoare prin exaltare, exuberanță, dorința de a se încadra în armonia cosmică cu poezia lui Lucian Blaga Vreau să joc: „Ce sărbătoare, astăzi, imensă, e natura! / În ploaia de lumină, mi-ndrept spre boltă gura. / Întreaga mea făptură e, toată un sărut. / Beau însetat și totuși mă tem de a fi băut / Văzduhul tot, simțindu-i în pieptu-mi apăsarea; / Deliru-mi n-are margini, cum nici n-avea-ntristarea / Isoldei, care, beată de așteptări, părea / Cu țipetele-i noaptea, iubitul că-și sorbea”. Natura este solară, ea nu-și alege decât acele elemente care, senzitiv, sunt percepute frenetic: dimineți clare, zile de vară, marea, serile îmbătătoare, păsări, flori, azurul asemănător unui mineral etc. Ca și Eminescu, Anna Brâncoveanu nu are decât un singur dor: „O, moarte, spune-mi poți tu face, / Când trupul mi-l voi risipi, / O scânteiere, cum îmi place, / Să fiu de-azur, în veșnicie?” (Dimineața). Treptat este cuprinsă de o melancolie generată de trecerea timpului, ca și de boala crudă care o pândește mereu: „Un «înapoi» nu este; înaintăm în lume / Din luminoasa clipă a nașterii umane, / Pășind peste ogoare, grădini și prin livezi / În dimineți ușoare și grele seri și-amezi, / Iar inima, de limpezi, zvâcnind, entuziasme, / De-nfrigurări plăcute și bucuroase spasme, / Se-avântă-nspre viață, dar și spre al morții har”.(Cântec funebru). Anna Brâncoveanu este, după cum remarcă Marcel Raymond, „totdeauna global emoționată de lume, o resimte ca pe o pasiune. O vocație panteistă a răsunat în ea și n-a lipsit mult să ajungă la capătul unei foarte adânci experiențe a universului. Dar imaginația, precum și un simț îndeajuns de intens al vieții spirituale îi lipsesc. Îi este greu să se mențină multă vreme deasupra sentimentului tumultos născut din efervescența simțurilor.

Destinul poeziei sale, destinul său propriu e să rămână aproape de viața terestră” . În cadrul feeric al naturii, iubirea este un personaj, binevenit, istovitoare uneori, și, în fața „negrului Eros”, a „serii prea dulce”, poeta apelează din nou la natură: „veniți, parfumări scumpe de roze-mbătătoare, / Voi, trandafiri ce-mi rupeți făptura mea de lut, / Voi sunteți și beție, văpaie și sărut; / Voi, sunteți palatul eroticilor îngeri, / Un pat al amintirii cu aromate plângeri”. Din dorința de originalitate, a analizat bogăția sentimentelor, stările sufletești, de la speranță la dejnădejde și a emoțiilor suscitate de dragoste, în special în vol. Poemul dragostei. Dragostea pentru ea este curată și spontană, dorința inimii e mai puternică decât rațiunea, minciuna e zadarnică când iubești, însăși tăcerea are tăria de a exprima exaltarea dragostei, farmecul este mai mare când iubești pe ascuns. Treptat însă, și aici, întâlnim urme de pesimism, în special în vol. Cinstea de a suferi. Viața nu mai are rost după pierderea ființei iubite, soarta, trupul și-l disprețuiește: „Tu nu mai ești, și trupul ce îl doreai cu sete / Și mută-n frigurare, azi mi-l disprețuiesc / ... Mândria mea își stinge văpaia arzătoare; / Nemaifiind iubirea-ți, de ce eu m-aș iubi?” În fond, moartea nu e regretată decât în măsura în care aceasta a ucis iubirea („Doar tu, tu ști iubite, ce singură-s pe lume”), imaginea ființei iubite, dispărute o obsedează: „ Mi s-a părut străină, uitucă și ingrată, / Odaia-n care, sumbră, făptura-ți se-odihnea. / ... Cum? Niciodată vocea, mișcarea, ochiu-ți blând. / Între pereții-n care trăiau, să nu mai fie?” (CIV).

Cu un stil clar, cultivând o poezie elocventă, de cea mai pură făptură romantică, inventând imagini sintetive, amintind de Rimbaud care dorea versuri accesibile simțurilor noastre, opera Annei Brâncoveanu ne cheamă spre citire și contemplare: „O, tineri, cărțile ce-am scris, pe voi vă cheamă; /În ele am lăsat fugar, / Cum fac copiii-atunci când mișcă-o poamă, / Din dinții mei o urmă doar”( Ofrandă). Se stinge din viață la Paris, la 30 aprilie 1933, dar este înmormântată la 5 mai 1933, cu funeralii naționale, peste zece mii de parizieni au condus-o pe ultimul drum spre cavoul familiei Bibescu din Cimitirul Père Lacraise din Paris. În Discursul de recepție la Academia Română, din 1934 (în opinia mea cel mai frumos discurs rostit vreo dată în acest for), Elena Văcărescu a vorbit și despre contesa Anna Brâncoveanude Noailles, „descendentă. după tată, din familia Bibescu, aliată printr-o bunică Văcărescu cu propria-mi familie, a fost o Brâncoveancă prin adopțiune”. Ruda ei, Anna, era „o sinteză româno-bizantină, o fericită sinteză de finețe elenă și de spontaneitate românească”, „zeiță zburdalnică și copilărească”, „o cuceritoare de oameni, o vrăjitoare de suflete”, „o mare neadaptată”, întrucât „în această neadaptare la condiția omenească stă însăși condiția divină a poeziei”, neadaptare explicată prin „rațiuni atavice”, a trăit ca nimeni marea dramă a vieții, dragostea, și marea ei tragedie, moartea, „poezia contesei este o fatalitate”, „izvor românesc! Clocot de sânge românesc alături de clocotul sângelui ionic și asiatic”.

Și Elena Văcărescu, marea sciitoare, patriotă, izgonită din țară, își încheie magistral discursul de recepție la primirea în Academia Română: „Vedeți, Domnilor, că nu fără temei am încercat să revendic pentru patrimoniul românesc o parte din geniul poetic al Annei Brâncoveanu. Din sferele înalte unde sufletul ei complex și dureros va fi găsit pacea senină de care nu s-a bucurat în viață, moartea ilustră ascultă, poate, aceste cuvinte ale mele și sunt sigură, Domnilor, că le aprobă” Două mari personalități feminine, aproape uitate în Țară, dar care au strălucit în politica și cultura europeană, aducând, (la care se adaugă și Marta Bibescu, formând tripleta de aur a liricii feminine franceze de sorginte română), implicit, cinstea neamului românesc.

Tudor Nedelcea