Pamfil Șeicaru grațiat de Nicolae Ceaușescu!

Da, este adevărat, chiar dacă pentru unii informația îi deranjează. Dar, cum adevărul te eliberează cum scrie și-n Biblie, să-l scoatem la iveală. Marele gazetar și om politic Pamfil Șeicaru (1894-1980), „monstru sacru” al gazetăriei românești (alături de Eminescu, C.A. Rosetti, Iorga, Arghezi, Fănuș Neagu, Adrian Păunescu, N. Dabija etc.) a fost judecat de Tribunalul Poporului, în mai-iunie 1945, și condamnat la moarte în contumacie, într-un lot de 12 ziariști, acuzați de „crime de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război”.

Este condamnat în contumacie, întrucât marele ziarist a plecat din țară la 9 august 1944, la sugestia-ordin a mareșalului Ion Antonescu (cel fără de mormânt, cum poetizează Adrian Păunescu). Istoricul, pe nedrept uitat Gh. Buzatu, descoperă în arhivele CC al PCR Decretul 977/12 decembrie 1966, prin care este grațiat Pamfil Șeicaru și nu la 8 mai 1995, cum scrie Victor Frunză că s-a produs grațierea. Expunerea de motive a fost întocmită / semnată de ministrul de Interne din 1966, Cornel Onescu, care demontează, cu argumente juridice, decizia politică a Tribunalului Poporului din 1945.

La Mănăstirea Lainici - Colocviile revistei „Banchetul”

Dacă mai umbli prin Țară, „în cruciș și-n curmeziș”, cum a mărturisit Eminescu (nu în Zambia sau Capul Verde), afli cu îndreptățită bucurie și lucruri frumoase, pozitive pentru care suntem mândri. Adică, ce mai fac românii prin demnii săi reprezentanți, prin creatori de orice natură (teologi, scriitori, pictori, sculptori, muzicieni etc.). Așa, de pildă, la Sfânta Mănăstire Lainici s-a desfășurat recent (24-26 noiembrie 2023) o nouă ediție a Colocviilor revistei „Banchetul”. O reușită deplină grație următorilor factori: locul desfășurării (o sfântă mănăstire, cu un stareț cu har, părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, descoperitorul osemintelor Sfântului Irodion), participanți veniți din multe meleaguri: Rodica Lăzărescu (editor, istoric literar, București), Evelyne Croitoru (scriitor, ziarist, București), Ada Stuparu (critic literar, editor, Craiova), Elisabeta Bogățan (scriitor), Nicoleta Crăiete (poet, Tg. Jiu), Elena Marica (poet, Alba Iulia), Diandra David (eseist, Timișoara), Mihai Barbu (critic și istoric literar, Petroșani), Dumitru Toma (poet, Craiova), Tudor Nedelcea (scriitor, Craiova), Ion Mircea Casimcea (scriitor, Turda), Adrian Țion (scriitor, Cluj Napoca), Dumitru Nicodim (poet, Brașov), Iulian Cătălui (critic literar, Braşov), Doru Roman (poet, pictor, medic, Tg. Mureș), Valeriu Troșan şi Victor Horaţiu Troşan (elev, poet, Cluj-Napoca), Augustin Doman (scriitor, ziarist, Pitești), Dumitru Sârghie (scriitor, ziarist, Slatina), Nicolaie Dincă (scriitor, actor, Slatina). Au fost evocați (unii prin urmașii lor), foștii „banchetiști”, trecuți în lumea de dincolo: Lucian Avramescu, Mihai Diaconescu, Victor Bibicioiu, Constantin Frosin, Ana Podaru, Petrișor Ciorobea). Colocviile au fost completate de vernisajul unei expoziții de pictură semnată de Petru Ilie Birău (și el plecat dintre noi), de scurtul dar impresionantul recital al elevului Mihai David (de numai 12 ani), care a cuprins pricesne și celebrul poem dedicat Sfinților Brâncovineni scris de marele scriitor Ioan Alexandru.

Trei generații boierești pilduitoare

Familia boierească a Romaneștilor are o istorie bogată și complexă întinsă pe trei generații, așa cum își intitulează cartea, ultimul mare boier, Nicolae N. Romanescu, fiul celebrului om politic și primar al Craiovei, Nicolae P. Romanescu. Așadar, Trei generații. 1848-1983 se intitulează cartea lui Nicolae N. Romanescu, ediția a doua, revăzută și adăugită, apărută în 2020, an proclamat de Sfântul Sinod „Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români” (București, Editura Vitruviu, 2020). Nicolae N. Romanescu s-a născut la 11 martie 1899, la Liêge (Belgia), unde tatăl său, viitorul primar, își completa studiile de literatură și drept de la Paris cu cele de sociologie și economie. Își începe studiile la Craiova, la școala elvețiană particulară Javet, le continuă la Școala Centrală (Colegiul Carol I) și la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu (Târgoviște). Primul Război Mondial îl determină să se retragă cu familia în Moldova, el se refugiază însă în Rusia, apoi în Scandinavia, unde urmează studii de medicină și se întoarce în țară în 1919. Obține titlul de doctor în medicină și chirurgie la Universitatea bucureșteană, apoi pe cel de medic legist, de licențiat în drept la aceeași universitate și doctoratul în științele sociale la Universitatea din Jena (Germania).

Craiova și Crăiasa zăpezii

Orice craiovean, oltean, român sau oricare locuitor al Planetei, în trecere sau venit special ca turist, poate admira Craiova, nu numai drept Cetate a Băniei, ci ca un oraș european, cu deschidere universală. Recent, pe 17 noiembrie 2023, s-a inaugurat cu mare fast Târgul de Crăciun, având ca temă Crăiasa zăpezii, după celebra poveste a scriitorului, așijderea celebru, Hans Christian Andersen. Puțini însă cunosc faptul că Andersen a scris excelent despre meleagurile românești, cu precădere despre cele oltenești, cu prilejul călătoriei sale pe Dunăre, în 1842. Dar cine este scriitorul care a determinat instituirea Zilei Internaţionale a Cărţii pentru Copii? Este unul dintre scriitorii lumii cei mai citiţi şi apreciaţi de tinerii cititori. Cine n-a citit şi apreciat Soldatul de plumb, Privighetoarea, Răţuşca cea urâtă, Hainele cele noi ale împăratului, Lebedele, Crăiasa Zăpezii, Prinţesa şi mazărea, Zâna mării? În plus, pentru noi, românii, Andersen are o rezonanţă aparte, făcându-ne cunoscuţi pe Mapamond printr-o carte de călătorii despre meleagurile noastre.

Spirituale...

Episcopia Severinului și Strehaiei redivivus. După ce s-a impus în conștiința enoriașilor prin simpozioanele științifice și teologice internaționale (Mehedinți – istorie, cultură și spiritualitate, de pildă), printr-o activitate editorială și corală de invidiat, prin sfințirea, pentru prima dată în istorie, a două cenotafuri dedicate lui Tudor Vladimirescu (în incinta Mănăstirii Cerneți, la 5 iunie 2021) și lui Mihai Viteazul (la Mănăstirea „Sfânta Treime” din Strehaia, 9 august 2021), a unui monument cruciform în curtea bisericii din Prejna-Mehedinți, singurul lăcaș de cult ctitorit de Tudor, recent, la 29 otombrie 2023, la Mănăstirea „Sfânta Treime” din Strehaia s-a oficiat sfânta și dumnezeiască liturghie arhierească cu prilejul atribuirii acestui lăcaș un alt doilea hram, al Sfintei Cuvioase Teofana Basarab, recent canonizată de Sfântul Sinod al B.O.R. A doua zi, s-a desfășurat o nouă ediție a Simpozionului Țara Severinului – Oameni. Fapte. Locuri, la Centrul Cultural-Misionar „Sfântul Ioan Gură de Aur” al Episcopiei Severinului și Strehaiei, eveniment cultural-liturgic dedicat împlinirii a 20 de ani de la înființarea Episcopiei Severinului și Strehaiei, 640 de ani de atestare documentară a județului Mehedinți și 500 de ani de la prima atestare documentară a Mănăstirii Mraconia, manifestare sub înaltul patronaj al P.S. Nicodim, ierarhul locului, la care s-au alăturat P.S. Lucian de la Episcopia Caransebeșului, P.S. Siluan de la Episcopia Ortodoxă din Ungaria. Au susținut comunicări: acad. Radu Ștefan Vergatti (Dimitrie Cantemir – apărător cu pana al credinței B.O.R.), dr. Ivo Gheorghiev și Filip Gheorghiev (Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab), prof. dr. Dinică Ciobotea (despre filantropul Ioan Stoian Grecescu), Tudor Nedelcea ( Sfântul Ierarh Petru Movilă), pr. dr. Al. Stănciulescu-Bîrda (despre Școala din Malovăț și despre N. Trocan), prof. univ. dr. Tudor Rățoi (Avuția publică imobiliară a orașului Turnu Severin), Eugen Petrescu (Originea toponimului Medinți), pr. dr. C. Mănescu (Tudor Vladimirescu și Vâlcea), C. Cilibia (M-rea Mrăcuna), pr. dr. Ion Nicolae Mutu-Strehaia, Victor Rusu, Fl. Copcea, N. Prună, Mihaela Stănciulescu, Laura-Denisa Buncianu, Victor Dănuț Muscalu, dr. Daniel Vătuiu, N. Sorin Marin.

Albumul „România”, excelentă carte de propagandă

„Sub negura vremurilor, românismul

s-a pitit în scorburile din munți”

Octavian Goga

Fiecare epocă, fiecare regim politic caută să-și impună țara în universalitate în culori reale, relevând aspecte cunoscute, dar mai ales inedite mass-mediei, marilor personalități sau (și, nu în ultimul rând) potențialilor turiști. În zilele noastre, prințul moștenitor (azi regele Charles al III-lea) al Coroanei Britanice a făcut cunoscută lumii întregi o țară unică, „România”, așa cum poate mulți români n-o știau, prin declarațiile sale remarcabile, în urma unor călătorii în stil modest în unele sate românești, aducând în sprijinul afirmațiilor sale un reductabil redactor al BBC, poetul Charlie Ottley, care a realizat emisiuni și filme documentare de excepție și niciun oraș nu se grăbește să-l facă cetățean de onoare (!?). În perioada interbelică, mai precis în 1931, în timpul scurtei guvernări a savantului Nicolae Iorga (18 aprilie 1931-6 iunie 1932), acesta a adus în țară un cunoscut fotoreporter european, germanul Kurt Hielscher, din dorința de a face propagandă reală României, întregită la 1 Decembrie 1918.

Ne mor și actorii!

Miercuri, 25 octombrie 2023. O zi mohorâtă: cu puțin soare, nori și câteva picături de ploaie. Din bătrâni se spune că omului (femeie sau bărbat) care părăsește lumea pământeană pe o asemenea vreme îi pare rău, dar și bine. Așa s-a întâmplat și cu renumita actriță Natașa Raab, care a onorat Naționalul craiovean „Marin Sorescu” cu marele său talent. Ar fi fost și mai celebră dacă ar fi jucat pe o scenă din Capitala noastră sau din alte țări. Ardeleancă în Bănie, (titlul unui CD din 2003), așa se autodefinea cu mândrie îndreptățită. Natașa Marcela Raab s-a născut în Huedin (jud. Cluj), la 15 iulie 1953, unde și-a început școala. A făcut și studii de drept, doar trei ani, întrucât vocația artistică nu-i dădea pace. După câteva eșecuri (pe atunci erau 4-5 locuri pentru câteva sute de candidați) la IATC „I.L. Caragiale” din București, a reușit, absolvind institutul la clasa profesorului și marelui actor Mircea Albulescu, în 1988. Până atunci, și-a făcut ucenicia la Teatrul studențesc „Podul”, condus de Cătălin Naum, unde a obținut premiul I la Festivalul de artă studențească în 1979, același premiu pentru cel mai bun recital de poezie populară (Timișoara, 1979), ulterior a mai primit două premii I la Gala Comediei Românești (Galați, 1988) și la Festivalul Tânărului Actor (Costinești, 1988).

Mihai Ungheanu și cultura română

Mihai Ungheanu (17 martie 1939, Slobozia–12 martie 2009, București) este cazul tipic al scriitorului (creatorului) uitat pe nedrept după trecerea sa la cele veșnice. Absolvent al Filologiei bucureștene, el a avut o carieră publicistică și literară remarcabilă, activând la „Viața studențească” (1963-1965), „Scânteia tineretului” (1965-1974), „Ramuri” (1966-1968), „Contemporanul” (1970-1972), „Noua revistă română” (1996) etc. La revista „Luceafărul” (1968-1990) aavut cea mai lungă și semnificativă activitate de critic și istoric literar, dar mai ales de promovarea „provinciei”, adică a tinerilor scriitori din afara Bucureștului, provincia nefiind băgată în seamă de alte mari reviste literare. La „Luceafărul”, el a promovat tineri care astăzi sunt nume celebre în peisajul cultural-științific actual, scriitori basarabeni înainte de 1989, a dezbătut probleme acute ale societății, precum lipsa de interes pentru realizarea de ediții critice a scriitorilor români (amplă și necesară acțiune realizată ulterior, de Eugen Simion prin Fundația Națională pentru Știință și Artă, colecția „Opere fundamentale”), neaducere la zi a cronicilor medievale, documentelor istorice („Documenta Romaniae Historica”), vizat fiind „Cabinetul 2”, dezbaterea unor probleme acute (originea ceangăilor, de pildă) etc.

Premieră națională la Craiova - Muzeul Cărții și Exilului Românesc

Începem acest periplu publicistic prin lămurirea termenului exil (lat. exilium=afară, salio=a sări), conform dicționarelor academice. În sens juridic, exilul este echivalent surghiumului, definit ca o „pedeapsă constând în izgonirea celui condamnat în afara hotarelor țării sale” sau „plecare nesilită a cuiva din propria-i țară sau localitate (mai ales pentru a scăpa de prigonire”). În cazul românilor, sensul real al cuvântului se aplică celor plecați din Țară înainte de 22 decembrie 1989, în special în perioada postbelică, după instaurarea unui regim politic străin istoriei și mentalității românești, impus cu tancurile sovietice. Să menționăm și Decretul regal 2134 din noiembrie 1944 ( deci la numai trei luni de la „23 august” și arestarea Mareșalului), prin care este interzisă întoarcerea în țară a scriitorilor diplomați (Mircea Eliade, Emil Cioran, Șt. Baciu, Aron Cotruș ș.a.). În provincia de peste Prut, așa cum a demonstrat magistral Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chișinău, Editura Arc, 1996), a existat un „exil interior” care constă în „înstrăinarea de patria culturală adevărată, în privarea (până prin 1956) de accesul la valorile clasice, apoi prin limitarea acestuia (Eminescu, Creangă, Alecsandri fiind considerați clasici moldoveni, iar Caragiale și Coșbuc nemoldoveni).

De la empatie la umilințe - Amita Bhose

Dintre personalitățile străine care s-au atașat valorilor culturii române, Amita Bhose ocupă un loc aparte. Născută în orașul Calcutta din India, la 9 februarie 1933, în familia Pratimei și a lui Sudhir Kumar Bhose, avocat la Înalta Curte de Justiție din Calcutta și la Curtea Supremă din New Delhi. În țara natală, a absolvit Facultatea de Chimie, Fizică și Matematică a Universității din Calcutta, în 1953, și Facultatea de Bengali-Engleză, în 1965, a aceleiași universități. În România vine în 1959, la numai 26 de ani, urmându-și soțul (de care va divorța), inginer geolog venit la specializare în domeniul geologiei petrolului. La Universitatea din București urmează un curs de limba română (1959-1961), se reîntoarce în India, consacrându-se traducerii și promovării literaturii române, sub semnătura Amita Ray, prin publicarea de articole, interviuri, povestiri, traduceri în limba bengali, între 1962-1972, din I.L. Caragiale, M. Sebastian, M. Sadoveanu, Zaharia Stancu, Eminescu, Marin Sorescu, Al. Mirodan, Al. Philippide, Demostene Botez, Gellu Naum, Mihu Dragomir, Romulus Vulpescu etc. Din Marin Sorescu a tradus piesa Iona, la Editura Academiei din India, iar în revista „Ramuri” a publicat în 1988, o pagină de poezie indiană contemporană. În 1968, la Calcutta tipărește în bengali traduceri din poezia română contemporană (Și noi visăm) și un jurnal de călătorie în România (În afara lumii cunoscute).

De ziua Limbii Române - Regal științific și cultural

Sfârșitul lunii Gustar (31 august) și începutul anului bisericesc (1 septembrie) a consemnat două evenimente științifice remarcabile: Ziua Limbii Române, sărbătorită simultan de către Academia Română și Academia de Științe din Chișinău, precum și Congresul Mondial al Eminescologilor, inițiat și coordonat de neobositul savant, Mihai Cimpoi începând cu 2012, sub egida ambelor academii, și în organizarea Centrului Academic Internațional „Mihai Eminescu” de la Chișinău. A fost un adevărat festin științific și cultural în care românismul a fost omagiat, îndreptățind afirmația lui Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră”. Au participat mari personalități (academicienii Ioan-Aurel Pop, Ion Tighineanu, Mircea Dumitru, Mircea Martin, M. Cimpoi, Valeriu Matei, Gh. Păun, I. Hădârcă, Th. Codreanu, Gh. Ghidirim, Gh. Chivu), a eminescologilor N. Georgescu, Adrian Dinu Rachieru, Pompiliu Crăciunescu, Lucia Olaru Nenatti, Catinca Agache etc.), a europarlamentarului Maria Grapini (cel mai activ europarlamentar român), a omniprezentului primar al comunei Dumbrăveni (Suceava), Ioan Pavăl, și a secretarului primăriei, Mihai Chiriac, a altor cercetători și cunoscători ai limbii române și creației eminesciene (Rodica Zahiu, Liviu Chiscop, Daniel Corbu, Simona Modreanu, Cassian Maria Spiridon, Laura Hant, Tudor Nedelcea, Emilia Stăjila, M. Cornaci, Kopi Kycyku (Albania), Metleaeva Miroslava, D. Gabura, A. Apetri, G. Vulturescu). Au fost lansate mai multe cărți cu tematică eminesciană: Titu Maiorescu, Eminescu, poet al timpului modern (ediție și prefață de M. Cimpoi), N. Georgescu, Un înșelat pe corabia trufiei, Adrian Dinu Rachieru, Arhipelag critic, Cassian Maria Spiridon, Poetul nopții și mitul «Luceafărului», ediții din poezia eminesciană, precum și excelentul Buletin „Mihai Eminescu”, nr. 1/2022, de cercetări eminescologice, valorificare și promovare a operei și personalității lui M. Eminescu, editat de Centrul Academic Internațional „Eminescu” și Biblioteca municipală „B.P. Hasdeu”.

Din nou despre - Românii de lângă noi

„Popor român! Mari învățături îți dă această întâmplare [răpirea Bucovinei]. Dacă fiii tăi ar fi uniți totdeauna, atunci și pământul tău strămoșesc rămânea unul și nedespărțit.” Mihai Eminescu

Mai știm noi câte ceva despre românii din jurul României, din Ucraina, Basarabia, Bulgaria, Serbia, Ungaria? Azi suntem invadați cu știri (majoritatea propagandistice) despre războiul din Ucraina, uitând complet că acolo trăiesc, fără voia lor, și români, atât în zona Cernăuțiului, cât și în Basarabia de sud, azi teritoriu ucrainian. În acest context, este lăudabilă inițiativa Școlii Sociologice de la Craiova, fondată și condusă de universitarul Dumitru Otovescu, de a lansa și materializa proiectul Comunitatea românilor din Cernăuți (Ucraina). Origine etnică și discriminare politică, prin doi cercetători, Adrian Otovescu și Vlad-Ovidiu Cioacă, implementat prin Centrul pentru Politica Externă și Studii de Securitate, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. Denumirea „Ucraina” (= pământ de graniță) este atestată documentar într-o cronică a Rusiei din 1187 pentru regiunea din vecinătatea ei. După prăbușirea Rusiei kievene, regiunea poartă numele de Ucraina, Rusia minor sau Mica Rusie (Rusia Mare având capitala la Moscova), ucrainienilor zicându-le și „rușii mici”. Regiunea dintre Rusia și Hanatul Crimeii a fost colonizată de împărăteasa Ecaterina cea Mare, în a doua jumătate a secolului 18, cu ruteni, ucrainieni, ruși, evrei, români, germani, greci, bulgari, sârbi, albanezi, suprapuși peste populația băștinașă, formată din cazaci și tătari.

Cu evlavie despre Biserică și slujitorii ei

Poet, prozator, dramaturg, Petre Gigea s-a născut la 31 martie 1930, în comuna Goicea (localitate în care a locuit celebrul sociolog Dimitrie Gusti cu prilejul cercetărilor sale de teren), ca fiu al Ecaterinei (n. Chiurtu) și al notarului Ioan Gigea. În sat, urmează clasele primare și elementare, apoi Liceul comercial „Gh. Chițu” din Craiova (1941-1949) și Facultatea de Finanțe și Credit a Academiei de Științe Economice din București (1949-1953). A avut o carieră administrativă (inspector financiar, primar al Craiovei (1964-1968), primvicepreședinte al Consiliului popular Dolj (1968-1977), politică (ministru al Finanțelor (1981-1986), diplomatică (guvernator al României la Fondul Monetar Internațional și la Banca Mondială (1981-1986), ambasador al României în Franța și la UNESCO (1986-1989), funcții îndeplinite cu profesionalism și cu dragoste de Țară. A fost înzestrat și un talent literar pe care l-a folosit din plin în multe domenii ale literaturii, adăugându-și la numele său civil, cuvântul Gorun, ceea ce vrea să însemne tărie de caracter. Despre creația sa literară s-au pronunțat nume ilustre ale literaturii române: Al. Piru, I.D. Bălan, Fl. Firan, Ov. Ghidirmic, Alex. Șefănescu, Tudor Nedelcea, Laurențu Ulici, M. Duțescu, Fănuș Băileșteanu, I. Deaconescu, Marian Barbu, Virgil Dumitrescu, N. Mareș etc. Un sector literar esențial în care Petre Gigea-Gorun a excelat este memorialistică. A fost / este un pertinent cronicar al vremii sale, lăsând posterității date, fapte, evenimente și oameni implicați, de o valoare demnă de apreciat, mărturii neprețuite.

Oltenia mănăstirilor

„Dacă am înțelege cât mai mulți, cât mai devreme, cât de mult ne iubește Dumnezeu, că Domnul e iubire și iertare, că fără Dumnezeu nimic nu putem, nimic nu facem, nimic nu suntem... și la final, nu contează decât unde pune Domnul sufletul nostru după ce murim, cu toții am fi mai buni, mai milostivi, mai iubitori pentru aproapele ei, și, în cele din urmă, tuturor ne-ar fi mai bine!” 

Am reprodus aceste cuvinte scrise și așezate ca motto la o carte monumentală: Oltenia mănăstirilor. Istorie, iconografie și arhitectură, vol. 1-2, de Liana Carina Tătăranu și Nicolae Coșniceru, apărută în 2022 în editura bucureșteană Princeps Publisting (director Mirela Matyas), peste 500 pagini, cu numeroase ilustrații. Autorul acestui motto este mai puțin cunoscut lumii intelectuale contemporane, el fiind un om de afaceri modest, care-și conduce firma eficient și discret. Se numește Ștefan Cherciu, fondator și conducător al firmei craiovene QFORT, deschisă „către valori proiectate să reziste”, conform reclamei. Numai după aceste câteva cuvinte realizezi că este un om cu credința (nu cu frica) în Dumnezeu, ideile din acest text ne reamintesc de doi mari cărturari români: Neagoe Basarab cu ale sale Învățături către fiul său Theodosie („dacă vom iubi pe Domnul din tot sufletul, harul lui Hristos va pogorî asupra noastră de la atotputernicia lui dreaptă, și postul, și rugăciunea, și curăția, și înfrânarea, și smerenia, și milostenia, și răbdarea, și ascultarea, pentru că toate bunătățile în mâinile lui sunt”) și „românul absolut”, cum l-a numit Petre Țuțea pe Eminescu („Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea Domnului”; „Prin rugăciune și umilință se întărește mușchiul inimei noastre de putem suporta durerea”).

La a 85- aniversare - Nicolae Mareș – Diplomat și cărturar

Nicolae Mareș face parte din acea pleiadă tot mai rară de cărturari autentici care și-au clădit opera, cu discreție și modestie, încă de la debutul său din 1965 în „Viața studențească” și până în preajma celor 85 de ani de viață, adică cale de 58 de ani. Și după cum se observă concret, condeiul nu-l va abandona decât la chemarea Domnului. Despre cărțile sale, mi-am exprimat anterior opinia, evidențiind contribuțiile marcante pe care demersul său editorial îl aduce culturii și diplomației românești în context universal: Multilingvism și culturi în dialog („Flacăra lui Adrian Păunescu”, 31 mai-6 ian. 2019, p. 4); Sfântul Ioan Paul cel Mare („FLAP”, nr. 45, 2015, p. 4); Eminescu în limba polonă („Lumină lină”, nr. 2, 2019), opinii incluse de Nicolae Mareș în anexă la volumele sale. Ceea ce mă îndeamnă să scriu din nou sunt noile sale apariții editoriale, care-mi oferă o lectură plăcută și instructivă în spiritul lui Emil Faguet. În anul universitar 1959-1960 a urmat cursurile Facultății de Filosofie din București. Pentru rezultate foarte bune la învățătură a fost propus de Ministerul Afacerilor Externe să continue studiile în străinătate, respectiv la Facultatea de Limba și Literatura Polonă a Universității din Varșovia (1961-1966). În 1966 susține masteratul cu teza Tadeu Hasdeu, poet necunoscut al iluminismului polonez, publicată în revista Przeglad Humanistyczny a Academiei de Științe din Polonia.

Unirea este posibilă, dacă...

„Ceea ce istoria niciunui popor din lume n-a scuzat

vreodată e lașitatea”

(M. Eminescu)

Conjuncția „dacă” a produs în istorie multe inversări, reinterpretări, spunând adevărul doar pe jumătate. Ne place să-l cităm (nu să-l și citim) pe celebrul istoric antic Herodot, „părintele istoriei” (Cicero) scriind despre strămoșii noștri, dar îl cităm incomplet, cum au demonstrat Ștefan Munteanu, Adrian Marino, George Pruteanu și Victor Ravini: „Geții (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci” (Istorii, Cartea IV, paragraful 93). Și mai scrie Herodot: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare, dacă ar avea o singură conducere și ar fi uniți în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt” (Cartea V, paragraful 3). Ar fi neînfricați dacă ar avea o singură conducere și ar fi uniți în cuget, o afirmație confirmată de istorie pentru toate popoarele lumii, ca atare și pentru cel românesc.

Casa Regală și Teodor Costescu

Voi începe acest demers cu „Maria – regina Marii Uniri”. Sub acest titlu a apărut un volum omagial editat cu prilejul împlinirii a 75 de ani „de la trecerea în lumea arhanghelilor neamului a Alteţei Sale Regale, Maria de România” , prefaţat de I.P.S. Teodosie, sub dubla egidă a Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi a Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice Aromâne „Andrei Şaguna” din Constanţa, în 2013. (În acel an, „Casa Regală” a uitat-o pe celebra regină). Este, de fapt, o culegere de studii semnate de Aurel Papari (Sfântul crez al Reginei :«Ţara mea»), Liviu Pandele (Regina Unirii), Victor Crăciun (Inima Reginei Maria), Marian Zidaru (Oameni şi locuri din Constanţa în sufletul Reginei Maria), Traian Brătianu (Regina Maria şi Constanţa în presa vremii), Cristiana Crăciun (Prin Balcicul de azi în dor de Regina Maria), Mircea Chelaru (Maria – unica Regină a României unite).

Sfântul Petru Movilă - Arhiepiscop-mitropolit al Kievului, Galiției și a toată Rusia

În contextul războiului aberant (ca toate războaiele) dintre Rusia și Ucraina, planificat de mai marii Planetei, s-a vorbit, doar tangențial, despre o mănăstire la Kiev, fără alte precizări ale comentatorilor noștri. Este vorba de celebra Lavra Pecerska din Kiev, în care a fost stareț mitropolitul Petru Movilă. Un celebru specialist al culturii medievale rusești, Dmitri Lihaciov se întreba: care Petru este mai mare în istoria Rusiei, țarul Petru sau Petru Movilă. Pe atunci, mitropolitul român era extrem de apreciat, cu îndreptățire, de marile personalități culturale europene, nu numai rusești; acum, Petru Movilă este dat uitării. Spre a-l aduce în actualitate, mă folosesc de cartea mitropolitului de veșnică pomenire, Nestor Vornicescu, care, în calitate de președinte al Comisiei pentru canonizarea sfinților din Sf. Sinod al Patriarhiei Române și la îndemnul patriarhului de aceeași veșnică pomenire, Teoctist, Patriarul României către mitropolitul Nestor „să analizeze posibilitatea, aspectele și efectele canonizării mitropolitului Petru Movilă” (adresa nr. 1386/1996). Ca un autentic cărturar și patriot, mitropolitul Nestor Vornicescu (născut în localitatea basarabeană Lozova-Orhei la 1 octombrie 1927, trecut în lumea veșnică la 17 mai 2000, ca mitropolit al Olteniei) a elaborat mai întâi un studiu-referat documentat, transformat într-o carte impresionantă prin acribia științifică: Sfântul ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, al Galițieri și a toată Rusia.

Galaxia Gutenberg sau Galaxia Marconi?

Informația, indiferent de modalitatea de transmitere a ei, a fost, odată cu apariția lui homo sapiens, o necesitate vitală, o condiție sine qua non a însăși existenței umane. Necesitatea și utilitatea schimbului de informații s-au făcut simțite înainte de apariția tiparului, concomitent cu primele forme de organizare socială. Temistocle folosea, de pildă, pietrele râurilor spre a da informații despre flota inamică. Au apărut, apoi, profesioniștii mijloacelor de comunicație. Pe lângă tribuna forumului roman, în timpul dezbaterilor, stăteau persoane bine informate, spre a oferi răspunsuri curioșilor. Mai târziu, au apărut „les nouvellistes” sau redactorii de „nouvelles à la main”, purtătorii profesioniști de știri, semnalați în Anglia secolului 13. Dezvoltarea comerțului, a diplomației și a serviciului de spionaj, a impus transmiterea cât mai iute a informării, ducând la înființarea primelor agenții de informații . În societatea primitivă, informația era transmisă destinatarului de însuși purtătorul ei, pe cale orală. În societățile evoluate, în special după apariția scrisului (nu a tiparului), mesajul era tot la purtător. El s-a desprins de purtător în era telecomunicației. De la transmiterea codificată prin semne până la întregul sistem informațional complex și complicat din zilele noastre, comunicarea interumană a parcurs un drum ascendent. Comunicarea înseamnă un transfer de gânduri și mesaje, de idei, cunoștințe, prin semne (vizuale) și sunete (auditive).

Nicolae Dabija în două oglinzi paralele

„Doru-mi-i de Dumneavoastră:

Ca unui zid – de o fereastră”

Doi critici, Mihai Cimpoi și Theodor Codreanu, poate cei mai redutabili și pertinenți din arealul românesc contemporan (deși nu sunt adeptul clasamentelor literare) au scris împreună o carte, Nicolae Dabija în două oglinzi critice (Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2022, în colecția „Eseu”, coordonată de harnicul Mihai Stan). Cartea este prilejuită de plecarea lui Nicolae Dabija prea timpurie dintre noi, spre a intra într-o veșnicie mentală și este alcătuită din cronici de întâmpinări, prezentări de cărți, eseuri ale celor doi autori, „evidențiind atât traiectul biografic excepțional de om al scrisului și om al cetății (deci cele două ipostaze pe care le-a îmbinat organic, cât și aspecte specifice ale poeticii”. Astfel reunite, studiile lui Mihai Cimpoi și Theodor Codreanu despre acest mare poet militant „a cărei datorie sfântă a fost păstrarea identității naționale și întoarcerea la Logosul primordial”, se constituie într-un volum monografic, ca prinos de recunoștință. Câteva date biobibliografice se împun, chiar dacă ele sunt cunoscute mai cu seamă în rândul specialiștilor și prietenilor.

Poetul „sufletului mâhnit” - Vasile Cârlova

Vasile Cârlova a scris (sau mai bine zis, ni s-a păstrat sigur) doar cinci poezii, suficiente pentru tânărul poet să atragă atenția iluștrilor săi contemporani: Ion Heliade-Rădulescu (în „Curierul românesc”, 1830), Iancu Văcărescu, N. Bălcescu, Al. Odobescu, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu. El face parte din galeria tinerilor poeți, morți de timpuriu (Traian Demetrescu, N. Labiș, la noi, Keats, Lermontov, Trakul la străini). A avut un destin „rupt”, cum l-a definit Nichita Stănescu, considerându-l „primul ins în care se încearcă geniul poeziei pe aceste tărâmuri”. Mihai Cimpoi vorbește despre „legendaritatea personalității sale lirice”, despre „momentele și locurile” („ruinurile”) cu rol determinant în constituirea discursului său mitopo(i)etic (Mihai Cimpoi, „sufletului mâhnit”, Târgoviște, Editura Biblioteca / Chișinău, Editura Vasile Cârlova. Poetul Cartdidoct, 2010). Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809 la Buzău într-o familie de mici boieri. Tatăl, Ioniță Cârlova, vel-medelnicer și ispravnic, moare timpuriu, când fiul său abia împlinise opt ani. Mama, Sevastița, era fiica clucerului Vasile Locusteanu, părăsind și ea acestă lume, la cei 18 ani ai fiului său.

Victor Gomoiu, bibliofil (1882 – 1960)

Există în tradiția oamenilor meleagurilor românești cinstirea cu diverse prilejuri a memoriei înaintașilor lor, de a le reaminti meritele și preciza rolul și locul lor în patrimoniul valorilor naționale și universale. Un asemenea moment este prilejuit de personalitatea lui Victor Gomoiu, savant de renume, care, prin preocupările sale multiple și variate, aparține și altor domenii decât cel al medicinei, mai mult sau mai puțin înrudite, cum este cel al bibliofiliei. Este normal, așadar, să-l omagiem, și în acest cadru, chiar dacă preocupările sale de bibliofilie sunt mai puțin numeroase decât cele din domeniul activității sale de bază. Victor Gomoiu s-a născut la 18 aprilie 1882 în localitatea Vânju Mare, jud. Mehedinți, unde urmează școala primară mixtă, în familia unui modest preot de țară, care l-a educat în spiritul unei vieți sobre, modeste, dar aspre. Își continuă studiile la Liceul „Traian” din Turnu Severin, pe care le absolvă cu următoarea caracterizare: „Purtarea foarte bună, sârguința distinsă, atențiunea neclintită, priceperea pătrunzătoare”.

Tudor Nedelcea – Om de cultura cu largi orizonturi

Cărturarul craiovean de obârșie mehedințiană, Tudor Nedelcea, s-a născut la 23 martie 1945. Este absolvent al Facultății de Filologie din București, unde și-a susținut în 1983 și teza de doctorat cu tema: Geneza ideilor social politice și filosofice în literatura veche. Este autor a zeci de volume, printre altele: Mihai Viteazul (1991); Eminescu împotriva socialismului (1991); (1993 – 1999); Eminescu și cugetarea sacră (1994 -2002); Vlad Țepeș Dracula; Pasărea măiastră - Maria Tănase 1994 1999, 2005); Eminescu istoricul (1998), Interferențe spirituale (2002); Cartea și circulația ei (2005); Shakespeare în viziunea lui Eminescu cu Diana Cotescu (2012); Printre cărți și oameni volumul 1- 8 (2014 2022); Simple crâmpeie de viață (2015); Biserica și societatea (2019); Marin Sorescu sau vocația identității românești (2020) Corespondența primită (2021) etc. Recent, am primit de la domnul Nedelcea volumul Grigore Vieru sau pătimirea basarabeană.

O carte densă, complexă despre fratele nostru de peste Prut, marele poet Grigore Vieru, personalitate prolifică, bine cunoscută și apreciată la noi, patriot de mare verticalitate. Citind-o, mi-am amintit cum în primele luni ale anului 1990, în calitate de director al Direcției Românii din Afara Granițelor, direcție nou înființată de ministrul de atunci, Adrian Năstase, am avut plăcerea să îl cunosc pe poetul de o timiditate aparte, Grigore Vieru. La început l-am asociat cu un alt confrate, cu un alt caracter, cu Ion Druță, dramaturgul român din Horodiște. Pe el îl cunoscusem, cred, în 1977, la Varșovia, invitat fiind de directorul cunoscutului Teatru „Wspolczesnosc”, care la premiera piesei – Sfânta sfintelor, montată de polonezi într-o distribuție de excepție, dramaturgul însuși fiind plăcut impresionat.

Nu știu dacă la București sau în țara noastră această dramă s-a jucat. Și tot în treacăt, l-am cunoscut, la Paris, în 1988, împreună cu ambasadorul Petre Gigea pe Emil Loteanu, cel care a realizat cunoscutul film Șatra. Grigore Vieru și Nicolae Dabija au fost următorii reprezentanți ai culturii românești de peste Prut pe care am avut fericirea să îi cunosc nemijlocit, să mă bucur de prietenia lor. Mai mult, împreună cu Laurențiu Ulici, redactor șef la vremea respectivă la „Luceafărul”, le-am organizat o deplasare la Bacău, la inaugurarea Casei sculptorului George Apostu. Au urmat și alte întâlniri cu Ion Aldea și Doina Teodorovici etc. Evoc aceste contacte de suflet cu regretul că n-am avut inspirația și capacitatea cărturarului, Tudor Nedelcea, să adun ca o albinuță – cum a făcut neîntrecutul cărturar craiovean – polenul și parfumul acelor contacte unice și să le aștern pe hârtie.

Ele mi-au rămas însă adânc întipărite în memorie, iar dezideratul sugerat de Grigore Vieru de a primi la studii în țară cât mai mulți tineri remarcabil de peste Prut, atât cât mi-a fost în putință, l-am realizat în anii 1990-1994. Sunt invidios pe capacitatea și harul cărturarului Tudor Nedelcea, care a așternut pe hârtie, cu priceperea care îl caracterizează: convorbiri, imagini inedite, inclusiv poemul mișcător pe care Vieru i l-a dedicat, mărturie a prieteniei care i-a legat. Autorul a transformat demersul său într-o prețioasă mini-monografie despre Omul și poetul, Grigore Vieru. În viitor orice biograf al marelui poet trebuie să înceapă cu aceste informații pilduitoare.

Cu patru, cinci ani în urmă, în vizită la Chișinău, am străbătut Bulevardul Grigore Vieru de la un capăt la altul, amintindu-mi că la invitația fratelui Grigore – cum îmi spunea el – am pășit pragul casei domniei sale, cunoscând-o la un dejun copios pe distinsa sa doamnă. Salut din inimă cartea truditorului craiovean Tudor Nedelcea, care se constituie într-un regal spiritual în aceste vremuri, când frații de peste Prut trăiesc sub semnul crivățului răsăritean.

QUO VADIS DOMINE?

Cărturarului Tudor Nedelcea

De vreți sau de nu vreți

Trecutul începe în fiecare zi.

Fără Trecut

toți am fi

pe lumea aceasta schilozi.

În vecii vecilor.

Niciodată

De trecut nu ne putem despărți.

În toate limbile

de două mii de ani

s-a rostit întrebarea:

Quo Vadis Domine?

Și se va rosti necontenit.

Azi mâine poimâine

Zi de zi.

Nicolae Mareș, București, 11 februarie 2022

Un prieten al românilor - Jiang Zemin

Există, din păcate, în esența ființei umane o doză a nerecunoștinței; la români, această doză parcă este ceva mai mare. Uităm rolul femeilor în istoria națională ( Maria C.A. Rosetti, Maria Simonis, Cocuța Conachi din epoca modernă, de pildă) sau partea de origine românească la celebrități mondiale: Papa Ioan Paul al II-lea, devenit Sfântul Ioan Paul, compozitorul Rahmaninov, savantul istroromân Tesla, Maica Tereza ș.a. În cazul președintelui Chinei, Jiang Zemin, lucrurile nu stau prea departe de această supoziție. El n-are nicio urmă de sânge românesc, doar o extraordinară simpati pentru poporul român; este un veritabil filoromân, nu în vorbe, ci și în fapte (neconcretizate de oficialitățile noastre). Jiang Zemin s-a născut la 17 august 1926, în orașul chinez Jiangsu, copilăria fiindu-i marcată de ocupația japoneză, unchiul și tatăl său adoptiv murind în luptele cu ocupanții, în 1939. A început studiile universitare la Departamentul de Inginerie Electrică de la Universitatea Centrală Națională din Nanjing (aflată sub ocupație japoneză), continuate la Universitatea Națională Chiao Tung din Shanghai, absolvite în 1947, fiind licențiat în inginerie electrică. Și-a continuat pregătirea universitară în 1950 la „Stalin Automobile Works”.

Și copiii pot fi repere

Și copiii pot fi repere, chiar și pentru maturi. Ne plângem, pe bună dreptate, de absența reperelor morale și profesioniste în societatea românească postdecembristă. În literatură, după Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Gr. Vieru, Fănuș Neagu, N. Dabija, Eugen Simion, etc. n-au apărut alții pe măsura sau în apropierea lor. Excepție face doar muzica populară autentică, unde a explodat tânăra generație. Dar, ceea ce mi se pare o adevărată excepție este o fetiță de doar 11 ani din cartierul municipiului Drobeta Turnu Severin, Schela Cladovei, care este (am proprietatea termenului) un adevărat fenomen artistic. Ea are drumul său, unic și original, nemaiîntâlnit la soliști, cu o voce limpede, ca apa de izvor, folosind „lovitura de glotă”, o tehnică aparte, greu de interpretat, folosită în Munții Mehedințiului, parțial în Maramureș, și în Valea Timocului sârbesc. Dumnezeu a înzestrat-o cu un har, pe care îl folosește plenar, ajutată de tatăl său, preotul C. Bîrdeanu. Părintele C. Bîrdeanu este născut în satul mehedințean Șovarna, a absolvit Seminarul Teologic „Grigore Decapolitul” din Craiova și Facultatea de Teologie din București (primul an) și cea din Craiova, avându-l profesor, printre alții, pe cunoscutul profesor preot Alexie A. Buzerea, un compozitor și culegător de folclor muzical.

Regal Eugen Doga la Craiova

La inițiativa Operei Române din Craiova (director, Antonio Zamfir), maestrul Eugen Doga a fost prezent, fizic și prin muzica sa, pe 16 ianuarie 2023, pe scena Filarmonicii „Oltenia”, prezență prilejuită de Zilele Culturii Naționale. L-au onorat, onorând în același timp publicul craiovean, celebra și frumoasa interpretă Ianna Novac, Trio Distinto (cu Octavian Dobrotă, soțul Iannei, Marius Olteanu și Mihai Radu), Orchestra de cameră a Operei Române, condusă profesional de Florian George Zamfir. Prezentarea și regia artistică a fost realizată de Edith Mag. Publicul craiovean a fost în extaz, aplaudând prelung întregul spectacol și pe soliștii săi, dovadă peremptorie că muzica lui Eugen Doga este binecunoscută și extrem de apreciată în acest colț de țară, amintind de cronica lui M. Eminescu la spectacolul „Monte Cristo” de la Teatrul Theodorini din Craiova, în august 1878, care a remarcat reacția entuziastă a spectatorului oltean. Concertul a debutat cu celebrul Eminescu al lui Grigore Vieru, pe muzica Doinei și Ion Aldea Teodorovici, urmând piese muzicale aparținând maestrului Eugen Doga: Codrii mei frumoși (versuri Petru Cruceniuc), Te știam numai din nume (Veronica Micle), Ochiul tău iubit (M. Eminescu), Aș vrea să viu la tine ( (Gr. Vieru), Căsuța părintească (Gr. Vieru), Gramofon, Lamento, Orice femeie e frumoasă (Gr. Vieru), precum și celebrul vals Dulcea și tandra mea fiară din filmul O dramă la vânătoare, din filmul „Șatra”.

Eminescu, corect politic - „Influența austriacă asupra românilor din Principate”

Pe zi ce trece, Eminescu se dovedește a fi periculos, chiar periculos de actual, motiv pentru care acel curent malefic, internațional îl încadrează între cei „incorecți politic”, ceea ce, indubitabil, îl onorează, Poetul fiind un autentic naționalist (în sensul real al cuvântului). Una dintre probele ce-l autentifică actual, contemporan cu vremurile noastre, este celebra sa conferință, Influența austriacă asupra românilor din Principate, susținută la Iași în cadrul prelecțiunilor populare inițiate de „Junimea”, începând cu anul 1875. Conferința lui Eminescu face parte din ciclul XI, sub genericul „Influențe consecutive asupra poporului român”. Inițial, Eminescu urma să susțină o prelegere despre influența germană, cea despre austrieci fiindu-i repartizată lui A.D. Xenopol, iar cuvântul „influență” a fost înlocuit cu „înrâuriri”, spre a nu deranja prea mult. S-a revenit însă la titlul inițial. Alți conferențiari ai acestui ciclu de prelecțiuni populare sunt nume celebre: A. Lambrior, Șt. Vârgolici, A.D. Xenopol etc. și ele au avut un impact imens în epocă, nu numai în Țară, dar și în plan european, cum demonstrează D. Vatamaniuc. La conferința lui Eminescu participă și consilierul austriac de la Iași, Hans Wenzel, care-i raportează șefului său, Gyula Andrássy, ministrul de Externe al Imperiului austro-maghiar, despre „nocivitatea” ideilor eminesciene, solicitând să elimine o parte din ele sau chiar să retracteze, ceea ce conferențiarul refuză categoric, afirmând că, în principiu, conferința a avut caracter economic și nicidecum politic.

În concepția lui Eminescu - Chestiunea Dunării, chestiune europeană

Tratatul de Pace de la Paris (30 martie 1856), încheiat în urma Războiului Crimeei între Austria, Franța, Marea Britanie, Prusia Sardinia și Turcia, a avut menirea de a sensibiliza puterile europene (în special Franța) asupra problematicii Principatelor Dunărene, a Unirii Principatelor, abolirea protectoratului Rusiei și statutul gurilor Dunării, în favoarea Puterilor contractante. Tratatul stipula „neutralizarea Mării Negre, interzicându-se astfel prezența militară a Rusiei, a hotărât internaționalizarea cursului Dunării prin instituirea unei comisii europene, care urma să aibă în grijă cursul fluviului de la Isaccea la vărsare în Mare și o comisie a riveranilor (din care urma să facă poate și cele două principate românești pentru cursul în aval de Isaccea) și a hotărât «rectificarea» frontierei basarabene, prin cesiunea teritoriului respectiv Moldovei” . În acest sens, s-a înființat Comisia Europeană a Dunării cu sediul la Galați și s-a încheiat un Aranjament între Guvernul Principatului Moldovei și Comisia Europeană a Dunării pentru serviciul telegrafic de la Galați la Sulina . Promotorii acestor acțiuni politice de anvergură europeană au fost scriitorii: M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Costache Negri,, dublați de D. Rallet, A.I. Cuza și, mai târziu, cum vom menționa, de M. Eminescu. Problema navigației pe Dunărea de Jos a făcut obiectul ședințelor Conferinței de Pace de la Paris (12/24 aprilie 1866, 20 aprilie/2 mai 1866 și 23 mai / 4 iunie 1866). La Congresul de la Berlin (1878), delegația României (I.C. Brătianu și M. Kogălniceanu) a cerut recunoașterea de jure a independenței, dar solicitarea ei a fost „numai auzită, nu și ascultată” . Se stipula, totuși, că România putea încheia convenții bilaterale privind „privilegiile și atribuțiile consulilor străini și, de asemenea, urma să facă parte din Comisia Europeană a Dunării – cu atribuții extinse până la Galați”.

Un act de trădare națională - Declarația de la Budapesta

Se vorbește, în ultima vreme, mult și mai puțin argumentat despre intervențiile nediplomatice ale premierului Viktor Orban (apreciat pentru demnitatea națională), la unele colocvii din Transilvania, cu participarea etnicilor maghiari cu cetățenie dublă. Dacă din partea României ar fi participat unii intelectuali români, bine documentați, cu simț istoric și patriotic, de pildă, Mihai Neamțu, dezbaterile ar fi fost echilibrate și încadrate în spiritul adevărului istoric. Dar, pe ce se bazează liderul maghiar? În primul rând pe lașitatea, trădarea unor români din diaspora care au semnat Declarația de la Budapesta din 16 iunie 1989, avizată și de fostul rege al României, Mihai. Am mai scris despre aceasta (vezi Tudor Nedelcea, Monarhia salvează România sau o jefuiește?!; în Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, Iași, TipoMoldova, 2016, p. 146-155), amintind că un mare om politic și istoric, Ion Rațiu, trăitor în Transilvania Imperiului austro-maghiar (a cărui familie a avut de suferit din cauza atrocităților guvernanților maghiari) a denumit semnarea Declarației ca un act de înaltă trădare națională. Vom publica o altă luare de atitudine față de această Declarație, semnată de Ion Pantazi în ziarul „Stindardul românilor” din München, nr. 28 din noiembrie 1989. Ion Pantazi este fiul Adrianei și al lui Constantin Pantazi (nepoții filosofului Constantin Rădulescu-Motru). General de corp de armată, C-tin Pantazi, născut la 28 august 1888 la Călărași, a ajuns ministru al Apărării Naționale (23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), fiind arestat din ordinul regelui la 23 august 1944 și judecat în „lotul Antonescu”.

Emil Manu și Urmuz

Anii 2022 și 2023 au însemnat / înseamă și două centenare ale unor scriitori de importanță deosebită: Emil Manu și Urmuz. Poetul, prozatorul, criticul și istoricul literar Emil Manu s-a născut acum un veac, la 9 octombrie 1922, în satul mehedințean Manu, comuna Izvorălu (azi comuna Tâmna), în familia Ioana și Ion Cismărescu, țărani înstăriți. Și-a luat pseudonimul literar de la numele satului natal, unde urmează cursurile școlii primare (1929-1934), le continuă la celebrul liceu „Traian” din Turnu Severin (1934-1942) și le definitivează la Facultatea de Litere și Filosofie, în paralel cu Facultatea de Drept din București (1942-1946), beneficiind de profesori celebri: G. Călinescu, Tudor Vianu, Mircea Florian, M. Ralea, I. Petrovici, D. Gusti. Aici își susține licența cu tema, Ideea de criză în cultura europeană (în 1946), sub conducerea științifică a lui Tudor Vianu. Student fiind este mobilizat, la 8 august 1944, la Școala de ofițeri de rezervă și participă la luptele de la Păuliș, unde este rănit, decorat, dar și arestat politic. Doctoratul îl susține abia în 1973 (datorită detenției politice) cu teza Ion Minulescu și conștiința simbolismului românesc, sub conducerea lui Ovidiu Papadima. După absolvirea studiilor universitare, este profesor la Gimnaziul unic și la Școala medie elementară de meserii (1947-1952), ambele din Baia de Aramă, apoi se transferă la Corcova și Turnu Severin (1953-1954).

„Doamne, românește-i pe români!”

Sub această deviză, spusă de Alexandra Păunescu-Șerban la numai patru ani, fiica Anei Maria Păunescu și, implicit, nepoata Poetului sărbătorit, s-a desfășurat cea de-a VIII-a ediție a Festivalului Internațional „Adrian Păunescu”, desfășurat la Craiova și Bârca, între 1-3 decembrie 2022, trei zile încărcate de evenimente, continuate cu a patra zi (4 decembrie), cu lansarea cărții de poezie, Toate poeziile pe care nu ți le-am scris a Anei Maria Păunescu Este locul să medităm despre rolul și rostul oricărui festival, fie el al usturoiului sau cârnațiului de Pleșcoi sau un festival cultural. Festivalul devine o instituție atunci când își propune și, mai ales, dacă reușește să promoveze o personalitate marcantă de-a ta, care s-a impus și impus cultura română în universalitate.

Al. Grama și Macedonski - detractorii lui Eminescu?

Dicționarele limbii române definesc detractorul ca defăimător, ponegritor, calomniator, bârfitor, adică acea persoană care diminuează calitățile altei persoane până la anulare, desființare. Limba și cultura română înregistrează și astfel de persoane, îndreptățindu-l pe acad. D.R.Popescu să constate că „n-ar fi lipsit de interes să avem măcar o scurtă istorie care să poarte titlul aproximativ: «Contestația în literatura română»”, întrucât „de cazuri celebre, slavă Domnului, nu ducem lipsă”, astfel încât „n-a fost aproape niciun clasic român care să nu fi fost tras de mustrăți de tot felul de terchea-berchea” . Nu s-a făcut (încă) o istorie a calomniatorilor, dar „românul absolut” (Petre Țuțea) a beneficiat de această listă. Între alții, Alexandru Dobrescu s-a ocupat de detractorii lui Eminescu, iar recent Constantin Cubleșan de cei care l-au defăimat . Cap de listă este canonicul blăjan Alexandru Grama, care „a fondat” o galaxie „plină de întuneric”, ca să folosim sintagma exactă a lui D.R. Popescu, Eminescu devenind în concepția acestui canonic „un fel de primejdie pentru toți românii, o pacoste, un jug” . Într-un aprofundat studiu, Dumitru Radu Popescu – Istoria absurdoidă, Theodor Codreanu (proaspăt membru al Academiei de Științe din Chișinău) readuce în discuție eseul autorului Leului albastru „Galaxia Grama”, care a făcut carieră în cultura română, înșirând inepții contestatarilor eminescieni, de la Al. Grama până la „dilematicii”, care semnează în revista „Dilema” (nr. 265/1998), identificați în „corul morilor de vânt”, ca să cităm titlul cărții lui D.R. Popescu, apărută la Focșani, în 2015.