Emil Manu și Urmuz

Anii 2022 și 2023 au însemnat / înseamă și două centenare ale unor scriitori de importanță deosebită: Emil Manu și Urmuz. Poetul, prozatorul, criticul și istoricul literar Emil Manu s-a născut acum un veac, la 9 octombrie 1922, în satul mehedințean Manu, comuna Izvorălu (azi comuna Tâmna), în familia Ioana și Ion Cismărescu, țărani înstăriți. Și-a luat pseudonimul literar de la numele satului natal, unde urmează cursurile școlii primare (1929-1934), le continuă la celebrul liceu „Traian” din Turnu Severin (1934-1942) și le definitivează la Facultatea de Litere și Filosofie, în paralel cu Facultatea de Drept din București (1942-1946), beneficiind de profesori celebri: G. Călinescu, Tudor Vianu, Mircea Florian, M. Ralea, I. Petrovici, D. Gusti. Aici își susține licența cu tema, Ideea de criză în cultura europeană (în 1946), sub conducerea științifică a lui Tudor Vianu. Student fiind este mobilizat, la 8 august 1944, la Școala de ofițeri de rezervă și participă la luptele de la Păuliș, unde este rănit, decorat, dar și arestat politic. Doctoratul îl susține abia în 1973 (datorită detenției politice) cu teza Ion Minulescu și conștiința simbolismului românesc, sub conducerea lui Ovidiu Papadima. După absolvirea studiilor universitare, este profesor la Gimnaziul unic și la Școala medie elementară de meserii (1947-1952), ambele din Baia de Aramă, apoi se transferă la Corcova și Turnu Severin (1953-1954).

În 1955 ocupă, prin concurs, postul de cercetător științific și secretar al Societății de Științe Istorice și Filologice, inițiind apariția publicațiilor „Limba și literatura” și „Studii de literatură universală”. După ce părinții sunt deportați în Bărăgan, Emil Manu este arestat în 1958 și condamnat de Tribunalul Militar București (sentința 280 / 6 iunie 1960) la 6 ani închisoare, 4 ani de interdicție și confiscarea averii pentru infracțiunea (oficială și oficializată) de „uneltire contra ordinei sociale prin agitație”, întrucât în anii 1956-1957 a afirmat că „în țara noastră nu este asigurată libertatea scrisului și exprimării gândirii, că literatura realist-socialistă este înapoiată, că scriitorii contemporani nu ar scrie din convingere, ci din interese materiale”. Afirmații absolut reale, dar condamnabile în acel context politic est-european, după evenimentele din Ungaria din 1956, când Gheorghiu-Dej voia să-i demonstreze lui Hrușciov că deține frâul puterii politice, astfel încât caraghiosul lider politic să semneze actul retragerii trupelor sovietice din România (în 1958). Emil Manu publică experiența sa carcerală în volumul Infernurile noastre. Jurnal de detenție (București, Editura Crater, 1993), în care rememorează pentru posteritate „timpul pierdut”, adică orele de anchetă, numeroase și torturante, spre a-l reeduca.

Acuzațiile aduse de anchetatori sunt aberante, dar semnificative pentru contextul politic al acelor ani. Emil Manu este acuzat că „ponegrește orânduirea pe care noi o consolidăm cu mândrie”, iar tu, „în loc să scrii despre înfăptuirile noastre, aștepți să ne invadeze dușmanii imperialiști”, că a vorbit „despre un roman dușmănos ca «Rusoaica»”, că „romanul «Mitrea Cocor» e un eșec și că nu pare scris de autorul «Baltagului»”, că Brâncuși „trebuie luat în brațe de noi, nu ignorat și stigmatizat ca un dușman”, că Arghezi e „extraordinar poet” etc., etc. I se impută că are relații cu Paul Verlaine, activând împreună „într-o organizație dușmănoasă imperialistă”. Eliberat („unde mi se dă o sumă de bani: 400 lei pentru doi ani de muncă forțată”), este obligat să se angajeze în construcții ca hamal. În 1965, Tudor Vianu, ca director general al Bibliotecii Academiei Române, îl angajează „colaborator-zilier” la depozitul de dublete de carte, apoi se transferă redactor documentarist la Editura Muzicală și abia în 1967 reocupă postul de cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române. În 1973, devine membru al Uniunii Scriitorilor, iar în 2000 primește premiul Academiei Române pentru volumul de poezii Utopia nopții. În 2005 se stinge din viață după o lungă suferință. A scris: poezie: Incunabile (1969), Ceremonia faianțelor (1971), Ora magnoliilor (1976), Ultima corabie cu pânze (1976), Vesperalia (I-II, 1980), Ora reveriilor (1989), Utopia nopții (1998), 133 de poezii (1999); proză: Mica «eroica» (1971), Roza vânturilor (1980), Poveștile de la ora șapte (1983), Spațiul etern (1985), Infernurile noastre (1993), Galaxia eros (1997); critică și istorie literară: Traian Demetrescu (1956), Prolegomene argheziene (1968), Reviste românești de poezie (1972, 2001), Poezie și istorie la 1848 (1974), Sinteze și antisinteze literare (1975), Arghezi, contemporanul nostru (1977), Eseu despre generația războiului (1978), Arta poetică la români (1979, 2002), Ion Minulescu (1981), Sensuri moderne și contemporane (1982), Dimitrie Stelaru (1984), Cafeneaua literară (1997), Ion Caraion (1999), Eminescu în spațiu și timp (2000), Generația literară a războiului (2000), Viața lui Marin Preda (2003), Istoria poeziei românești moderne și moderniste (2004). Are și alte lucrări, în colaborare, traduceri, iar în manuscris Dicționarul poeților de azi.

Emil Manu a scris o carte interesantă, inedită în peisajul literar românesc, Cafeneaua literară, ca mit simbolist, despre care el însuși notează: „Într-o istorie neanecdotică a literaturii, cafeneaua literară e o emanație a simbolismului, în calitate de curent estetic. Asta nu înseamnă că și înainte de simboliști, scriitorii lumii n-au frecventat cafeneaua, ca spațiu istoric conjunctural, sau chiar ca spațiu cotidian de comunicare cu publicul. Chiar romanticii aveau cafenele în care se întâlneau și unde se iscau dispute de idei estetice, un fel de permanent colocviu polemic. Dar simboliștii au reformat acest miraj spațial (artistic, desigur), creându-i și o doctrină”. În volumul Cafenea literară, Emil Manu se oprește asupra cafenelei românești, frecventate de scriitori remarcabili: Macedonski, I. Minulescu, Pompiliu Constantinescu, N. Crevedia, Șerban Cioculescu, I. Barbu, Virgil Carianopol etc.

Iată ce a scris Emil Manu despre:

„Urmuz la Capșa

În revista „Cugetul românesc”, condusă de Ion Pillat și Tudor Arghezi, Urmuz și-a publicat prozele sale bizare și foarte originale ca formulă estetică, formulă ce va fi adoptată și brevetată în Franța mult mai târziu cu numele de literatura absurdului sau literatura deriziunii, de un alt român: Eugen Ionescu. Urmuz frecventa Capșa în compania lui Tudor Arghezi și îl aflăm angajat în jocurile literare ale cafenelei Geo Bogza, în dialogurile cu Diana Turconi, din voluml Eu sunt ținta, Editura Du Styl, 1995, p. 49-50, ne spune că bizarul Urmuz a scris fabula Cronicari, în cafenea, pe un joc de rime dat de cineva dintre obișnuiții localului și de sub pana „fabulistului” ad-hoc, zice Geo Bogza, „a ieșit ce se vede”:

Cronicari

Cică, niște cronicari

Duceau lipsă de șalvari

Și-au rugat pe Rapaport

Să le dea un pașaport.

Rapaport cel drăgălaș

Juca un carambolaj.

Neștiind că-Aristotel

Nu văzuse ostropel,

„Galileu! O, Galileu!

Strigă el atunci mereu –

Nu mai trage de urechi

Ale tale ghete vechi”.

Galileu scoate-o sinteză

Din redingota franceză

Și exclamă: „saratof

Servește-te de cartof”

Morala

Pelicanul sau babița.

Consumatorii de la Capșa, se spune, au făcut haz la citirea producției acestui anonim scriitor care avea să devină celebru, cel puțin la București. Poate numai Arghezi să fi gândit cumva la posibilul răsunet al operei pe care el a lansat-o”.

Emil Manu a fost un scriitor notabil, care a cunoscut suferința în pușcăriile bolșevice și care merită adus în actualitate, măcar la centenarul nașterii sale.

Urmuz, „șef de coloană” al suprarealiștilor români, „unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeții dislocării formelor sociale, ale gândirii și ale limbajului din lumea asta”, cum îl numește, cu îndreptățire, Eugen Ionescu, este o personalitate literară de recunoaștere internațională, așezat de Geo Bogza alături de Eminescu „prin zbuciumul și sfârșitul lor tragic, prin încăpățânarea de a găsi în viață vreun confort oarecare, [fiind] singurii la noi care au ridicat pulsațiile literaturii până acolo unde peste ocean le-a dus Edgar Poe”. S-a născut la 17 martie 1883 la Curtea de Argeș, în familia Eliza și Dimitrie Ionescu-Buzău. Urmuz este pseudonimul literar pentru Demetru Dim. Ionescu-Buzău, dat de Tudor Arghezi, nume schimbat ulterior din Ionescu în Dumitrescu (dar Urmuz va semna Demetrescu). Tatăl său a fost medic igienist, iar mama absolventă a Conservatorului, îndrumată de celebrul Al. Flechtenmacher. În București, unde se stabilise familia, Urmuz urmează cursurile Școlii „Antim”, apoi Liceul „Gh. Lazăr” (fiind coleg cu viitorii scriitori Vasile Voiculescu și G. Ciprian). Se înscrie la Facultatea de Medicină din București pentru care nu avea vocație pe care și-o abandonează, urmând Facultatea de Drept, absolvită în 1904, profesând ca judecător stagiar în județele Argeș, Tulcea, Dâmbovița și în orașul Târgoviște, apoi grefier la Înalta Curte de Casație.

Mobilizat ca sublocotenent, participă la compania din Bulgaria. Începe să scrie prin 1907/1908, iar editorial în 1930, cu un volum antologic îngrijit de Sașa Pană, același editor care-i va edita, în 1970, Pagini bizare. Alte volume îi apar postum: După furtună (2008), Schițe și nuvele aproape - futuriste (2012, cu ilustrații de Jules Perahim). În exil, este tradus de Eugen Ionescu, în 1965 (în „Les Lettres nouvelles”), editarea în volum fiind anulată, datorită unui „conflict cu Tristan Tzara, iritat de ideea precursoratului urmuzian în raport cu Dada” (Paul Cernat. Treabă românească! Miron Grindea (în rev. „Adrian”, 1967), Ștefan Baciu și Mira Șimian îl traduc în străinătate. Critica literară românească l-a apreciat la justa sa valoare, începând cu G. Ciprian, Arghezi, Geo Bogza, G. Călinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Sașa Pană, Ion Biberi (așezându-l lângă Kafka), Tudor Vianu, E. Ionescu, Marin Sorescu, N. Balotă, N. Manolescu, Ov. Crohmălniceanu, L. Raicu, Dan Cristea, E. Negrici, Al. Paleologu, Marin Mincu, Silviu Anghelescu, Mircea Scarlat, I. Negoițescu, Elvira Sorohan, Mircea Micu, Ion Pop, Adrian Lăcătuș, Corin Braga etc.

Nicolae Balotă îi consacră prima monografier, în 1970, fiind inclus în majoritatea antologiilor liteare privind avangarda. Pe lângă alte hobby-uri (inventica, astronomie, expediții geografice), este pasionat de muzică, moștenind-o pe mama sa, compune partituri muzicale, asistă la Ateneul Român la recitalurile Cellei Delavrancea (fiica lui Barbu Delavrancea, pe al cărui imobil din București se luptă „frații” Dolănescu). Fiind depresiv, la 23 noiembrie 1923 este găsit împușcat, în mână având un revorver („suveran al morții”, cum l-a numit el), lăsând în urmă o „ladă de un metru cub cu caiete”, publicate de Geo Bogza și Sașa Pană, prin eliminarea unor note cu accente antisemite și misogine. Urmuz a contribuit, prin creațiile sale, la cunoașterea și integrarea literaturii române în cultura europeană. În zilele noastre, în orașul nașterii sale, Curtea de Argeș, acad. Gheorghe Păun, prin excelenta sa revistă „Curtea de la Artgeș”, împreună cu iluștrii săi colaboratori, îi valorifică plenar creația, i-a ridicat un bust și-l readuc în realitatea europeană.

P.S. Tot urmuzene: Putin a primit 9 sancțiuni până în prezent și e bine, merci, n-a scumpit nici măcar vodca. Cei care suferă sunt însă cei care au dictat (dictatori!?) aceste sancțiuni, adică comunitatea europeană. Acest război ortodoxo-ortodox este planificat de alții, care profită din plin; pacea nu se întrevede, ucrainienii să n-audă de tratative, înfruntându-l dur chiar pe Papă. Ce-ar fi crearea Federației Ucraina (precum Federația Rusia), cu provincii istorice în care minoritățile naționale să-și recâștige drepturile firești? Primirea în Schengen doar a unei țări catolice și respingerea celor două țări ortodoxe este o simplă coincidență?

Tudor Nedelcea