Un act de trădare națională - Declarația de la Budapesta

Se vorbește, în ultima vreme, mult și mai puțin argumentat despre intervențiile nediplomatice ale premierului Viktor Orban (apreciat pentru demnitatea națională), la unele colocvii din Transilvania, cu participarea etnicilor maghiari cu cetățenie dublă. Dacă din partea României ar fi participat unii intelectuali români, bine documentați, cu simț istoric și patriotic, de pildă, Mihai Neamțu, dezbaterile ar fi fost echilibrate și încadrate în spiritul adevărului istoric. Dar, pe ce se bazează liderul maghiar? În primul rând pe lașitatea, trădarea unor români din diaspora care au semnat Declarația de la Budapesta din 16 iunie 1989, avizată și de fostul rege al României, Mihai. Am mai scris despre aceasta (vezi Tudor Nedelcea, Monarhia salvează România sau o jefuiește?!; în Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, Iași, TipoMoldova, 2016, p. 146-155), amintind că un mare om politic și istoric, Ion Rațiu, trăitor în Transilvania Imperiului austro-maghiar (a cărui familie a avut de suferit din cauza atrocităților guvernanților maghiari) a denumit semnarea Declarației ca un act de înaltă trădare națională. Vom publica o altă luare de atitudine față de această Declarație, semnată de Ion Pantazi în ziarul „Stindardul românilor” din München, nr. 28 din noiembrie 1989. Ion Pantazi este fiul Adrianei și al lui Constantin Pantazi (nepoții filosofului Constantin Rădulescu-Motru). General de corp de armată, C-tin Pantazi, născut la 28 august 1888 la Călărași, a ajuns ministru al Apărării Naționale (23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), fiind arestat din ordinul regelui la 23 august 1944 și judecat în „lotul Antonescu”.

La 1 iunie 1946, Tribunalul Poporului din București îl condamnă la moarte, dar i s-a comutat pedeapsa capitală în muncă silnică pe viață. A murit în 1958, la închisoarea din Rm. Sărat, în condiții umilitoare, ca toți deținuții politici dintr-un regim bolșevic. În satul Colareț, com. Tâmna din Mehedinți, gen. C-tin Pantazi și-a construit un conac, unde, în timpul războiului, avea legături telefonice și telegrafice cu Berlinul, conac ras de pe fața pământului de „armata roșie eliberatoare”. Soția sa, Adriana Pantazi, a efectuat munci umilitoare (încărcător de vagoane, bucătăreasă), fiind ajutată discret, dar riscant, de adjunctul ministrului Transporturilor din acea vreme, Mihai Mihăiță (originar din satul vecin, Valea Ursului), actualmente președintele Academiei de Științe Tehnice și președinte AGIR. Ion Pantazi (26 iulie 1920, București – 9 august 1996, München) a fost ofițer și publicist, absolvent al Liceului militar din Cernăuțo, decorat cu: Ordinul „Coroana României”, cls. V; „Steaua României”, cls. V; „Ordinul Mihai Viteazul”.

La 1 martie 1946 este scos din armată, exmatriculat de la Facultatea de Drept (anul V) și arestat, executând 16 ani de detenție, eliberat la 1 iunie 1964. În 1978 primește pașaport de turist și rămâne ca azilant politic la München. Ca ziarist, a debutat la ziarul „Stindardul”, iar în octombrie 1985 a scos propriul ziar, „Stindardul românilor” (1985-1988). N-a reușit să unească exilul românesc. Mort la München, urna i-a fost depusă la Cimitirul Ghencea militar. „Sunt recunoscător comuniștilor pentru regimul ce mi l-au aplicat, deoarece aici am învățat să nu-mi fie frică de viață, oricât de grea ar fi”, scrie el în vol. Am trecut prin iad (Editura Dacia, 2003). Și nici frica de a spune adevărul. Ion Pantazi a reușit să scoată din închisoare memoriile tatălui săi, publicate în 1999 cu titlul Cu mareșalul până la moarte. (vezi Tudor Nedelcea, Gen. C. Pantazi în memoria unchiului său, filosoful C. Rădulescu-Motru, în vol. Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, I, Iași, TipoMoldova, 2014, p. 293-296). Ca marea majoritate a românilor nevoiți să trăiască în exil, Ion Pantazi a urât regimul politic impus în România de tancurile sovietice, cu acordul liderilor americani și britanici, dar și-a iubit Țara, dovada peremptorie articolul-atitudine Declarația de la Budapesta, pe care-l publicăm mai jos: Declarația de la Budapesta de Ion Pantazi La 16 iunie 1989, șase români în exil și anume: Stelian Bălănescu, Mihnea Berindei [fiul acad. Dan Berindei], Adriana Combes [fiica Doinei Cornea-Iuhash], Mihai Korne, Ion Vianu [fiul lui Tudor Vianu]și Dinu Zamfirescu s-au deplasat la Budapesta, unde au semnat o „declarație”, împreună cu reprezentanții „Frontului Democratic Maghiar”, pentru îmbunătățirea relațiilor româno-maghiare.

Din partea maghiară au semnat: Antal G. Lászlo, Balogh Julia, Biró Gaspár, Für Lajos, Iliyes Maria, Jeszenszky Gyula, Molnar Gustav, membri în conducerea Frontului Democratic Maghiar. Spicuim din această „Declarație”: Românii și Maghiarii s-au format în același spațiu geografic. Transilvania este un spațiu de complementaritate. Trebuie garantat dreptul la o reprezentare politică autonomă și la autonomie culturală a fiecărei națiuni. Realizarea acestei „Declarații” implică școlarizarea de toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînființarea Universității maghiare din Cluj. După cum scrie revista „Dialog”, „ulterior și alte persoane și organizații s-au alăturat acestei declarații: Rockenbauer Zoltan și Vagvolgyi Andras din partea Federației Tineretului Democrat, Partidul Liber Democrat, Asociația Maghiarilor din Transilvania, prin președintele Kiss Béla și secretarul Spaller Arpad, întregul colectiv redacțional al revistei „2000”, Bojtar Endre, șeful secției pentru Europa răsăriteană a Institutului de Istorie Literară, prof. Béla Kallman.

Din partea românească: Dan Alexe, Daniel Boc, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Antonia Constantinescu, Sofia Cesianu, Florica Dimitrescu, Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Marie-France Ionescu, Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici, Adrian Niculescu, Alain Paruit, Alex. Sincu, Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, Vladimir Tismăneanu, Ileana Vrancea, George Barbul, Doru Braia, Dina Brătianu-Missirliu, Alexandru Missirliu și Ileana Verzea. Textul declarației a fost transmis în limba română, către România, direct de pe frontiera maghiaro-română, în ziua de 18 iunie, prin postul de radio B.B.C., iar în aceeași seară a fost difuzat și de către postul de radio Europa Liberă. La 19 iunie, textul declarației a fost publicat în principalele ziare maghiare. În ziua de 4 iulie, trei dintre cei șase români care au elaborat împreună cu Forumul Democratic Maghiar declarația de la Budapesta, au fost primiți de M.S. Regele Mihai.

Ca urmare a acestei primiri, a fost difuzat următorul COMUNICAT DE PRESĂ: „Marți 4 iulie 1989, Majestatea Sa Regele Mihai a primit la reședința Sa de lângă Geneva o delegație din grupul românilor care au redactat la Budapesta o declarație comună împreună cu Forumul Democratic Maghiar. Această delegație compusă din d-na Adriana Combes, dr. Ion Vianu și Dinu Zamfirescu, a înmânat Majestății Sale textul declarației de la Budapesta. Majestatea Sa Regele a aprobat întru totul conținutul declarației, care exprimă convingerile sale privind relațiile între popoarele român și maghiar, amintind în plus egalitatea de drepturi a tuturor cetățenilor români înscrisă în Constituția României din 1923, precum și scrupuloasa sa aplicare în timpul monarhiei. Foarte atent la evoluția situației atât din România cât și din Ungaria și în special la evoluția relațiilor româno-maghiare, Majestatea Sa și-a exprimat dorința să fie ținută la curent în permanență cu diferitele acțiuni ce se vor întreprinde în acest sens”. Acest comunicat de presă a fost difuzat către România prin posturile de radio Europa Liberă, B.B.C. și Vocea Americii și a fost publicat de unele ziare occidentale.

Poziția ziarului „Stindardul românilor” față de această „Declarație” este categorică: „Nici o organizație sau Asociație din Exil nu este îndrituită de a discuta, cu atât mai mult de a semna o „Declarație” comună cu vreun partid politic, organizație sau asociație maghiară asupra viitorului celor două popoare. În această privință, numai reprezentanții oficiali ai unei Românii Libere și Democratice au dreptul legal de a negocia și semna vreo hotărâre asupra drepturilor și obligațiilor tuturor cetățenilor ce locuiesc pe teritoriul României. După o luptă de zeci de ani, ungurii au reușit ca niște români liberi să delcare nesiliți de nimeni, că cele două popoare s-au format în același spațiu geografic! Domnii Stelian Bălănescu, Mihnea Berindei, Adriana Combes, Mihai Korne, Ion Vianu și Dinu Zamfirescu au uitat că românii trăiesc pe meleagurile transilvănene de 2000 de ani, iar strămoșii lor de cel puțin 3000 de ani, în timp ce ungurii au ajuns pe aceste tărâmuri ca năvălitori și opresori, abia în secolele XI-XIII? Cum își permit acești impostori să vorbească în numele poporului români și să semneze o DECLARAȚIE, care certifică teza maghiară propovăduită de atâta amar de vreme că românii și ungurii au venit în Transilvania în același timp? Despre ce autonomie politică își permit să vorbească inconștienții „umanitariști și democrați”? Nu au avut oare toate drepturile ungurii în România, până la instalarea dictaturii lui Ceaușescu? Când a fost vreo Universitate ungurească la Cluj, pentru a o reinstaura? Trebuie să recunoaștem cu francheță că ungurii au obținut o mare victorie prin această declarație și suntem convinși că vor ști să o speculeze în viitor.

Trăim zile de mare amărăciune și dacă nu am cunoaște perfect inconștiența celor de mai sus, ar trebui să-i tratăm ca trădători, așa cum îi consideră cei din țară, ai căror conducători se pot împăuna astăzi ca singurii apărători ai drepturilor românești. Este posibil să oferi pe tavă impostorilor de la București această șansă, de a arăta poporului român trădarea Exilului? Ce să mai vorbim de primirea lor în audiență, la cel ce vrea încă să mai domnească în România, cu prețul oricăror sacrificii? Felicitați de Regele Mihai, care vrea să fie ținut la curent cu orice nouă trădare și care s-a îmbulzit să dea un interviu Televiziunii maghiare, confirmând astfel încă o dată susnumita „Declarație”, românașii noștri sunt atât de inconștienți, încât se mândresc cu „progresismul” lor și sunt gata să ne „lipească” o nouă etichetă, pe care să scrie: „naționaliști șovini”! „Majestatea Sa Regele Mihai” voiește astăzi să formeze un nou guvern „Petru Groza”, de data aceasta în exil? Are comuniști și are și liberali, să-i stăpânească sănătos. Ce contează „stângismul”, dacă are iz gorbaciovean? Astăzi „Majestatea Sa”, care joacă din plin cartea „comunismului umanitar”, poate să formeze oricând un guvern în Exil, cu Paul Goma prim ministru și cu Dinu Zamfirescu la externe! Nu ar fi decât o reeditare a lui 6 Martie 1945. Va avea un viitor și sprijinul televiziunii „umanitare și progresiste” românești, condusă de Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, care nu au întârziat să-și dea adeziunea la noua vânzare a României.

Istoricii Mihnea Berindei și Matei Cazacu vor scrie despre istorica declarație de la Budapesta binecuvântată de către „Majestatea Sa”. Suntem naționaliști și nu ne este rușine să o afirmăm, dar nu șovini, rasiști, naziști sau antisemiți, așa cum acești domni ne etichetează. Vrem înțelegere cu ungurii într-un spirit de deplină egalitate, așa cum românii au dovedit-o între cele două războaie, dar spunem că nu noi (exilul), ci numai Țara, Liberă și Democratică, poater lua decizii, pe care să le transforme în Declarații, Convenții și Tratate, și știm că nu ne este permis nouă, celor din Exil, să întreprindem astfel de acțiuni. În interesul unei apropieri româno-maghiare trebuiesc depuse toate eforturile, de către întreg exilul românesc, dar această apropiere trebuie să vizeze lupta în comun pentru eliberarea țărilor noastre de comunism. Toate neînțelegerile între cele două națiuni trebuiesc discutater într-un spirit nou, atunci când țările noastre vor fi libere. Dorim din suflet o înțelegere cu ungurii, dar aceasta nu poate fi realizată decât de cei îndrituiți să o facă”. (Apud M. Ungheanu, Un război civil regizat? (Redefinirea revoluției, București, Edit. Romcartexim, 1997, p. 439-444). „Stindardul românilor” (München), nr. 28, noiembrie 1989. De aici precipitarea unora de-al aduce pe Mihai ca rege al României, pentru că semnătura sa ar fi devenit oficială.

Este meritul lui Ion Rațiu și Ion Iliescu de a-l nu primi ca rege spre a nu fi recunoscută oficial Declarația de la Budapesta. Radu Câmpeanu (PNL) i-a propus regelui să candideze la președenția României, așa cum regele Bulgariei, Simeon, a fost doar prim ministru, fără alte pretenții. Diaspora română face parte de drept din istoria și cultura noastră, trebuie să-i preluăm ca atare, marea majoritate făcând cinste țării lor de origine. Dar, credem, că-i necesar să-i preluăm critic, amintind și de faptele lor regretabile, de trădare națională, cum e cazul semnatarilor acestei Declarații. Împotriva acestei Declarații s-a pronunțat Ion Rațiu în ziarul londonez „Românul liber”, nr. 9, septembrie 1989 („Declarația a făcut un mare deserviciu istoriei și chiar viitorului poporului român. E prima dată când un grup de români a recunoscut implicit că Transilvania nu e pământ românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii”).

Îi considerăm eroi, le organizăm festivaluri, ștergem cu buretele acțiunile lor antiromânești (nu anticomuniste), sunt considerați repere morale (Despre Ion Rațiu sau I. Pantazi s-a scris tot atât de mult?!). Dacă pe Mihail Sadoveanu îl condamnăm pe drept pentru Mitrea Cocor (deși, se zice, că n-a scris-o, doar a semnat-o), dar îl considerăm un scriitor clasic, de ce n-am proceda așișderea și cu unele personalități din diaspora? De ce în toate antologiile sau în studiile despre diaspora românească sunt apreciați doar unii români din exil? De ce nu și istoricii sau oamenii politici care-au militat pentru românism? Sau Marian Popa, exilat în Germania, autorul Istoriei literaturii române de azi pe mâine (Fundația „Luceafărul”, 2001, vol. 1-2)?!

Tudor Nedelcea