La 13 martie 1871, la Londra se semnează Tratatul privind revizuirea stipulațiilor Tratatului de la Paris (1856) referitoare la libertatea navigației pe Dunăre și Marea Neagră. La 10 martie 1883, la Londra se semnează un nou tratat, în urma unei Conferințe Internaționale (cu participarea Germaniei, Austro-Ungariei, Rusiei, Turciei, Franței, Marii Britanii și Italiei), care a dezbătut prorogarea puterilor Comisiei Europene prin extinderea competentei până la Brăila și un nou regulament fluvial. Nefiind admisă la această Conferință, România a declarat ilegale aceste prevederi de extindere a competenței Comisiei Europene a Dunării și asupra sectorului dintre Brăila și Porțile de Fier.
Importanța economică, dar mai ales strategică, a Dunării și a gurilor sale la Mare a trezit interesul marilor puteri europene, dar și al lui Mihai Eminescu, căruia nimic din ceea ce privea destinul țării nu-i era indiferent. Dimpotrivă, s-a implicat cu toată convingerea, uimind și azi cunoștințele sale economice, istorice, geo-strategice privitoare la Chestiunea Dunării.
Mărturisirile sale sunt de o simplitate și profunzime dezarmante: „Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc carte și rezbele, zugrăvesc împărății despre cari lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu servește decât de catolici tuturor acelora ce se-nalță la putere, popor nenorocit care geme sub măreția tuturor palatelor de gheață ce i le așezăm pe umeri” dar, această iubire este condiționată: „Cu cât ne iubim mai mult patria și poporul nostru, cu atât vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire și să nu surescităm cugetarea, căci ușor s-ar putea ca să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase și să ne agităm cu vehemență prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă și minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, și fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism, nu oprește defel ca creierul să rămâie rece și să-și îndrepteze activitatea cu siguranță, să nimicească adevărata cauză a răului și să o stârpească cu statornicie de fier”.
Pe Eminescu îl interesa acest colț de țară, Dobrogea, mai ales după Războiul de Neatârnare, recomandând guvernanților români să se poartă cu minoritățile de aici în cel mai european grad de civilizație și tolerantă. Era necruțător cu funcționarii români din Dobrogea care comiteau neregului, cum a fost cazul funcționarului Al. Macedonski (director de prefectură la Bolgrad și Silistra Nouă, administrator al plășii Sulina), pe care l-a criticat .
Ca istoric , Eminescu a demonstrat dreptul nostru asupra Dobrogei (ca și al Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei), sesizând și criticând intențiile cuceritoare de noi teritorii ale imperiilor vecine, care reușesc să-și impună, diplomatic, prin tratate sau protocoale, dorințele: „deosebirea dintre noi și dispuitorii Europei e că ei ne iau o provincie și ne dau alta, privind lucrul în sine ca foarte indiferent, pe când noi simțim cu voiciune că ni se rupe o bucată din patria noastră străveche, lucru ce nu se poate compensa nici prin bani, nici prin drepturi nouă, nici prin cesiunea de teritoriu”.
Constantând că „deceniile din urmă ale culturii române au în toate părțile Daciei un caracter unitar” , Eminescu face distincție clară între educație care implică un „spirit străin”, având menirea de a „cultiva inima și moravurile”, și cultură care „educă mintea” .
Trăitori la Dunăre, noi, românii, „suntem cu totul cufundați în ideile Occidentului”, suntem așezați geograficește pe „o muche de despărțire între două lumi cu totul deosebite și că este în interesul nostru de a cunoaște amândouă lumile acestea” . Un an mai târziu, mai adaugă o dimensiune muchiei „ce desparte trei civilizații deosebite: cea slavă, cea occidentală și cea asiatică” .
În politica externă a Principatelor Române, ulterior a României, repetăm, o importanță deosebită a fost acordată „cestiunii Dunării”, care privea înființarea, componența și atribuțiile Comisiei Europene a Dunării, ulterior a Comisiei mixte a Dunării de Jos, compusă din statele riverane. După încheierea Războiului Crimeii și semnarea Tratatului de Pace de la Paris s-a înființat Comisiunea Europeană a Dunării cu sediul la Galați (Anglia, Franța, Imperiul Austro-maghiar, Prusia, Rusia, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman) spre a supraveghea libera circulație pe Dunăre, dar mai ales pentru transportul cerealelor în interesul puterilor europene, interesate de acest comerț. Discuții aprinse s-au purtat asupra participării Austriei în această comisie. Intelectualii români, fie ei demnitari sau simpli observatori, s-au implicat benefic. N. Callimaki-Catargi publică bilingv (română și franceză) volumul Appendice au livre vert sur question du Danube.
Pentru Kogălniceanu, Eminescu avea o prețuire specială: pentru scriitorul, istoricul, omul de stat, cu personalitate și verticalitate, românul patriot în sensul cel mai adânc al cuvântului. O spune în articolul citat cu deplină claritate: „Oricâte imputări ar avea cineva de făcut omului de stat de la 2 mai , un lucru nu i-l poate contesta nimenea: claritate de vederi, judecată cuprinzătoare, sigură și fără șovăire; o mare inteligență unită cu talentul de-a se manifesta cu toată vioiciunea în scris și prin viu grai” . Și caracterizarea omului politic și de stat continuă într-un stil concis (folosit mai târziu de G. Călinescu în celebra sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent): „totdeauna și fără încungiur in medias res; sâmburul cestiunii apare clar și dezbrăcat de subtilități. Izvorul său nu e nici limonada dulce a notelor Stătescu, nici subtietățile de stil și logică ale notelor Boerescu; e apă curată și limpede ca din izvorul de munte. Nicăieri nu se vede dorința de-a îndupleca prin motive aparente, pretutindenea puterea de-a convinge e luată din chiar natura cestiunii” .
Obiectiv, Eminescu dezaprobă publicarea prematură „de documente în cestiuni pendente” în cartea lui Kogălniceanu, dar aduce cuvinte de laudă scrierii, al cărui conținut „e atât de clar și de deplin încât nu lasă nicio îndoială asupra cestiunii în genere, nici asupra amănuntelor ei” .
Lucrarea lui Kogălniceanu cuprinde două memorii pe care acesta le-a scris ca ministru plenipotențiar la Paris, în care expune istoricul chestiunii dunărene, precum și istoricul „neînțelegerii ce au avut cu guvernul d-lui I.C. Brătianu în privința modului de-a apăra cestiunea Dunării”.
Pertinent cunoscător al istoriei naționale, dar și a celei europene , Eminescu comentează pretențiile Imperiului habsburgic de a avea, încă din 1856, o „poziție preponderentă pe Dunărea de Jos”, pretenții susținute de Viena și la Congresul de la Berlin (1878).
În argumentarea dreptului legal al țărilor riverane asupra Dunării, Eminescu apelează la argumentele ilustrului istoric și om politic Kogălniceanu: „1). Libertatea navigațiunii Dunării este deplină și pusă sub garanția colectivă a Europei. Drepturile escepționale pentru state riverane (cabotajul etc.) au fost respinse de întregul Congres; 2). Austro-Ungaria nu are nicio pozițiune escepțională sau privilegiată pe Dunăre între celelate puteri subscriitoare Tractatului, afară de dreptul ce i s-a dat de-a sparge Porțile de Fier spre înlesnirea navigațiunii. 3). «Comisiunea specială a Statelor Riverane» (reapărută acum sub numele de Comisiune Mixtă) nu mai există; ea a fost combătută de chiar plenipotențiarii Austro-Ungariei și Congresul s-a unit cu părerea lor; 4). Regulamentele de navigațiune și de poliție fluvială pentru toată întinderea Dunării de la Porțile de Fier până la Galați trebuie a fi puse în armonie cu cele cari sunt sau vor fi făcute în privința Dunării de la Galați până la gurile ei. Elaborarea regulamentelor este încredințată Comisiunii Europene, asistată de delegații statelor riverane.
Cabotajul, adică navigația de-a lungul coastei de la un port la altul, este, comentează Eminescu ironic, dar cu dreptate „blidul de linte pentru care România ar fi putut renunța la dreptul ei de primogenitură, la neutralitatea Dunării, această chezășie a neutralității țării” .
În ceea ce-l privește pe I.C. Brătianu, un om politic și de stat cu merite incontestabile în modernizarea României, Eminescu crede că pentru acest „blid de linte” a intrat „în mlaștina făgăduielilor pripite”[de a fi sprijinit spre a crea o marină națională, n.n.] și ne-a costat încrederea statelor europene, dându-i dreptate și citându-l din nou pe Kogălniceanu: „Este de datoria postului ce-l ocup, zice d. Kogălniceanu, de-a arăta guvernului țării mele clar și esplicit că ceea ce face grea pozițiunea reprezentaților României în străinătate - și cred că unii din colegii mei v-au și spus-o înaintea mea – este ideea eronată, însă în general stabilă, că guvernul român are deja angajamente luate, că de multe ori noi ne prefacem că susținem o cestiune, când această cestiune este demult deja rezolvată în înțeles opus rezoluțiunii ce afectăm a sprijini” .
Întrebările concluzive ale lui Eminescu sunt extrem de dure: „Într-adevăr, ce patriotism poate fi acel care simulează a apăra interesele țării pe când în realitate cestiunile s-au pus la cale?”.
Comentarea broșurii lui M. Kogălniceanu continuă și după aproape trei săptămâni, mai ales a celor pasaje care privesc conflictul intern liberal, cu prim ministrul I.C. Brătianu, conflict despre care au relatat și alte ziare ale vremii: „România liberă”, „La Gazette de Roumanie”, „Bukarester Tagblat” . Evident, Eminescu recunoaște profesionismul și acribia științifică a lui Kogălniceanu, mai ales cea privitoare la „cestiunea Dunării”: „D. Kogălniceanu prea cunoaște cestiunea Dunării în toată începătura și în toate amănuntele ei pentru că să nu se întrevază pretutindenea ceea ce știe d-lui și ceea ce nu ne comunică” .
Spre a contracara pretențiile Imperiului Austro-Ungar, Eminescu trimite la rezoluția Congresului de la Berlin, articolul 55, care precizează: „Regulamentele de navigațiune, de poliție fluvială și de supraveghere de la Porțile de Fier pân' la Galați vor fi elaborate de Comisia Europeană, asistată de delegații statelor țărmurene” .
Așadar, accentuează Eminescu „nicăiri nu e vorba de Comisia mixtă de riverani, nicăiri de-o preponderență a Austro-Ungariei în o asemenea comisie, nicăiri de prezidiul ei perpetuu și precumpănitor”.
Ilustrul nostru ministru de Interne, M. Kogălniceanu, încă din 1879 „prinde de veste că Austro-Ungaria, care urmărește de atâta timp supremația pe Dunăre, caută a smulge de la puteri concesiuni în privirea aceasta mai cu seamă dreptul de supraveghere a navigațiunii” , și ca atare, îl sfătuiește pe ministrul de Externe din 1882, V. Boerescu, să nu accepte ca imperiul de la Viena să participe în comisia riverană, întrucât nici Tratatul de la Berlin nu prevede o asemenea comisie, pentru simplul motiv că nu-i țară riverană. „Se cere să spunem franc – opinează Kogălniceanu – ce voim noi, să ținem pe lângă toate cabinetele [miniștrilor plenipotențiari din străinătate, n.n.] același limbaj, aceeași atitudine [sublinierea lui Eminescu, n.n.]. România va fi ascultată; pe proiectul ei se va face discuțiunea”
Eminescu acordă dreptate deplină lui Kogălniceanu în conflictul acestuia cu șovăială și lipsa de celeritate a guvernului, miniștrii noștri plenipotențiari sunt derutați, astfel încât, constată Eminescu, ei „simt numai că Austria câștigă teren; că pe ei nici-i crede cineva, nici-i ia în serios” , citindu-l din nou pe Kogălniceanu care manifesta „un dureros scepticism în privința otărârii guvernului nostru de-a apăra Dunărea în contra pretențurilor cabinetului din Viena” . „De această nehotărâre, această duplicitate, această tăcere?” [...] De ce dar toate întârzierile, toată neclaritatea, tot șiretlicul, toată simularea de a pipăi pulsul puterilor? De ce? , se întreabă revoltător Eminescu.
În numărul următor al ziarului „Timpul”, Eminescu își justifică punctul de vedere în privința componentei Comisiei Europene a Dunării, bazat pe motive, economice și naționale, făcând precizarea, în cunoștință de cauză, că „Interesele cele mari pe cari Austro-Ungaria le invocă ca un fel de titlu de drept împotriva noastră nu sunt toate și în complexul lor armonice cu interesele poporului nostru propriu” . Fiind independenți din punct de vedere politic, „nu credem ca cineva să ne poată contesta dreptul de-a regula prin tratate nouă de negoți politica noastră economică așa cum vom crede de cuviință și o apăra, pe cât putință este și întrucât e practic și folositor, propria noastră activitate industrială” . Și în acest context, el pune problema necesității industrializării țării spre a crea și o independență economică, iar „axiomul cum că am fi o țară exclusiv agricolă și condamnată de-a rămânea agricolă s-a învechit în vederea tuturor” .
„Pipăind pulsul puterilor” occidentale, bazat pe dezbaterile parlamentare românești, pe informațiile din presa europeană, Eminescu dă dovadă de un matur simț diplomatic și politic, citând chiar oficiosul liberal „Românul” (aflat într-o permanentă și benefică polemică), care recunoaște admiterea de către guvernul liberal a Austriei în Comisiunea Mixtă și chiar prezidarea acesteia, criticând dur duplicitatea guvernului român, care înseamnă „izolarea completă a României”.
Și celelalte ziare românești („Binele public”, „Națiunea”, „Pactul social”), considerau justificate acuzațiile aduse de Eminescu guvernului.
Izolarea României în diplomația europeană datorată duplicității guvernamentale este dovedită de Conferința de la Londra consacrată problemei dunărene: „În adevăr, multa minte i-a trebuit guvernului nostru pentru a dezinteresa pe toate puterile în cestiunea Dunării și a da puternicei Austrie o ocazie atât de frumoasă de a juca pe generoasa biruitoare. Înadins să fi căutat cineva să facă lucrurile atât de rău, nu s-anjungea la un rezultat așa de faimos ca cel obținut la Conferință” . Oamenii noștri din țară, care au spus adevărul și au susținut interesele naționale, precum Callimaki-Catargi care a fost amenințat cu dare în judecată și moare de supărare, iar M. Kogălniceanu „bolnav și bătrân, reîntinerește în culmea vieții sale pentru a apăra Dunărea, mișcătoarea pavăză de argint a neatârnării noastre străvechi, a căreia pierdere totdeauna robie au însemnat” .
Duplicitatea, iresponsabilitatea morală și incorectă a guvernului într-o asemenea problemă de interes național nu poate duce la nicio alianță cu opoziția spre a salva aparențele oficiale în urma participării lamentabile a României la Conferința de la Londra consacrată problemei Dunării.
Propunerea a venit din partea ziarului „L'Independance roumaine”. Nu poți susține un asemenea guvern, opinează Eminescu: „Știm noi sigur, știm pozitiv ceea ce vrea sau nu vrea guvernul nostru? Nu știm nimic” .
Eminescu așeza înaintea tuturor problematicii politicii interne și externe a statului român câștigarea independenței economice după cea politică, cucerită pe câmpurile de luptă, obligativitatea decidenților politici români de a asigura o independență deplină. În acest sens, el apelează și la sursele externe, la presa europeană care, de cele mai multe ori, arată adevărul, cum, de pildă, este ziarul omolog din Franța „Le Temps”, un organ de publicitate care „ arareori ne-a vorbit atât de înghețat” despre interesele statelor europene față de noi. Acest ziar scrie - rezumă Eminescu - „cum după căderea Imperiului otoman, principatele dunărene fără escepție, departe de-a deveni independente în mod absolut, au căzut din contra în sfera de atracțiune a marilor rivali cari-și dispută dominațiunea în Orient și că nu fac decât să oscileze când într-o parte când într-alta, pân-în momentul fatal în care cei doi rivali vor ajunge să se-ncaiere, moment în care și aceste țări vor fi puse în alternativa sau de-a-și alege stăpân, sau de-a fi nimicite în marea izbire. Realitatea – continuă Eminescu rezumarea articolului din ziarul francez – departe de-a dezminți maniera de-a vedea a ziarului francez, o confirmă pe zi ce trece” .
Chestiunea Dunării fiind de interes european (politic, economic și strategic) se cere a fi rezolvată în interesul tuturor țărilor europene, în general, a celor riverare în mod special „În adevăr numai interesarea tuturor puterilor apusene pentru libertatea absolută de navigațiunea este mijlocul de-a înlătura până la un punct oarecare rivalitatea politică și economică ce exista de atâta timp între două mari puteri, Rusia și Austro-Ungaria, atât pe țărmii Dunării, cât și în privirea dezvoltării ulterioare a raporturilor dintre popoarele balcanice”.
Eminescu comentează dezbaterile Adunării Deputaților din ședința din 26 mai 1881 privitoare la chestiunea Dunării și-și expune punctul de vedere de păstrare de relații cu toate marile puteri europene, care să fie și în interesul țărilor riverane („o influență legitimă în Orientul European”): „Noi credem că, cu oarecare bunăvoință reciprocă, interesele mari ale puterilor și cele locale ale statelor țărmurene sunt armonizabile și că tocmai preponderența esclusivă a unora e stricăcioasă unei asemenea armonii” .
Peste numai câteva zile (ca dovadă că interesul pentru gurile Dunării nu se diminuase), revine asupra chestiunii, constatând cu îndreptățire că „cele mai multe din puterile Apusului, având interese de-o importanță secundară pe malurile Dunării și văzând în erigerea României în regat o garanție de pace mai mult prin înlăturarea secularei rivalității dintre două mari puteri, s-ar fi golit cu bucurie a recunoaște micului popor de rasă latină poziția ce o cereau oamenii lui de stat ca ceva necesar pentru dezvoltarea lui” . În schimb, alte puteri „cari aveau interese economice și politice la Dunăre de-o ordine superioară”, erau tentate să ceară recompense în schimbul recunoașterii regalității române, adică „preponderența pe Dunăre”, citind din presa vieneză conform căreia „recunoașterea regalității plătește cât un anteproiect austriac”.
De altfel, politica externă a guvernului liberal era în atenția presei și oficialităților din Viena, I.C. Brătianu fiind privind cu simpatie. Eminescu, ca ziarist independent, surprinde și carențele guvernării liberale (semnalate și de unii liberali), acuzându-i chiar de conspirație „cu străinii contra țării”, exemplificând prin afacerea Stroussberg, neimplicarea la tratativele de la Livadia (1876) privind trecerea trupelor rusești pe teritoriul țării noastre, articolul 7 privind încetățenirea în masă a străinilor și „în fine Dunărea, iată un lanț întreg de interese din cele mai vitale aletării cari se sacrificau numai pentru ca roșii [doar aripa roșie a liberalilor, n.n.] să vie sau să rămână la putere” .
Diversitatera de opinii în privința politicii externe, cu precădere a chestiunii Dunării, este reluată în numărul următor al „Timpului”; Eminescu comentează cuvântarea lui Gh. Chițu în Adunarea Deputaților din 26 mai 1881, privind problema dunăreană, criticându-și colegul de guvernare, Vasile Boerescu, care susținea că fluviul este „al nimănui și al tuturor”. Fostul ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, în guvernul I.C. Brătianu, Gh. Chițu (care dă curs cererii lui D. Petrino ca Eminescu să fie urmărit penal pentru proasta gestionare a Bibliotecii Centrale din Iași este apreciat de Eminescu pentru apărarea intereselor naționale, acuzându-l pe V. Boerescu „de-a fi compromis cestiunea Dunării” .
„D-nii Brătianu-Boerescu au compromis cestiunea Dunării prin făgăduințele ce-au apucat a le face monarhiei austro-ungare” , își începe Eminescu articolul din octombrie și aduce argumente: în Tratatul de la Berlin nu e prevăzută o comisie mixtă iar Austro-Ungarianu e stat „țărmurean” și deci niciun drept, doar interese, zice Poetul: „Marele interes de-a avea chiar monopolul navigațiunii pe Dunăre nu constituie dreptul (sublinierea lui Eminescu, n.n.) unui asemenea monopol”, dovedindu-se un fin cunoscător al istoriei și diplomației europene: „Demnitatea și mărimea de rang a unui stat nu poate influența nicidecum dreptul statelor mai mici în cestiunea Dunării. Preferințe, onori, titulatură, toate acestea nu constituie un drept”, iar „relațiile între două state pot fi foarte bune, ca și relațiile între doi oameni, fie unul oricât de mare, altul oricât de mic, fără ca dreptul unuia să sufere sub pretențiunile celuilalt”.
Eminescu condamnă poziția duplicitară a guvernului de la București, permițând altor guverne europene să ne trateze așijderea: „Unele din puteri credeau că rezistența României e numai o rezistență de comedie, pro forma; altele – atrase pe acest teren al concesiilor – au început a face propuneri mediatoare” . Interesele naționale sunt, în concepția sa, un drept sfânt și ca atare respinge orice „afacere de precupețire de hotară. Precupeții Basarabiei se pregătesc a precupeți azi Dunărea, mâine cine știe ce parte a Moldovei ori a Țării Românești” Și încheie articolul în stilul său caracteristic extrem de actual: „Iată unde ajungem când plebea aceasta din câteșpatru unghiurile lumii își arogă dreptul de-a face politică în numele României” .
Discuțiile purtate în ședința din 18 iunie 1881 în privința Dunării de către delegațiile Rusiei, Franței, Turciei, Italiei, Austro-Ungariei, Angliei, Germaniei, Serbiei, Bulgariei, României, sunt comentate cu obiectivitate de Eminescu, stăruind, evident, asupra poziției delegatului României, col. Pencovici, care consideră că „supravegherea executării Regulamentului e de competența Europei”.
Pertinent observator al relațiilor Imperiului habsburgic/austro-ungar cu românii din Transilvania și Principate, Eminescu relevă că unul din elementele mărului discordiei îl constituie pretenției Vienei față de problematica Dunării de Jos. „Disentimentele ce pot exista între cabinetul de la Viena și cel din București nu pot constitui elementele unui conflict grav și durabil” , chestiune rezolvabilă de cele două cabinete, ci de Europa, întrucât „nu atât interesele politice concrete ce se află în joc sunt cauze diferendului suspens în prezent, ci considerații de susceptibilitate și de demnitate” . De altfel, în celebra sa conferință, Influența austriacă asupra românilor din Principate , susținută la numai 26 ani (trezind suspiciunea consilului austriac la Iași, care a și intervenit), Eminescu sesizează condițiile și modalitățile prin care capitalul străin pătrunde și acaparează funcțiile vitale ale tinerei economii românești („goluri economice”), prima țară vizată fiind Austria, care, prin agenții săi („fără patrie proprie, fără naționalitate, fără limbă”) mențin tutela imperială. El studiază relația centru-periferie metropolă-principate, cu un autentic sociolog.
Comentând dezbaterile Adunării Deputaților din 3 decembrie 1881, care a avut ca obiectiv, printre altele, și chestiunea Dunării, Eminescu face referire și la mentorul său, Titu Maiorescu, care „tratând cu toată rezerva cuvenită cestiunea Dunării, insistă în discursul său, pe care-l reproducem întreg la vale, asupra punctelor de reorganizare socială și economică cuprinse în contraproiectul de răspuns al minorității [la chestiunea Dunării, n.n.].
Adânca și concentrata atenție pe care Adunarea a dat-o cuvintelor sale era întreruptă numai de zgomotoase aplauze” .
Poziția lui Eminescu față de chestiunea Dunării este justificată și fără echivoc. Austro-Ungaria are interese, dar „drepturi nu are și o dovadă că nu le are e că umblă după ele cu lumânarea și poate că va găsi din nou ceea ce caută: pricină și ceartă” .
Dunărea este a „țărmurenilor”, României i se pot cere sacrificii, dar „sacrificii făcute colectivităților puterilor europene, nu uneia din ele. Numai colectivitatea lor prezintă României oarecari siguranțe de neutralitate și de neatârnare” . A ceda doar unei puteri înseamnă „începutul atârnării și a robiei” , trimiterea se face la Austro-Ungaria care nu respectă „individualitatea noastră etnică”, în care, „maghiarii pot zilnic călca în picioare o jumătate a poporului românesc” .
El recomandă precauție maximă, din motive politice, economice și naționale , întrucât „concesiile de natura celor cerute în chestiunea dunăreană nu numai că ating autonomia și suveranitatea României, dar creează totodată un precedent pentru care alte puteri rivale să pretinză concesii analoage”.
Ca atare, Confederația Dunăreană trebuie să-și formeze propria sa politică economică și comercială, care „sub protectoratul său propriu și al nimănui altcuiva ar conținea în sine sâmburi de dezvoltare adevărată” . Ideile eminesciene despre necesitatea unei independențe economice după cea politică cucerită pe câmpul de luptă din 1877-1878, „organizarea muncii agricole și crearea și apărarea muncii industriale” , despre recunoașterea dreptului legitim al României ca țară riverană asupra gurilor Dunării, ca punct strategic, sunt afirmate, de la primul său articol până la ultimele .
Sunt idei, dar și întrebări dure puse politicienilor vremii sale, periculos de actuale și pentru clasa politică de azi, care înlocuiesc patriotismul (considerat perimat) cu „progresismul”, „globalismul” (prost înțeles), Eminescu însuși fiind considerat „cadavrul din debara”, „nul” sau „incorect politic”.
Peste aproape un veac, Nicolae Ceaușescu (1918-1989) a rezolvat chestiunea Dunării prin realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, fluviul curgând spre vărsare numai pe teritoriul românesc, astfel încât fostul URSS nu mai putea avea control direct asupra transportului pe Dunăre; azi, gurile Dunării sunt la dispoziția UE și NATO.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu