joi, 27 martie 2014

Shakespeare în viziunea lui Eminescu - Partea II

Shakespeare
Cronicar dramatic autentic, Eminescu judecă estetic şi critic dramatizările după romane „de mansardă” sau „drame de bulevard”, în urma lecturilor din Aristotel şi Rőtscher, modelul fiind acelaşi Shakespeare: „nu credem că reprezentarea crudă şi realistă a slăbiciunilor trupeşti este menirea artei dramatice. E drept că dintre toate infirmităţile numai două nu jignesc spiritul dramatic, dar numai prin linişte[a] care o inspiră: orbia şi nebunia. „Amândouă aceste le vedem reprezentate în tragediile celor vechi şi în operele celui mai mare poet: în „Regele Lear”, în „Hamlet”, a lui Shakespeare” . Continuând consideraţiile axiologice despre dramaturgia universală, observă că spaniolii au reprezentanţi „din veac în veac de câteva genii izolate”, tragicii greci şi francezi „au ajuns foarte departe”, iar „în vremea nouă de Molière şi Shakespeare” .

joi, 13 martie 2014

Shakespeare în viziunea lui Eminescu - Partea I

Shakespeare
Shakespeare şi Eminescu sunt două genii tutelare, cărora posteritatea le-a consolidat autoritatea creatoare. Interesant este însă de observat opinia scriitorului naţional român, Mihai Eminescu, despre cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, britanicul William Shakespeare, a cărui operă autorul „Luceafărului” a cunoscut-o nu numai prin traducerile germane, ci din însăşi creaţia acestuia în limba originală, engleza.

Un exeget şi editor al poeziilor eminesciene, Perpessicius, a sesizat, cu argumente, aprecierile elogioase, dar meritate la adresa lui Shakespeare, aşezându-l pe poetul nostru, mai ales prin „Scrisori” şi „Luceafărul”, „cu drept cuvânt”, între Shakespeare şi Fr. Villon.

marți, 4 martie 2014

Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni – Partea II

Peninsula Balcanica
Este un adevăr incontestabil că în supravieţuirea oricărei minorităţi, limba maternă are un rol hotărâtor, decisiv, căci prin folosirea ei, cel mai de preţ tezaur al unei comunităţi, se păstrează conştiinţa de neam, se transmit valorile specifice etniei respective, tradiţiile, obiceiurile şi datinile strămoşeşti. „Natura analitică a limbei, deci şi a spiritului nostru, deosebită de cea germană, ungurească, slavă; o inteligenţă mai puţin abstractă, dar mai limpede; un bun simţ, falsificat poate în parte, dar înnăscut rasei române, o elasticitate mai mare a puterii musculare şi a celei intelectuale, iată note care disting în mod esenţial rasa română de cele ce-o înconjură. Dacă mai ţinem seama de unitatea aproape absolută a limbei vorbite de români, precum şi de unitatea datinelor, amândouă preexistente formaţiunii statale române chiar, am arătat aproape în totalitate cauzele ce se impun în mod constant deznaţionalizării românilor” .