75 de ani de viaţă, 50 de ani de carieră - Ilie Gheorghe

22 mai 2016, orele 18.00. Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, sala „Amza Pellea”. La ridicarea cortinei, pe scenă apare un actor, de fapt Actorul: Ilie Gheorghe. Publicul îl aplaudă în picioare, minute în şir. O scenă care ne aminteşte de cronica lui M. Eminescu la piesa „Monte Cristo”, jucată pe scena aceluiaşi teatru (care se numea atunci „Theodor Theodorini”) în vara anului 1878, pe când poetul se afla la Floreşti, lângă Filiaşi, la conacul junimistului N. Mandrea. Autorul Luceafărului, prezent în sală, a menţionat, lucru rar într-o cronică teatrală, şi reacţia publicului craiovean: „În Craiova, «Monte Cristo», dramatizat, a ţinut pe oameni până a doua zi dimineaţă în teatru şi nimeni nu gândea cât timp a trecut”.

De data aceasta, publicul craiovean a aplaudat nu numai la sfârşit, ci chiar dintru început pe marele actor român de talie universală, la care aplaudatul a mărturisit cu o sinceritate dezarmantă: „Măria Ta, public craiovean care timp de 50 de ani m-ai răsfăţat cu aplauzele tale, în care ai pus şi dragoste, şi admiraţie. Îngăduitu-mi fie acum, la rându-mi, cu aceleaşi sentimente, dublu întreite, să-mi plec fruntea cu nemărginită recunoştinţă şi din toată fiinţa mea să strig: îţi mulţumesc!”

Veşnicul de pomenire, mitropolitul Nestor Vornicescu

După Gheorghe Calciu, cu care am fost coleg de facultate şi am stat doi ani (1964-1965) în aceeaşi cameră, căruia îi datorez începutul formării mele spirituale, mitropolitul-cărturar Nestor Vornicescu a fost a doua faţă bisericească care m-a onorat cu prietenia sa şi mi-a determinat destinul.

În anul 1970, eram la Arhivele Statului din Craiova, la sala de lectură şi acolo s-a prezentat un domn îmbrăcat în straie negre, Nestor Vornicescu (1927 – 2000); atunci am văzut pentru prima oară un călugăr. Era tânăr, subţirel, era episcop-vicar la Craiova, abia venise de la Mănăstirea Neamţ, unde fusese stareţ. Voia să se documenteze asupra istoriei locale. A şi publicat, după aceea, foarte multe studii în acest sens. Mi-a dat nişte vederi cu mănăstirile din Moldova, după aceea câteva studii şi aşa am intrat într-o relaţie de colaborare. De atunci, mi-a fost ca un frate mai mare, pentru că nu numai că ştia multă carte, dar m-a şi salvat din multe situaţii critice, una chiar dramatică. Aveam o înţelegere tacită cu dânsul: atunci când eu invitam personalităţi la Craiova, la bibliotecă, unde eram director, ştiind că nu am bani de protocol, îi invită el la masă. La rândul său, dacă venea o personalitate la Mitropolie, mă chema la masă. S-a integrat foarte mult în viaţa culturală şi ştiinţifică nu numai locală, ci şi a ţării. L-am cunoscut prin dânsul pe scriitorul Ioan Alexandru, iar lui i-am prezentat pe Nina Cassian, pe Mircea Sântimbreanu, Al. Mitru, şi după aceea pe Marin Sorescu, şi alţii.

Ioan St. Lazăr, exeget al lui Antim Ivireanu

„De n-aţi ştiut până acum şi de n-au fost nimeni

să vă înveţe, iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi

oamenii câţi sunt în Ţara Românească, de la mic până

la mare şi până la un copil de ţâţă afară din păgâni şi

din ceia ce nu sânt de o lege cu noi”

Sfântul Antim Ivireanul

Cinstirea Sfântului Antim Ivireanul (canonizat la 30 iunie 1992, prin grija mitropolitului Nestor Vornicescu) constituie pentru intelectualii râmniceni un motiv de bucurie şi datorie spirituală îndreptăţită. Între aceştia, universitarul Ioan St. Lazăr face figura unui cărturar autentic, printre multiplele sale preocupări figura lui Antim Ivireanul este una precumpănitoare. El se află printre cei care au decis ca Biblioteca judeţeană să poarte numele martirului, să înfiinţeze o fundaţie culturală cu acelaşi nume şi revista „Lumina lumii”, care s-a impus pe plan naţional, să iniţieze colecţia „Antimiana”, precum şi o sesiune anuală de comunicări ştiinţifice în luna septembrie, luna prăznuirii Sfântului şi a Zilelor Râmnicului. După ce a editat volumul Sfântul Ierarh martir Antim Ivireanul, ocrotitor spiritual (vol. 1, 1999), prilejuit de înâia prăznuire a lui Antim ca ocrotitor spiritual al Râmnicului (care reuneşte studii şi articole semnate de Ioan Alexandru, P.S. Gherasim, Gabriel Strempel, C. Galeriu, D. Bălaşa, Valeriu Anania, P.S. Irineu, E. Negrici, Costea Marinoiu, Veronica Tamaş, Al. Izvoreanu etc.), Ioan St. Lazăr şi-a exprimat concret admiraţia pentru ierarhul-scriitor în Sfântul Antim Ivireanul, „vistierie de daruri”(1999, 2000), poem critic în patru părţi: Omul, Umanistul, Artistul, Sfântul.

Interviu pentru Lumina literară

Daniela Şontică: Domnule Tudor Nedelcea, sunteţi un cunoscut eminescolog, v-aţi îmbolnăvit de „eminescianită”, după cum aţi afirmat chiar dvs. Cum vă explicaţi faptul că Mihai Eminescu nu devine un subiect epuizabil odată cu trecerea vremii, cu atât mai mult cu cât au fost atât de mulţi cercetători care i-au studiat opera şi viaţa?

Tudor Nedelcea: Acesta este unul din atributele geniului şi al mitului lucrător, creativ: să fie inepuizabil, să fie interpretat şi redescoperit în diverse epoci şi regimuri, de persoane cu diverse preocupări sau de vârste diferite. Cu atât mai mult în cazul lui Eminescu, care, abia acum, în zilele noastre, se înfăţişează publicului cititor şi cercetătorilor în întreaga sa complexitate, datorită apariţiei integrale a creaţiei sale, în special publicistica (cca. 15.000 pagini), în ediţie academică, ştiinţifică, la Editura Academiei Române sau în celebra colecţie „Opere fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, coordonată de acad. Eugen Simion.