În ciuda zelatorilor şi detractorilor de azi (de care Eminescu n-a dus lipsă nicicând, aceştia spărgându-se în timp ca valurile de stâncă), „românul absolut” (Petre Ţuţea) este studiat sub toate aspectele creaţiei, beletristice sau muzicale.
Dacă preocupările muzicale eminesciene au fost abordată de G. Călinescu, sau de Zoe Dumitrescu-Buşulenga în dialog cu Iosif Sava, suntem azi în posesia unui studiu documentat, scris cu pasiune, dar şi cu acribie ştiinţifică, de Lucia Olaru Nenati poetă, prozatoare, eseistă şi solistă. Născută la Rădăuţi la 20 februarie 1949, unde urmează liceul, iar după absolvirea Filologiei ieşene (1967-1972) -, ocupă postul de muzeograf coordonator al Muzeului „Mihai Eminescu” din Botoşani (1972-1977), de unde pasiunea înflăcărată pentru poetul naţional -, apoi secretar literar şi director la Teatrul de Păpuşi „Vasilache”(1977-1986) şi la Teatrul „Mihai Eminescu” (1986-1990) din oraşul naşterii lui Eminescu. Este autoarea unor volume de poezii: Cea mai tânără Ecaterină (1975), Drumuri (1977), Floarea-ntre pietre (1979), Nesfârşitele vămi (1979), Cochilii cântătoare (1982), Umbra Casandrei (1983), Ucenicia de aur şi purpură (1985), Singur, sinele meu (1996), Arca de frunze (antologie, 2003), Sentimentul spiralei (2012), de cărţi pentru copii: Când adoarme o buburuză (1986, 1996, 2003), Băieţei, clopoţei şi fetiţe, luminiţe (1991,1998), de proză: Serpentine (1989), Coridorul dintre ceasuri (2000), de istorie literară: George Voevidca. Viaţa şi opera (2007), Arcade septentrionale (reviste, personalităţi, grupări literar-culturale, 2007), Academia Nordului. Societatea pentru Cultura şi literatura română în Bucovina (2012).