Din nou despre - Românii de lângă noi

„Popor român! Mari învățături îți dă această întâmplare [răpirea Bucovinei]. Dacă fiii tăi ar fi uniți totdeauna, atunci și pământul tău strămoșesc rămânea unul și nedespărțit.” Mihai Eminescu

Mai știm noi câte ceva despre românii din jurul României, din Ucraina, Basarabia, Bulgaria, Serbia, Ungaria? Azi suntem invadați cu știri (majoritatea propagandistice) despre războiul din Ucraina, uitând complet că acolo trăiesc, fără voia lor, și români, atât în zona Cernăuțiului, cât și în Basarabia de sud, azi teritoriu ucrainian. În acest context, este lăudabilă inițiativa Școlii Sociologice de la Craiova, fondată și condusă de universitarul Dumitru Otovescu, de a lansa și materializa proiectul Comunitatea românilor din Cernăuți (Ucraina). Origine etnică și discriminare politică, prin doi cercetători, Adrian Otovescu și Vlad-Ovidiu Cioacă, implementat prin Centrul pentru Politica Externă și Studii de Securitate, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. Denumirea „Ucraina” (= pământ de graniță) este atestată documentar într-o cronică a Rusiei din 1187 pentru regiunea din vecinătatea ei. După prăbușirea Rusiei kievene, regiunea poartă numele de Ucraina, Rusia minor sau Mica Rusie (Rusia Mare având capitala la Moscova), ucrainienilor zicându-le și „rușii mici”. Regiunea dintre Rusia și Hanatul Crimeii a fost colonizată de împărăteasa Ecaterina cea Mare, în a doua jumătate a secolului 18, cu ruteni, ucrainieni, ruși, evrei, români, germani, greci, bulgari, sârbi, albanezi, suprapuși peste populația băștinașă, formată din cazaci și tătari.

După recunoașterea Poloniei ca stat independent, conform Tratatului de la Versailles (28 iunie 1919), Armata poloneză ocupă Ucraina apuseană la 10 iulie 1919, apoi, la 25 aprilie 1920, ocupă Kievul, regiunea intrând în componența Poloniei (la 18 martie 1921). La Congresul I general al Sovierelor din Ucraina de la Harkov (11/24 decembrie 1917), Ucraina se proclamă republică sovietică, cu guvern sovietic. La 1 martie 1918, armata germană ocupă Kievul și restaurează Rada Centrală a Ucrainei. La 29 noiembrie 1918 se restabilește Puterea sovietică în Ucraina, iar la 18 martie 1921, în urma unui tratat de pace, Ucraina apuseană și Bielorusia apuseană intră în componența Poloniei, iar restul intră în structura URSS (1922-1991) ca RSS Ucraina. În urma ultimatului lui Stalin (iunie 1940), România cedează Basarabia și nordul Bucovinei, aceste teritorii intrând în componența RSS Ucraina (ca și nordul și sudul Basarabiei), statut recunoscut prin Tratatul de pace din 1947. În 1954, Crimeea, regiune a RSS Rusă, intră în componența RSS Ucraina, grație lui Nichita Hrușciov, de sorginte ucrainiană (ca și Leonid Brejnev). După destrămarea URSS (1991), Ucraina devine independentă, la 24 august 1991. Iată câteva jaloane istorice din istoria frământată a acestei provincii/țări, care ne îndeamnă să privim cu ochi critic, dar obiectiv, raporturile statului ucrainian post-sovietic cu românii bucovineni. O discriminare majoră este vizibilă pentru un observator obiectiv. Românii din jurul Cernăuțiului și cei din jurul Odesei (din Basarabia de Sud) nu sunt numiți cu termenul etnic firesc de „român”, ci în mare parte, „moldoveni”, care vorbesc limba moldovenească, limbă inexistentă în Atlasul lingvistic UNESCO.

Este o politică extremistă aparținând dictatorului criminal I.V. Stalin (a ucis nouă milioane de ucrainieni), care a creat această limbă artificială „moldovenească” (în lucrarea sa, Cu privire la marxism-leninism în lingvistică) folosită pentru românii din Bucovina, cât și pentru cei din Basarabia, cu un scop pur politic: spre a atenua numărul real al românilor din aceste două ținuturi românești. Este motivul pentru care românii din Bucovina nu sunt reprezentați în parlamentul ucrainian, pentru că... nu întrunesc numărul necesar spre a avea un reprezentant în parlamentul țării. În schimb, în Parlamentul României, toate minoritățile sunt reprezentate, indiferent de numărul lor, inclusiv minoritatea ucrainiană. În recesăminte „oficiale” unii sunt numiți „români”, alții „moldoveni”, deci două popare diferite, vorbitori de limbi diferite.

Într-un singur mandat, românii basarabeni au fost reprezentați de un român (Ion Popescu). Actualmente, românii din Bucovina au dreptul la o oră pe săptămână la limba „moldovenească”. În presa ucrainiană – declara acad. Vasile Tărâțeanu (un Grigore Vieru al Bucovinei): „Eminescu a fost numit ucrainian renegat, născut din părinți ucrainieni care ai fost românizați”(!). Pierit-au românii din Ucraina? Am intitulat un articol, parafrazând un studiu al ui B.P. Hasdeu („Pierit-au dacii?). Există un principiu de bază al dreptului roman: de a asculta și cealaltă parte („Audiatur et altera pars”), preluat din tragedia Medeea a scriitorului Seneca, contemporan cu împăratul roman Nero. Or, în contextul războiului ruso-ucrainean, dar și anterior, soarta românilor din Bucovina de Nord, Herța, Ucraina de Sud (Cetatea Albă, Ismail) este ignorată total.

Deviza „Tribunei”: soarele pentru toți românii la București răsare este acoperită de nori grei. Niciun reprezentant marcant al românilor din Ucraina n-a fost solicitat de posturile TV din România spre a-și exprima opinia, ei fiind cei îndreptățiți s-o facă. La Congresul Românilor de Pretutindeni (Romfest, 16-20 septembrie 1998), organizat de părintele Gh. Calciu-Dumitreasa la Muzeul Național de Istorie , românii din străinătate au considerat acest tratat drept „act de trădare națională”. Actualul președinte român a mers în Ucraina, dar a refuzat să se întâlnească cu românii de acolo spre a le auzi păsurile; a mai avut ocazia, la o adunare ONU, să vorbească cu omologul său ucrainean, dar n-a făcut-o. Pentru românii noștri din Ucraina nu mai avem niciun interes, nicio simpatie, nicio obligație?! Am creat filiale ale ICR în diverse localități din lume, dar unde era absolut nevoie nu, adică la Cernăuți. Am avut privilegiul de a-l avea pe avocatul bucureștean Eugen Patraș, care a cumpărat la Cernăuți, chiar în centrul istoric, un imobil în care a înființat Centrul Cultural „Eudoxiu Hurmuzaki”, încredințat acad. Vasile Tărâțeanu, în care funcționează o bibliotecă, librărie și un restaurant cu specific românesc. Deci, o inițiativă particulară.

Este bine să reamintim o parte dintre interferențele româno-ruso-ucrainiene: la Kiev a activat mitropolitul Petru Movilă, despre care cunoscutul istoric rus, D. Lihaciov, se întreba care Petru este mai mare: Movilă sau țarul Petru cel Mare; Regina Carmen Sylva a corespondat cu Lev Tolstoi; Gogol a avut urmași cu o româncă din Transnistria, din gubernia Basarabiei inspirându-se pentru cartea sa „Suflete moarte” (celovecii ruși fugeau în zonele mărginașe ale Imperiului, în satul lor fiind declarați „morți”, spre a nu plăti biruri); celebrul compozitor Rahmaninov își are sorgintea în Ștefan cel Mare (despre compozitor, Raluca Cimpoi, fiica savantului, a scris o teză de doctorat) Pavel Kisseleff, cu merite edilitare incontestabile la București și Turnu Severin a elaborat Regulamentul Organic, același pentru Moldova și Țara Românească, netezind calea Unirii Principatelor Române etc. Apoi, să nu-i diavolizăm pe toți rușii, anulându-le numele acordate unor străzi, cum e cazul celebrului scriitor Dostoievschi.

Aceleași autorități n-au permis nici amplasarea unui bust pentru Eminescu, iar Casa lui Aron Pumnul, unde a locuit ca elev Eminescu (vizitată de Victor Ponta, care intenționa repararea ei), stă să se prăvale; la Hlihoca, după al Doilea Război Mondial, autoritățile au demolat statuile lui Schiller și Eminescu, rămânând spre veșnicie doar monumentul soldatului sovietic eliberator (în Transnistria tronează statuile lui Lenin și Stalin). Numele celor ce zac în mormântul românilor din cimitirul din Cernăuți sunt schimbate în nume ucrainiene etc. Dar și luptătorii pentru drepturile firești ale românilor au avut de suferit. Pentru că a refuzat să șteargă sârma ghimpată de pe frontispiciul ziarului său „Arcașul”, fiul lui Vasile Tărâțeanu, student la Suceava, a murit în condiții suspecte, neelucidate nici până acum; iar în anul Centenarului, 2018, aducând din Țară cărți și afișe privind Centenarul Reîntregirii, aceluiași acad. Vasile Tărâțeanu i s-a întocmit un dosar penal, a fost bătut, a stat în comă, într-un spital din Iași, aproape un an și a trecut la cele veșnice la 8 august 2022.

Românii din Ucraina (ca și alte minorități naționale din Ucraina) nu beneficiază de cele mai elementare drepturi umane: dreptul la identitate, la folosirea limbii materne în școală și în biserică, la portul popular etc. În schimb, conform constituției ucrainiene, sunt recunoscute drepturile minorităților sexuale. Suferințele și umilințele românilor din Ucraina au trecut granițele țării; în ziarul „Tibiscus” din Uzdin-Serbia, scriitorul Vasile Barbu, directorul ziarului, comentează protestul din 17 octombrie 2017 sub titlul: Românii din Cernăuți au ieșit în stradă pentru a-și apăra limba!!!”. Ei au protestat în fața Administrației Regionale de Stat din Cernăuți împotriva Legii Educației, care, prin art. 7, reduce dreptul minorităților naționale de a studia în limba maternă. „Școlile cu limba română de predare există în Bucovina de sute de ani și niciun regim politic, nicio dormațiune statală, care a administrat acest ținut în trecut nu au îndrăznit să priveze comunitatea românească, care este una autohtonă, de a studia toate materiile în limba maternă”, menționează protestatarii, idei reluate de Agenția BucPres și Radio Cernăuți.

La mitingul pașnic au vorbit: acad. Vasile Tărâțeanu (decedat în condiții neelucidate), președintele Centrului Cultural Român „E. Hurmuzaki”, Aurica Bojesc, secretar al Uniunii Interregionale „Comunitatea românească”, Iurie Levcic, președintele Centrului bucovinean de Arte, V. Bâcu, președintele Societății pentru Cultura Românească „M. Eminescu” din regiunea Cernăuți, Ilie T. Zegrea, președintele Societății Scriitorilor Români din Cernăuți, D. Caulea, dirijorul corului „Dragoș Vodă”, Elena Nandriș, primarul com. Mahala, acad. Alexandrina Cernov, director general al Editurii „Alexandru cel Bun” etc. Cu acest prilej s-a semnat o „Scrisoare deschisă către cetățenii României și consângenii noștri din întreaga lume” din care spicuim: „În decursul secolelor, strămoșii noștri din acest colț de Țară Ștefană s-au aflat sub diverse regimuri de ocupație, însă nimeni dintre intruși nu s-a atins de limba în care vorbea populația băștinașă.

După raptul nordului Bucovinei și a Ținutului Herței, buneii și părinții noștri au fost duși în Siberia și Kazahstan, pământul și agoniseala de-o viață le-au fost confiscate, însă de limba ființei noastre nu ne-a privat nimeni. Stalin și Beria ne-au îmbrăcat graiul într-o haină insolită, însă vorbeam și studiam cu toții la școală în limba maternă, deși în rufă străină. Abia acum, la începutul celui de al treilea mileniu, după ce Ucraina a obținut independența și a declarat că va urma calea democrației autentice, abia acum limba noastră a devenit o povară și o piedică pentru conducătorii ei, care promovează față de minorități o politică de adevărat etnocid spiritual, inclusiv lingvistic. Nu credem că există păcat mai mare decât acela de a interzice cuiva să vorbească liber și să învețe la școală în limba maternă, în limba pe care i-a dat-o Bunul Dumnezeu”. Scrisoarea, în care își exprimau speranța că „vom fi auziți, înțeleși și sprijiniți în lupta noastră vitală pentru limba maternă și păstrarea identității”, a rămas fără ecou intern și internațional; dimpotrivă, situația românilor din Ucraina (de nord și de sud) s-a înrăutățit: sintagma științifică „limba română” a devenit „limba moldovenească”, bisericile românești și preoții români au fost / sunt persecutați în condițiile războiului ruso-ucrainian.

Merită să-i amintim pe acești români mândri și curajoși, semnatari ai scrisorii: acad. Alexandrina Cernov, acad. V. Tărâțeanu, Mircea Lutic, Ilie T. Zegrea, V. Bâcu, Mircea Pilat, Iurie Levcec. Într-o recentă carte, Emisfere de Bucovina, I (Editura Junimea, 2023), sociologul și scriitorul Adrian Dinu Rachieru (n. 15 septembrie 1949, la Soloneț, Suceava) comenta „povestea Bucovinei”, denumind-o magistral „istoria unei / unor colonizări. Ținut de margine, mozaic etnic hibridat cultural, de energie poliglotă, provincia detruncheată, trecută printr-un șir de anexări, «civilizări», emigrări, deznaționalizări” care „își prelungește martirajul etnic”. Extraordinara atitudine empatică a românilor din Țară pentru ucraineni nevoiți să fugă din țara lor; este, o întrajutorare cu adevărat creștină, care dovedește necesitatea relațiilor interumane între oamenii simpli, indiferent de etnie. * Eminescu, ca un autentic istoric și patriot în marginile adevărului, s-a pronunțat și asupra românilor bucovineni. Cabinetul de la Viena, ducând aceeaşi politică expansionistă, ca şi cel ţarist, intră în bătaia focului eminescian.

După trei luni de negocieri, la 7 mai 1775 se încheie convenţia turco-austriacă, prin care Poarta cedează, cu toate protestele vehemente ale Moldovei, Imperiului habsburgic Bucovina, teritoriul românesc, ţinut sub administraţie militară până în 1786, alipit, patru ani mai târziu, Galiţiei. Nedreapta răpire l-a mâhnit profund şi, ca atare, atitudinea sa se înscrie pe aceeaşi linie a patriotismului aşezat pe un suport ştiinţific. O primă atitudine datează din perioada colaborării sale la Curierul de Iaşi şi se referă la dezbaterile din Dieta bucovineană privind soarta liceului confesional din Suceava. Deşi susţinut, materialiceşte, din Fondul bisericesc din Bucureşti, Curtea din Viena dispune ca limba de predare să fie germana. Informat de aceste dezbateri prin cumnatul său, loan Drogli, inspector districtual peste Suceava şi Câmpulung, Eminescu e revoltat pentru faptul că din banii ţăranilor români să fie plătiţi profesorii străini spre a preda o limbă străină. Eminescu susţine cererile sucevenilor şi cernăuţenilor de reintroducere a limbii române, întrucât „nu numai locuitorii Sucevei şi ai împrejurimilor sunt în majoritate români, dar şi uricul de întemeiere al acelui liceu prevede asemenea măsură”.

Aceeaşi chestiune, a predării limbii române, o susţine Eminescu când se referă la Universitatea din Cernăuţi . Susţinută din Fondul religionar, Facultatea de Teologie obţine de la Viena, dreptul de a-şi ţine cursurile în limba maternă, dar autorităţile administrative nu respectă această prevedere. Eminescu insistă asupra drepturilor românilor de a li se preda în limba maternă, pronunţându-se împotriva acestor „tendinţe germanizatoare în care opiniile politice ale profesorilor sunt lucrul principal şi ştiinţa lucrul secundar" . Nu scapă cu acest prilej de a vorbi de „dureroasa ucidere a lui Grigore Ghica Vvd", care s-a opus, cu preţul vieţii, alipirii Bucovinei la Imperiul habsburgic. Imperiul habsburgic este acuzat de răpirea Bucovinei „în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre", „răpire fără de samăn", „fără de lege nepomenită, uneltire mişelească, afacere dintre o muiere desfrânată şi între paşii din Bizanţ” răpire ce va fi „o vecinică pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi" . Amintirea acestui dezastru va fi mereu proaspătă în memoria neamului, pentru că în Bucovina e leagănul sfânt al nostru, „acolo doarme Dragoş, îmblânzitorul de zimbrii, acolo Alexandru, întemeietorul de legi, acolo Ştefan, zidul de apărare al creştinătăţii".

Aceştia au luat o ţară neatârnată, cu clase sociale libere şi-au făcut din ea ,,mlaştina de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunătură a celor ce nu mai puteau trăi într-alte părţi" , şi aceasta - comentează maliţios Eminescu – „în jargonul gazetelor vieneze se numeşte a duce civilizaţia în Orient". Şi atacul eminescian continuă: „Poporul cel mai liber şi mai îngăduitor şi-a plecat capul sub jugul celei mai mizerabile şi mai slugarnice rase omeneşti''. Imperiul habsburgic, „fără a vărsa o picătură de sânge, fără muncă, fără inteligenţă, fără inimă, o rasă care, în înjosirea ei, nu are asemănare, pune astăzi mâna pe un pământ sfânt, a căruia apărare ne-a costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligenţa noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimei noastre" . Un nou atac împotriva politicii imperialiste ale Curţii din Viena este prilejuit de decizia habsburgică de desfiinţare a Societăţii „Arboroasa", înfiinţată de studenţii români la Cernăuţi în 1875. Eminescu comentează iniţiativa unor studenţi români (între care şi Ciprian Porumbescu) pentru că aceştia au trimis o telegramă Primăriei din Iaşi cu prilejul comemorării morţii lui Grigore Ghica III. Eminescu recomandă înflăcăraţilor studenţi români, din motive politice, prudenţă, („a minţi e oprit, a tăcea - nu"), în aşteptarea altor vremuri, care, „poate că nu-s tocmai departe", pentru că „românul e de soiul lui înzestrat cu mult bun simţ, el are cuminţenia popoarelor care au suferit multe, cuminţenia omului păţit”.

Cât priveşte anexarea Bucovinei, ea „nu este o frunză de dafin în istoria Austriei şi tocmai fiindcă voim bună pace, ne abţinem [deocamdată, n.n.] de a cita documentele ce ne sunt bine cunoscute".

*

Ucrainienii se confruntă, din februarie 2022, cu un război nemilos (ca toate războaiele), prin invazia Rusiei, motivată (doar parțial) prin protejarea populației ruse, majoritare din unele regiuni ucrainiene, război planificat de alții, dar care suferă ucrainianul de rând. România și românii din Țară au manifestat o extraordinară empatie pentru ucrainienii nevoiți să fugă din țara lor, o într-ajutorare cu adevărat creștină, care dovedește necesitatea relațiilor interumane între oamenii simpli, indiferent de etnie. Nu aceeași atitudine au guvernanții de la Kiev pentru românii din Ucraina. Ca simplu cetățean al Planetei îmi pun o serie de întrebări (retorice, desigur) fără a cunoaște prea bine rolul serviciilor străine, al liderilor mondiali. ONU mai există doar pentru decor, cotizație și pentru ciocnirea paharelor de șampanie la adunarea anuală (întâlnirea șefilor de state)? Dar Consiliul de Securitate, cu forțele de menținere a păcii, ce face?! Dar Crucea Roșie Internațională, obligată prin statut să acorde ajutor umanitar populației vitregite?! Cuvântul „Pace” a devenit odios; singurul lider al lumii care a cerut pace a fost Papa Francisc, dar a fost dur înfruntat de soția lui Zelenski (în ce calitate?!) și de ambasadorul Ucrainei la Vatican.

Nu se poate constitui Federația Ucraina (după modelul Federația Rusă) în care regiunile cu minorități naționale covârșitoare să beneficieze de drepturile elementare? La noi, ministrul Armatei a pronunțat cuvântul „pace” și a fost înlăturat din funcție. Românii bucovineni sunt mândri de sorgintea lor, respectuoși cu legea și concetățenii, cu natura și Europa civilizată, românul ca atare „se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea deplin”, cum îl caracterizează Eminescu, adăugând „Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră decât în marginile în care noi îi dăm ospeție”. Învățătorul și Mântuitorul nostru Iisus a zis: „Pace vouă!” (popoarelor și oamenilor). Să-i urmăm pilda în viața de toate zilele. Amin!

Tudor Nedelcea

(21 mai, 2023)