Trei generații boierești pilduitoare

Familia boierească a Romaneștilor are o istorie bogată și complexă întinsă pe trei generații, așa cum își intitulează cartea, ultimul mare boier, Nicolae N. Romanescu, fiul celebrului om politic și primar al Craiovei, Nicolae P. Romanescu. Așadar, Trei generații. 1848-1983 se intitulează cartea lui Nicolae N. Romanescu, ediția a doua, revăzută și adăugită, apărută în 2020, an proclamat de Sfântul Sinod „Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români” (București, Editura Vitruviu, 2020). Nicolae N. Romanescu s-a născut la 11 martie 1899, la Liêge (Belgia), unde tatăl său, viitorul primar, își completa studiile de literatură și drept de la Paris cu cele de sociologie și economie. Își începe studiile la Craiova, la școala elvețiană particulară Javet, le continuă la Școala Centrală (Colegiul Carol I) și la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu (Târgoviște). Primul Război Mondial îl determină să se retragă cu familia în Moldova, el se refugiază însă în Rusia, apoi în Scandinavia, unde urmează studii de medicină și se întoarce în țară în 1919. Obține titlul de doctor în medicină și chirurgie la Universitatea bucureșteană, apoi pe cel de medic legist, de licențiat în drept la aceeași universitate și doctoratul în științele sociale la Universitatea din Jena (Germania).

Urmează treptele ierarhice medicale la: Casa Medicală Centrală, la spitalele din Anina, Brașov, Boșoteni (Romanați), medic legist (la 31 de ani) la Ministerul Justiției. În perioada stalinistă (1950-1954) este deținut politic într-o mină de plumb, din 1955 este medic în comunele Greci și Luncavița din Tulcea, iar din 1958 este director și medic primar al Spitalului de leproși din Tichilești (singura leprozerie din țară) timp de un deceniu. După pensionare, se ocupă de albinărit și de scris, în special despre genealogia familiei Romanescu, începând cu prima generație: Frații revoluționari Petrache și Kostache Romanescu, participanți activi la Revoluția de la 1848. Primul Romanescu, Ștefăniță, apare într-un document din 11 martie 1821 al lui Tudor Vladimirescu prin care ordona membrilor Adunării pandurești să fie ocrotit; fiul său, Ioniță Romanescu, a făcut parte din „armata lui de viteji”. Cei doi fii ai lui Ioniță, și anume Petrache (1817-1856) și Costache (1821-1877) intră în politică și în armată, ultimul este membru al Societății secrete „Dreptate și Frăție”, cu un rol major în Revoluția pașoptistă, fiind singurul revoluționar craiovean mort în exil politic (de tuberculoză), după ce donase statului român întreaga sa avere. Cel mai ilustru din familia Romaneștilor a fost, fără îndoială, Nicolae Petre Romanescu (1855-1931).

Este fiul lui Petrache, căsătorit cu aromânca Maria Moscu, născut la Craiova, în 1855. „Putea N.P. Romanescu să fie altceva decât un radical rosettist, adversar al titlurilor și drepturilor de noblețe, susținător al claselor sărace contra oricărei robii, așa cum făcuse unchiul lui înainte de 1847 când liberase robii de pe moșia soției sale, primiți prin foaia de zestre?” se întreabă retoric nepotul său, N.N. Romanescu în cartea citată (p.46). Nicolae P. Romanescu a fost și așa a rămas în conștiința craiovenilor cel mai ilustru primar al urbei Craiovei, prin realizările sale de excepție. Ca edil, s-a impus în disputa cu proprii consilieri privind „șoșeluirea sau pavarea”, realizând șosele de pătrundere și bulevarde spre exterior sau de centură, străzi și rigole, trotuare, alinieri, terenuri etc. Cea mai celebră realizare urbanistică a sa este construirea Parcului care-i poartă numele, prin desecarea bălții de pe moșia Bibescu și umplerea ei prin formarea unui lac artificial.

L-a avut ca aliat pe arhitectul peisagist Edouard Redont, iar rezultatul a fost acordarea medaliei de aur la Expoziția Universală de la Paris din 1900 de către Comisia europeană de Igenă din care făceau parte trei din cei mai renumiți medici ai vremii (Emile Roux, Brouardelle și Lancereaux). Pe lângă Parcul Bibescu, devenit Romanescu, parc național, primarul a mai amenajat și Parcul din Luncă (cu bulevardul aferent), Grădina Mihai Bravul. Autorul cărții Trei generații. 1848-1983, Nicolae N. Romanescu, îi dedică ilustrului său unchi, cele mai numeroase și documentate pagini sistematizate în două mari capitole: Edilul, cu sugestive subcapitole: Șosele și bulevarde; Finanțele, împrumuturile, ajutoarele; Aducerea apei potabile, canalizarea; Iluminatul, tramvaiele, telefonul; Alimentarea populației; Învățământul; Sănătatea publică, asistența, asanările (salubritate); Parcul, grădinile și zonele verzi. Probleme multiple și Parlamentarul, subdevizat în: Activitatea parlamentară în folosul Craiovei; Pacifist convins; Apărător al sănătății publice; Apărător al învățământului; Romanescu și problema muncitorească; A avut Romanescu și sentimente naționaliste? O adevărată monografie a activității acestui mare primar, model și sursă de apreciere sau de invidie pentru urmașii săi, de ieri și de azi; mai puțin autorul scrie despre viața sa de familie, întrucât însuși primarul și omul politic punea interesele cetățenești înaintea intereselor sale personale sau familiale.

Doar enumerarea capitolelor și subcapitolelor dă adevărata măsură a complexității și utilității activității sale de administrator complet al treburilor urbei și de inițiator de legi, proiecte sau intervenții parlamentare. Vom spicui din această panoplie de realizări doar câteva. Pentru finanțarea marilor sale proiecte menționăm impozitul direct stabilit de predecesori, dar apela la impozite indirecte, iar atunci când încasările nu erau pe măsura proiectelor sale, apela la finanțele proprii (salariul de primar, diurnile de parlamentar). El a dăruit urbei sale colecția sa de artă provenită de la mama sa, precum și biblioteca de 4.000 volume dăruită Fundației „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova (director: Elena Farago), construind pentru acest edificiu un mobilier special, rafturi pentru cărți așezate la parterul fundației, care au constituit o adevărată centură (lemnul fiind flexibil) care a protejat clădirea la cutremurul din 4 martie 1977. „Apa de băut și canalizarea nu-i scapă pe cetățeni de orbecăiala întâmplătoare noaptea”, așa că reușește să-și convingă consilierii comunali de necesitatea iluminatului public, întâi cu gaz, apoi prin introducerea electricității din gaz de petrol sau cărbune; înființează un post de inginer electrician, instalează un telefon la Parc. Încearcă și introducerea tramvaiului, un pas uriaș spre civilizație, dar Parlamentul respinge cesiunea și astfel circulă doar tromcarele pe drumul Gării și al Luncii. Pentru alimentarea orașului, N.P. Romanescu aduce o documentație de la Paris, interzice comerțul ambulant, înființează pescării, abatoare, târg de cereale, instalații de frigorifere, prima fabrică de pâine, de cârnați și mezeluri, finalizează construcția Pieței Centrale (pe locul unde azi e Teatrul Național „Marin Sorescu”).

Soția primarului, Lucia Romanescu, înființează Societatea Ospătăriilor Școlare (la 11 ianuarie 1899), în 1915 rezolvând total hrănirea copiilor din toate grădinițele Craiovei. Sincronizat cu realitatea civilizației european, N.P. Romanescu crează prima școală de menaj din Europa (1885) și primul atelier școlar primar din România (1901), introduce lucrul manual în școlile primare, se preocupă de medicina preventivă. Parlamentarul N.P. Romanescu a intrat în politică pentru că Parlamentul îi oferea ocazia izbutirii proiectelor sale pentru Craiova. Liberal, simpatizant al lui C.A. Rosetti (o școală craioveană îi poartă numele, grație lui N.P. Romanescu), el a fost ales în 16 legislaturi, devenind, conform legii, senator de drept. „Edilul Romanescu se folosește de Parlament ca de un instrument, cu caracterul lui de perseverent și creator, care nu poate neglija nicio ocazie pentru atingerea scopurilor lui populare”, precizează N.N. Romanescu, enunțând astfel de intervenții în Parlament pentru înființarea liniei ferate Craiova-Calafat, finanțarea noilor școli craiovene, mărirea salariilor polițiștilor, împrumuturi pentru aprovizionarea cu apă potabilă și lucrări de canalizare etc.

Pacifist convins, propune în 1920, o forță internațională pentru evitarea războaielor, susține importanța clasicismului în cultura românească, cere transformarea în aur a diurnei sale în favoarea sculptorului Gh. Vasilescu, aflat în grea suferință, nu-i sunt străine nici problemele muncitorești, a condus secția locală a Ligii Culturale, a colectat sume de bani pentru studenții români din străinătate. Deși unii craioveni și-au manifestat nerecunoștința față de edil, N.P. Romanescu a fost fidel orașului și a acționat ca atare: „Iubim Craiova ca pe o mamă și, aș putea zice, că o iubim ca pe o iubită, ca pe o promisă, pe care am dori să o vedem cât mai fericită, să o ridicăm cât mai mult”, mărturisea el în 1902. „Se poate afirma – consideră istoricul Lucian C. Deaconu (în vol. Craiova 1898-1916, N.P. Romanescu, Craiova, Editura Sitech, 2001, p. 293), că rolul pe care l-a avut N.P. Romanescu în evoluția orașului Craiova este similar celui pe care l-a avut Ion C. Brătianu în consolidarea statului român modern”.

Și, totuși, craiovenii, prin reprezentanții săi, l-au onorat, i-a acordat cetățenia de onoare a orașului (16 iunie 1930), i-a dezvelit un bust la intrarea în Parc (1943), i-a atribuit numele bulevardului care pornește de la Parc, i-a așezat rămășițele pământești (ale sale și ale revoluționarului Petrache Romanescu) în Parc, a înființat Casa Universitară în imobilul său, au tipărit cărți și, mai cu seamă, i-au păstrat vie memoria faptelor sale. Autorul cărții, N.N. Romanescu, tratează cu empatie, dar cu obiectivitate personalitatea Luciei-Elena Romanescu (1868-1947), soția primarului N.P. Romanescu, care, bună creștină, l-a sprijinit în toate acțiunile cetățenești, inițiind ea însăși altele spre binele obștei; cu aceleași sentimente scrie despre Ștefan I. Fălcoianu (1835-1905), general și academician; Ion N. Romanescu, erou al aerului (1895-1918), ultimul aviator căzut în Primul Război Mondial („și atâțea ar putea lua exemplul luptei și sacrificiului de la acest băiețel viteaz”, scrie N. Iorga.).

Cartea reunește și corespondența Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) cu Lucia Romanescu, scrisorile lui Petre Pandrea către N.N. Romanescu, o scurtă notă biobibliografică despre Marcel Romanescu (diplomat, poet, istoric, 1897-1956), bibliografia familiei Romanescu, întocmită de Toma Rădulescu, genealogia Romaneștilor, ilustrații. Cartea lui N.N. Romanescu, Trei generații. 1848-1983, scrisă cu empatie și acribie științifică, este o contribuție esențială nu numai la cunoașterea acestei familii celebre, ci și a unei epoci încărcată de evenimente istorice; a unei familii pilduitoare, cu urcușuri și coborâșuri (datorate unora și/sau vremurilor), destin caracterizat magistral de prietenul său, Petre Pandrea: „Suntem siliți (volens-nolens) să trăim viața în măreția patetică”.

Tudor Nedelcea