Galaxia Gutenberg sau Galaxia Marconi?

Informația, indiferent de modalitatea de transmitere a ei, a fost, odată cu apariția lui homo sapiens, o necesitate vitală, o condiție sine qua non a însăși existenței umane. Necesitatea și utilitatea schimbului de informații s-au făcut simțite înainte de apariția tiparului, concomitent cu primele forme de organizare socială. Temistocle folosea, de pildă, pietrele râurilor spre a da informații despre flota inamică. Au apărut, apoi, profesioniștii mijloacelor de comunicație. Pe lângă tribuna forumului roman, în timpul dezbaterilor, stăteau persoane bine informate, spre a oferi răspunsuri curioșilor. Mai târziu, au apărut „les nouvellistes” sau redactorii de „nouvelles à la main”, purtătorii profesioniști de știri, semnalați în Anglia secolului 13. Dezvoltarea comerțului, a diplomației și a serviciului de spionaj, a impus transmiterea cât mai iute a informării, ducând la înființarea primelor agenții de informații . În societatea primitivă, informația era transmisă destinatarului de însuși purtătorul ei, pe cale orală. În societățile evoluate, în special după apariția scrisului (nu a tiparului), mesajul era tot la purtător. El s-a desprins de purtător în era telecomunicației. De la transmiterea codificată prin semne până la întregul sistem informațional complex și complicat din zilele noastre, comunicarea interumană a parcurs un drum ascendent. Comunicarea înseamnă un transfer de gânduri și mesaje, de idei, cunoștințe, prin semne (vizuale) și sunete (auditive).

Ea presupune implicit o relație: între două persoane, între o persoană și un grup, între două grupuri, între oameni și animale, între oameni și mașini. Cel ce comunică mesajul (emițătorul) și cel ce-l primește (receptorul) trebuie să fie pe aceeași „lungime de undă”, reuniți printr-o colecție de semne codificate, cunoscută amândurora. Capacitatea omului de a transmite semne la distanță nu este numai apanajul său, cum s-a crezut multă vreme; necuvântătoarele, în special balenele și delfinii, comunică și ele codificat. Cele ce îl deosebesc pe om de necuvântătoarele sunt latura socială și tipurile comunicării. Wilbur Schramm distinge patru tipuri de comunicări: informativă (emițătorul trebuie să posede o sumă de cunoștințe, rigoare, acuratețe, corectitudine în interpretare), instructivă (efectuată de profesor), persuasivă (convingătoare și insistentă, presupunând elemente psihologice care să determine receptorul să accepte puctul său de vedere – vezi filmul care a îngrozit America: Războiul stelelor al lui Orson Welles) și distractivă (emițătorul fiind preocupat mai mult de forma comunicării, străduindu-se să se facă plăcut, imaginativ). Actul comunicării, indiferent de mijlocul de comunicare, răspunde la următoarele întrebări: cine, ce și cui transmite, pe ce căi? Feed-bak este informația revenită la emițător legată de propriul mesaj, un mesaj întors care-l poate orienta în activitatea comunicației anterioare. Influența comunicației de masă este complexă și de lungă durată. Ea oferă o nouă imagine despre viață și lume, pe care o completează mereu.

Constituirea mass-mediei moderne presupune un efort uman îndelungat, asemănător procesului formării stalactitelor și stalagmitelor: din picăturile de apă calcaroasă, în timp de zeci și sute de ani, prin căderea lor continuă. În 1962, la Toronto (Canada), apărea o carte, devenită best-seller, tradusă în multe limbi, intitulată Galaxia Gutenberg, cu un subtitlu explicit: Omul și era tiparului . Autorul ei, un nume necunoscut până atunci, Marshall McLuhan, profesor de literatură engleză și absolvent de cursuri de inginerie.

Lucrarea a șocat prin originalitatea și cutezanța punctelor sale de vedere privind rolul și funcția mijloacelor de comunicare în masă în conturarea civilizației umane. Autorul pornește de la ideea că simțurile omului sunt în relație directă cu tehnologiile create de el. Omul își exteriorizează gândurile printr-un mijloc tehnic, iar prioritatea organului de simț corespunde acelui mijloc. Din acest punct de vedere, istoria comunicării umane se împarte, didactic, în trei ertape: 1. Prima este etapa (studiu) orală, care presupune suprasolicitarea auzului în detrimentul celorlalte simțuri. Este cazul omului primitiv, care nu inventase scrierea și care își concentra întreaga experiemță în jurul auzului. Omul primitiv descoperise doar vorbirea, nu și scrierea și, astfel, auzul este dezvoltat, iar comunicarea între emițător și receptor se făcea numai pe cale orală.

În antichitate și în evul mediu, lectura însemna, neapărat, citirea cu glas tare. În Summa Theologică, Toma d' Aquino explica de ce Socrate, Pitagora și Iisus Hristor n-au încredințat învățăturile lor scrierii, cunoscută pe vremea lor: „Eu răspund afirmând că era firesc ca Hristos să nu-și fi încredințat învățătura sa scrierii. În primul rând, din pricina demnității sale, deoarece cu cât un dascăl este mai bun, cu atât felul său de predare trebuie să fie la un nivel mai înalt, și de aceea se cădea ca Hristos, întrucât era cel mai bun dintre dascăli, să adopte metoda de predare prin doctrina sa să fie întipărită în inimile ascultătorilor săi. Pentru acest motiv se spune în Evanghelia lui Matei, VII, 29, «îi învăța pe ei ca unul care are putere». Și pentru acest motiv, chiar și la păgâni, Pitagora și Socrate, care ai fost minunați dascăli, nu au vrut să scrie nimic”.

Constatând că occidentul secolului său este cuprins de neliniște față de numeroase manifestări ale sacrului, că pentru mulți sacrul poate fi manifestat în pietre sau în copaci, Mircea Eliade proclama, în Sacru și profan, descoperirea, de către omul contemporan, a sacrului sau a spațiului auditiv, așa cum omul societăților arhaice tindea să trăiască, pe cât posibil, într-un univers sacru. Altfel spus de Mircea Eliade, „sacrul și profanul constituie două modalități de a fi în lume, două situații existențiale asumate de om de-a lungul istoriei sale”. Mircea Eliade plasează sacrul în prima etapă (stadiu) a istoriei mijloacelor de comunicare. 2. A doua etapă (studiu) este cea a culturii vizuale și este determinată de inventarea scrierii, a alfabetului. Omul pune în valoare alt simț al său, văzul, spre a putea percepe semnele scrierii hieroglifice sau ideografice. Suprasolicitarea ochiului a produs mutații senzoriale. Văzul devine un simț dominant odată cu apariția tiparului. Inovația lui Gutenberg a dus la o adevărată revoluție culturală perceptivă, cu urmări benefice: - fixarea și unificarea limbilor naționale („Naționalismul mi exista în Occident înainte de Renaștere, când Gutenberg a făcut să se vadă limba maternă în uniformmă”) ; - inițierea și accelerarea unificării națiunilor prin sublinierea ideii conștiinței de neam; - departajarea științei de artă; - întrebuințarea perspectivei în pictură; - preocuparea pentru unitatea de stil în proză; - constituirea intelectualității ca o categorie socială . Apariția cărții tipărite, portabilă și ușor de mânuit, a dus la „detribalizarea” individului, în sensul neparticipării directe a omului în viața tribului.

Efectul negativ al apariției cărții ar fi izolarea, introspecția omului, egocentrismul și nepăsarea față de soarta semenilor. Litera, cartea în general, purtătoare de informații, a determinat ca ochiul să aibă o poziție dominantă în cadrul celorlalte simțuri umane. „Inventarea tipografiei a confirmat și a exrins noua accentuare a vizualului proprie cunoașterii aplicate, furnizând prima marfă uniform repetabilă, prima bandă rulantă și prima producție de carte” . Alte efecte ale invenției lui Gutenberg: omul alfabetizat a fost dispus să-și desacralizeze modul său de existență; Europa intră în faza tehnologică a progresului „în faza în care schimbarea însăși devine norma arhetipală a vieții sociale” , a transformat limbajul „dintr-un mijloc de percepție și explorare într-un bun de consum transportabil” , a modificat ortografia și gramatica, flexiunea limbilor și a făcut posibile greșelile gramaticale („nimeni n-a făcut vreodată o greșeală gramaticală într-o societate nealfabetizată” ). 3. A treia etapă, auditiv-vizuală, începe cu „războiul”, încă neîncheiat, între Galaxia Gutenberg și Galaxia Marconi (caracterizată prin explozia mijloacelor de comunicare electronice: cinema, radio, televiziune, internet etc.). Omul civilizației contemporane, corespunzătoare celei de-a treia etape, îmbină și restabilește echilibrul, armonia între simțuri.

După celelalte mijloace de comunicare anterioare (vorbirea adresată exclusiv auzului și tiparul adresat ochului), era electronică presupune o solicitare concomitentă a două simțuri și, ca atare, o suprasolicitare a sistemului nervos, ducând la mutații, uneori perturbante, privind individul, relațiile interumane. Concepția individualistă din era exclusivă a tiparului este concurată de cea colectivistă, fundamentată pe interdependența relațiilor umane. Altfel spus de McLuhan „omul modern se reinstalează în toate dimensiunile omului arhaic, dar mai bine”. Mijlocul de comunicare a mesajului (audutiv, vizual, auditiv-vizual) are efecte psihice, culturale și sociale diferite în perioadele istorice în care a predominat, datorate nu atât conținutului mesajului transmis, cât mai cu seamă mijlocului de comunicare utilizat. Simțul întrebuinațat pentru comunicarea unui mesaj este determinat de structura tehnică a mijlocului folosit (vorbire – auditiv, cartea – vizual și mass-media electronică – auditiv + vizual). Important este ce anume transmitem și selectăm, dar mai important este cu ce transmitem. Mijlocul de comunicare are valoare de mesaj formativ. Germanul Gutenberg inventează tiparul la mijloc de secol 15.

Italianul Marconi demonstrează, la sfârșit de secol 19, posibilitatea comunicării între oameni, la distanțe mari, fără fir, prin unde hertziene. Omenirea se găsea în fața unei descoperiri fără precedent: transmiterea mesajelor la distanță prin intermediul undelor electromagnetice, adică prin radio, mai târziu prin sistemul de televiziune și prin sateliți sau internet. Dar omenirea se află și la o răspântie: Gutenberg sau Marconi? Cu alte cuvinte, explozia mijloacelor moderne de comunicare în masă duce la decesul cuvântului tipărit? Moare cartea și presa scrisă? Sau ele vor supraviețui doar o perioadă de tranzație, ca formă arhaică, fără o importanță deosebită? Este adevărat, creșterea importanței și necesității erei electronice, ulterior a internetului, a dus la schimbări culturale esențiale. Impactul televiziunii și internetului asupra omului contemporan, a sistemului său educațional este evident. Dar, mass-media electronică are și multe inconveniente.

Receptorul nu poate să-și regleze audierea la o viteză convenabilă lui. Viteza de emisie obligă pe consumator la un anume consum de timp. O carte sau un ziar se poate citi printr-o lectură rapidă „în diagonală”. Un mare cotodian citit în întregime la radio necesită 40 de ore. Filmat și transmis pe ecran necesită 60 de ore. Citit pe diagonală, printr-un exercițiu și o artă a lecturii, el poate fi epuizat în circa o oră. Textul tipărit pe hârtie rămâne esențial. Cultul hârtiei și documentului imprimat ocupă în epoca electronică un imens teritoriu. Educația tineretului studios prin radio-televiziune – o realitate a zilelor noastre – nu poate înlocui educația tradițională bazată pe textul tipărit. Ce-ar face știința, legislația, comerțul etc. fără documentul scris? Pe un text tipărit poți stărui cât timp dorești, îl poți interpreta, compara, reveni asupra sa. E drept, același lucru îl pot face și mijloacele audio-vizuale (banda de magnetofon sau casetofon, videocaseta, CD, DVD, computerul), dar cu alte efecte. Problema depozitării informațiilor, indiferent de modul lor de imprimare, nu este neglijat în acest „război”. Bibliotecile, în sensul tradițional al cuvântului (biblos = carte; theka = depozit; gr.), sunt mari consumatoare de spațiu, pe când computerul și microfilmul rezolvă, în mare măsură, această problemă. Când a apărut televiunea s-a spus că acest mijloc de comunicare va însemna decesul radioului. Dar ele conviețuiesc în aceeași cameră. Cinematograful, televiziunea, radioul, computerul vor cunoaște noi evoluții, se vor răspândi și vor ajuta omenirea.

Dar niciunul din aceste mijloace nu acționează în profunzime și în durată ca lectura, nu oferă o atât de bogată paletă de sentimente și cunoștințe. Lectura te pune în contact, în fiecare clipă, cu istoria, cu personalitățile culturii universale. Cartea rămâne însoțitoarea de nădejde a întregii noastre existențe. Misterul unei lecturi se poate repeta la infinit. Într-un celebru eseu, Biblioteca publică și misiunea ei, André Maurois dă verdictul în conflictul Gutenberg-Marconi: „Cărțile ne învață că alții mai mari decât noi au suferit și au căutat ca și noi. Ele sunt porți deschise asupra altor suflete și altor popoare. Mulțumită lor putem evada din micul nostru univers personal, atât de îngust, mulțumită lor scăpăm de la meditația fără rezultat asupra noastră înșine. O seară destinată lecturii unei cărți mari este pentru suflet ceea ce o ședere la munte este pentru corp.

Omul coboară din aceste îmălțimi mai puternic, mai bine pregătit pentru a înfrunta cu curaj controversele pe care le va regăsi pe câmpiile vieții zilnice” . Lectura este nu numai pasiune, dar și o artă. „Arta de a citi este arta de a gândi, plus încă ceva (...). A citi înseamnă a cugeta împreună cu altcineva, a înțelege gândirea altuia și a intui gândirea pe care el ne-o sugerează, conformă sau contrară lui” . Dar, trebuie să știi ce citești, să ai puterea de selecție, să știi să alegi cele mai frumoase cărți, să culegi cele mai frumoase idei, cele mai frumoase descrieri de natură, cele mai inteligente dialoguri pe care le-a creat spiritul uman. Căci, în limba latină legere înseamnă a citi, dar și a culege. Superbă e limba latină!

Tudor Nedelcea