Mihai Ungheanu și cultura română

Mihai Ungheanu (17 martie 1939, Slobozia–12 martie 2009, București) este cazul tipic al scriitorului (creatorului) uitat pe nedrept după trecerea sa la cele veșnice. Absolvent al Filologiei bucureștene, el a avut o carieră publicistică și literară remarcabilă, activând la „Viața studențească” (1963-1965), „Scânteia tineretului” (1965-1974), „Ramuri” (1966-1968), „Contemporanul” (1970-1972), „Noua revistă română” (1996) etc. La revista „Luceafărul” (1968-1990) aavut cea mai lungă și semnificativă activitate de critic și istoric literar, dar mai ales de promovarea „provinciei”, adică a tinerilor scriitori din afara Bucureștului, provincia nefiind băgată în seamă de alte mari reviste literare. La „Luceafărul”, el a promovat tineri care astăzi sunt nume celebre în peisajul cultural-științific actual, scriitori basarabeni înainte de 1989, a dezbătut probleme acute ale societății, precum lipsa de interes pentru realizarea de ediții critice a scriitorilor români (amplă și necesară acțiune realizată ulterior, de Eugen Simion prin Fundația Națională pentru Știință și Artă, colecția „Opere fundamentale”), neaducere la zi a cronicilor medievale, documentelor istorice („Documenta Romaniae Historica”), vizat fiind „Cabinetul 2”, dezbaterea unor probleme acute (originea ceangăilor, de pildă) etc.

De menționat faptul că Mihai Ungheanu n-a putut obține un post de conducător, întrucât fratele său a fost fondator al Asociației „Amicii SUA”, în timp ce „Amicii URSS” (ARLUS) au beneficiat din plin și beneficiază și după 1989, social și financiar. După 1990 a avut aceeași atitudine corectă, verticală față de problematica românismului, exprimată în cărți deranjante prin adevărul relevat. Una dintre aceste cărți tratează Holocaustul culturii române. Ipoteze de sociologie literară (1944-1989), (București, Edit. D.B.N., 1999), despre care mi-am exprimat opinia la vremea respectivă. Reiau parțial aceste idei, pentru că, vorba lui Albert Camus din 1957: „Regimurile totalitare n-au mai buni aliați decât oboseala și uitarea. Cuvintele noastre de ordine sunt deci limpezi: amintirea și încăpățânarea”. Cunoscut pentru curajul și vericalitatea opiniilor sale încă din perioada antedecembristă, Mihai Ungheanu propune „ipoteze de sociologie literară” pentru perioada 1944-1989 în impozantul volum Holocaustul culturii române, al 15-lea în bibliografia creației sale. Utilizând un termen ebraic, autorul demonstrează, cu argumente irefutabile, că după 23 august 1944, cultura română a suferit, în sens metaforic, un holocaust, grație unei ideologii de import și a unei pseudoculturi impusă de ocupant. Demonstrația lui M. Ungheanu privind acest holocaust cultural este atât de solidă încât „ipotezele” sale sunt, de fapt (și, din păcate), certitudini, trăite și neeradicate. Firește, toți știm, mai mult sau mai puțin, de anii postbelici, de „obsedantul deceniu”, de realismul socialist etc.

Dacă în alte studii despre perioada 1944-1989 se făceau doar afirmații. M. Ungheanu depășește acest stadiu și vine cu argumentații. Opiniile sale despre cominternismul în viața politică și culturală a României erau cunoscute înainte de 1989; de data aceasta. M. Ungheanu aduce în fața tribunalului istoriei un dosar bine articulat asupra unui autentic proces al comunismului. Să vedem, în limita spațiului tipografic, care sunt argumentele autorului privind exterminarea culturii române și pe autorii ei. 1) Autorul constată o clonare postdecembristă a oportunismului și dictaturii de idei postbelici, în general cu aceiași actori (Silviu Brucan, Dan Deșliu) sau din aceeași categorie (Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Z. Ornea, Radu Florian etc.), prin ocuparea instituțiilor, falsa reformă instituționaă „instituții date în custodie” sau crearea unor noi instituții, gen Grupul de Dialog Social „în vederea ocupării cât mai multor instituții și funcții publice și politice” ca adevărate centre vitale de comandă și propagandă. 2) Răsturnarea imaginii despre cultura și societatea românească sau „a doua intoxicare” privitoare la epoca comunistă.

Răul suprem în România n-a fost „epoca Ceaușescu”, ci primii ani de ocupație bolșevică, când comandoul politic de esență și structură comunistă a scos din circuitul de valori, sub formula unei „morți civile” a unor personalități determinante pentru crearea unei reale identități a României (I. Antonescu, L. Blaga, L. Pătrășcanu, Gh. I. Brătianu, G. Călinescu, Tudor Arghezi etc.) sau a exterminării unor instituții conservatoare (monarhia, partide politice etc.). Adică, „ceea ce fusese bun înainte, era rău după doctrina ocupanților” ulterior a „corectitudinii politice”. O imagine răsturnată se constată și în motivația excluderii din viața publică a acestor personalități. Pătrășcanu de pildă, „este și azi considerat a fi victima unei rivalități cu Dej și nicidecum ca susținător al României Mari”. Sau, cum spune autorul, „neadevărurile istoriei care se improvizează astăzi se întemeiază pe neadevărurile confecționate ieri”. 3) Înlocuirea acestor personalități publice cu mediocrități politice sau simpli impostori: Tudor Arghezi înlocuit cu A. Toma, L. Blaga cu Pavel Erdös-Apostol, G. Călinescu cu I. Vitner, Gh. Brătianu cu M. Roller etc. 4) Găsirea „țapilor ispășitori”, după moartea lui Stalin, ca singuri vinovați de schingiuirile culturale și nu sistemul și oamenii lui. Mihai Ungheanu demonstrează, fără tăgadă, că detronarea lui Arghezi din literatură nu este „opera” doar a lui Sorin Toma (cum îl socoate Ștefan Voicu), ci „un complot împotriva culturii și literaturii române” (Fănuș Neagu), regizat de Siviu Brucan, Șt. Voicu, Miron Constantinescu, Nestor Ignat. În spatele „morții civile” a lui Blaga stau Pavel Anghel, Nestor Ignat, C.I. Gulian, I. Chișinevschi.

Îndepărtarea lui G. Călinescu de la catedră este pusă la cale de Felix Aderca, I. Ludo, Vicu Mândra, N. Tertulian, Crohmălniceanu, Paul Cornea, Paul Georgescu, Silvian Iosifescu etc. Paralel cu impunerea acestor „țapi ispășitori” se observă și tendința de „ștergere a urmelor” celor vinovați de holocaustul culturii române, tendință observabilă și după '89, când „uzurpatorul îl învinovățea pe cel uzurpat, ilegitimul pe cel legitim”. Dar, M. Ungheanu demonstrează că „atât țapul ispășitor, cât și lichidatorii lui făceau parte din aceeași familie”. Metoda „țapilor ispășitori” și „transferarea vinilor”, concomitent cu „inocentarea vinovaților” și transformarea culpei lor indiscutabile asupra altor actori ai vieții literare „s-a produs după anii 1970 și continuă și azi.

Aș zice mai vârtos azi, în plină libertate (de a denigra, contesta fără argumente), când s-a instalat, fără tranziție, un periculos curent de culpabilizare a întregului popor sau a societății românești” (cu excepția „societății civile”, evident). 5) Pervertirea adevărului istoric și înlocuirea cu „adevărul” impus de comisarii noii ideologii, lucru lesne de înfăptuit prin arestarea unor valori autentice (Gh. Brătianu, C.C. Giurescu, V. Papacostea, M. Manoilescu, C. Noica, I. Lupaș, Silviu Dragomir, Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu, N. Crainic, Brauner, Lena Constante, V. Voiculescu, Edgar Papu etc.) pentru vina „de a fi fost români, de a gândi românește”. Noii comisari, formând un nucleu kominternist (Brucan, Răutu, Gogu Rădulescu, Ana Pauker, V. Luca) au practicat un etnocid cultural, căci „dosarul de cadre n-a fost numai un triaj politic, ci și un triaj etnic”.

Urmașii postdecembriști ai „comuniștilor marginalizați” își iau revanșa nu numai prin răzbunarea și condamnarea „comunismului național” practicat de N. Ceaușescu, dar și prin „atacul dat la centrul vital al culturii și literaturii române”; prin interzicerea unor creații (Doina eminesciană) și culpabilizarea unor scriitori colaboraționiști (Labiș și generația '60, dar și Arghezi, Sadoveanu, Preda). 6) Pentru impunerea „noului” adevăr este nevoie de echipe de epurare și de liste de autori și cărți care trebuiau, obligatoriu, să fie scoase din circuitul lecturii. În liste figurau Eminescu, Iorga, gândiriștii, filosofii „burghezi”, membrii exilului românesc, dar nu figura niciun minoritar. Epurarea lui Eminescu a fost impusă în „obsedantul deceniu”, dar și în 1980, prin Moses Rosen, și este cerută imperios după 1990 prin reprezentanții noilor ocupanți. 7) Ștergerea identității naționale prin aplicarea etichetei de reacționarism culturii și spiritualității românești, în anii 1945-1955, pentru tot ce era produsul gândirii românești și de naționalism în anii postdecembriști, confecționarea dizidenților doar din autorii unor articole anticeaușiste, condamnarea în bloc a literaturii române postbelice ca fiind aservită regimului politic și revizuirea ei nu pe criterii axiologice, ci politice, revizuire efectuată de „inocenții vinovați” ai internaționalismului ideologic de ieri. 8) Inocentarea vinovaților (Crohmălniceanu, Nina Cassian, N. Tertulian, Ileana Vrancea, Dan Deșliu, Maria Bănuș, S. Damian, Paul Cornea, Z. Ornea, G. Macovescu etc.) și eliminarea indezirabililor (Eugen Barbu, N. Labiș, Marin Preda, Lăncrăjan, A. Păunescu, M. Ungheanu etc.), căci „întotdeauna cei urmăriți sunt liderii”, precum și relansarea modelului execuțiilor rituale prin ideologii de serviciu: Șt. Voicu, Ileana Vrancea, Gogu Rădulescu, Z. Ornea, după modelul revistelor „Cuvântul liber” și „Era nouă”, al căror model „comunică cu zestrea kominternistă a Moscovei: jdanovismul”.

Cele câteva idei expuse aici doar sumar susținute de addenda lucrării, unde M. Ungheanu propune drept „mostre de produse de același mod de gândire și uneori de aceeași semnatari și după 1989”, texte edificatoare pentru holocaustul culturii semnate de I. Caraion, I. Ludo, F. Aderca, M.R. Paraschivescu, Nina Cassian, Nestor Ignat, Paul Cornea, S. Brucan, Sorin Toma, I. Vitner, L. Răutu, M. Roller, Ileana Vrancea, E. Jebeleanu, G. Horodincă, H. Wald, M. Beniuc, Ov. S. Crohmălniceanu, Z. Ornea, C.I. Gulian, Miron Constantinescu, S. Damian, Titus Popovici, Șt. Voicu, Radu Florian, Iordu Iordan, Moses Rosen, Gh. Rădulescu etc. Prin Holocaustul culturii române (Editura D.B.N., 1999), M. Ungheanu ne pune la dispoziție o carte fundamentală și ne impune, pentru imaginea adecvată a istoriei culturale, literare și ideologice, doar adevărul istoric, rigoarea și acribia științifică. Și încă ceva: „Românii au însă datoria să-și scrie singuri istoria”. Tudor Nedelcea

P.S. Debut politic ca prim ministru a lui Marcel Ciolacu, dătător de speranțe. După prânzul luat cu Victor Orban, deplasarea în Israel în interes național, dubla întâlnire cu omologul său ucrainian (care a dus la recunoașterea limbii române ca limbă a conaționalilor noștri din Ucraina), apropierea de China (prin Victor Ponta) sunt doar câteva exemple. Asta în condițiile în care individul de la Cotroceni a refuzat să se întâlnească cu Poroșenko înainte ca acesta să promulge Legea minorităților sau să-i solicite lui Zelenski minimul de drepturi civile pentru românii basarabeni. S-auzim de bine!

Remarcabilă și înțeleaptă poziția canonică a mitropolitului Chișinăului, Vladimir, față de Patriarhia Moscovei, aservită scopurilor politice. Se întrezărește unificarea celor două mitropolii din Basarabia (Mitropolia Basarabiei, pendinte de Patriarhia Română (condusă de IPS Petru) și Mitropolia Chișinăului și Întregii Moldove (condusă de IPS Vladimir), așa cum și-a dorit, în 1991, IPS Nestor Vornicescu? Doamne, ajută!

Tudor Nedelcea