De la empatie la umilințe - Amita Bhose

Dintre personalitățile străine care s-au atașat valorilor culturii române, Amita Bhose ocupă un loc aparte. Născută în orașul Calcutta din India, la 9 februarie 1933, în familia Pratimei și a lui Sudhir Kumar Bhose, avocat la Înalta Curte de Justiție din Calcutta și la Curtea Supremă din New Delhi. În țara natală, a absolvit Facultatea de Chimie, Fizică și Matematică a Universității din Calcutta, în 1953, și Facultatea de Bengali-Engleză, în 1965, a aceleiași universități. În România vine în 1959, la numai 26 de ani, urmându-și soțul (de care va divorța), inginer geolog venit la specializare în domeniul geologiei petrolului. La Universitatea din București urmează un curs de limba română (1959-1961), se reîntoarce în India, consacrându-se traducerii și promovării literaturii române, sub semnătura Amita Ray, prin publicarea de articole, interviuri, povestiri, traduceri în limba bengali, între 1962-1972, din I.L. Caragiale, M. Sebastian, M. Sadoveanu, Zaharia Stancu, Eminescu, Marin Sorescu, Al. Mirodan, Al. Philippide, Demostene Botez, Gellu Naum, Mihu Dragomir, Romulus Vulpescu etc. Din Marin Sorescu a tradus piesa Iona, la Editura Academiei din India, iar în revista „Ramuri” a publicat în 1988, o pagină de poezie indiană contemporană. În 1968, la Calcutta tipărește în bengali traduceri din poezia română contemporană (Și noi visăm) și un jurnal de călătorie în România (În afara lumii cunoscute).

În 1971, după moartea tatălui său, se reîntoarce în România pentru Eminescu, dar și „să caut un ungher de afecțiune în mijlocul poporului român”, renunțând la avere și soț pentru o cameră modestă de cămin studențesc, cum ne încredințează Carmen Mușat-Coman, fosta ei studentă, care furnizează noi informații și date biografice. I-a fost acordat domiciliul stabil în România numai după doi ani de hărțuieli și atitudini jignitoare. Din 1972, obține licența în limbile engleză și bengali la Calcutta, apoi și licența în limba sanscrită la Universitatea bucureșteană. În 1975 susține doctoratul la Universitatea din București, cu teza Influența indiană asupra gândirii lui Eminescu, sub conducerea științifică prestigioasă a Zoei Dumitrescu-Bușulenga, teza augmentată, publicată sub titlul Eminescu și India, în colecția „Eminesciana” a editurii ieșene „Junimea”. Din comisie au făcut parte: I. Coteanu, G. Munteanu, D. Păcurariu, iar referate externe au fost susținute de Edgar Papu, Sergiu Al. George, Paul Anghel, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Marin Bucur, Fănuș Băileșteanu.

Despre doctoranda sa, Zoe Dumitrescu-Bușulenga depune mărturie: „Întâlnirea cu mult regretata Amita Bhose a constituit un moment cu totul singular. Începând de la prezența ei ușor exotică, de la silueta grațioasă și mișcările delicate, dar sigure, până la ochii vii, pătrunzători, și glasul cu modulații muzicale întrerupte din când în când de un hohot de râs care avea și o imperceptibilă ironie, Amita sugera de la început o personalitate puternică, în ciuda fragilității ei [...] Calitatea umană, intelectuală și spirituală și, mai cu seamă, scopul venirii ei în România m-au făcut să o prețuiesc de la început”. În 1977 se stabilește definitiv în România, înființează la Universitatea din București, un curs de civilizație indiană, a condus un cenaclu de studii indiene, cu sprijinul sanscritologului Sergiu Al. George, în anii 1981-1982. Întâlnirea cu Eminescu îi marchează din plin destinul, după ce este captivată „pe loc” de poezia Ce te legeni, codrule, descoperită într-un manual școlar. Traducând pe Eminescu în bengali, mărturisește că această traducere „n-a reprezentat un experiment artistic sau un exercițiu lingvistic; ea a constituit o experiență spirituală, o trăire lăuntrică, pe care nu știu cum s-o definesc”. Prin cele 35 de poezii traduse (Venere și Madona, Floare albastră, Lacul, Dorința, Scrisoarea I, Scrisoarea IV, Ce te legeni, Nirvana, Kamadeva, La steaua, O, mamă, Mai am un singur dor, Luceafprul etc.), Eminescu devine cunoscut și în India, iar Amita Bhose este prima traducătoare a Poetului nostru național Luceafărului în spațiul asiatic, stabilind o legătură între spiritualitatea română și cea indiană.

L-a tradus pe R. Tagore în limba română și a stabilit științific și a comentat textul Gramaticii sanscrite de Fr. Bopp, tradus de Eminescu, text rămas în manuscris, publicat ulterior în Eminescu, Opere, vol. XIV, în 1982. În anii '70, când și-a început cercetarea eminescologică, „critica românească a fost dominată de reticențele lui G. Călinescu față de cultura indiană a Poetului”, mărturisește Amita într-un dialog, cu M. Cimpoi, fiindu-i „hărăzită îndatorirea de a pleda pentru Eminescu în țara lui”. Îndrăgostită de România prin Eminescu, Amita Bhose „traducea, ținea cursuri și conferințe, elabora manuale și dicționare, scria articole și studii comparatiste. Era un spirit viu și ardea ca un foc. Corectă, exigentă, cu un umor fin și ironică. Foarte caldă, totodată”, cum o caracterizează fidela sa studentă, Carmen Mușat-Coman. Cu acribie științifică și dovezi de netăgăduit, Amita respingea impostorii și calomniatorii de duzină, care s-au răzbunat însă, dovedindu-și nimicnicia caracterului lor. Au încercat s-o determine să părăsească România, oferindu-i chiar valută.

După 1989, când scara axiologică din România a devenit caducă acești impostori intelectuali au găsit momentul potrivit în apele tulburi când doar gunoaiele se ridică deasupra. Universitatea din București, instituție pe care a onorat-o prin contribuții esențiale și inedite, i-a scos postul la concurs, deși principial, nu avea concurenți în domeniul său. Au urmat doi ani de umilințe, de memorii la Ministerul Educației condus de „filosoful” Mihai Șora, a fost nevoită să se transfere la Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei, urmând aproape același drum ca a lui G. Călinescu, de la Universitate la un institut academic deși era susținută public de sanscritiști din India. Urma să înființeze un Centru de studii indiene la București, dar timpul n-a mai avut răbdare nici în cazul ei. Se stinge din viață, în urma unei operații nereușite, la 24 octombrie 1992, la numai 59 de ani, (la aceeași vârstă ca Marin Sorescu), într-un spital bucureștean, însingurată și uitată, după ce a slujit cultura română și relațiile româno-indiene timp de trei decenii. Urna cu cenușa firavului său trup a rămas în România dragă ei, așa cum a hotărât, în consens cu propria-i dorință, fratele ei, actor și regizor în Anglia. Studenții săi i-au adus un pios omagiu, recitind poezia dragă ei, Ce te legeni, codrule. Distinsa profesoară și autentic cărturar, Zoe Dumitrescu-Bușulenga (și dânsa împroșcată cu noroi de „revoluționari”), cunoscând-o atât de bine, a afirmat, cu deplin temei, că Amita Bhose a iubit țara ei de adopție, România, „poate mai mult decât mulți români și a slujit-o cu inteligența și condeiul ei”.

Bibliografia Amitei Bhose este nu atât de întinsă, cât mai ales inedită: Eminescu și India ( Iași, 1978, prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, ediția a II-a, 2011); Maree indiană. Interferențe culturale indo-române, ediție îngrijită de Carmen Mușat-Coman (București, 1998); Eminescu, ediție îngrijită de Mihai Dascăl și Carmen Mușat-Coman, prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga (București, 2001); Eminescu și limba sanscrită (București, 2010); Proza literară a lui Eminescu și gândirea indiană, prefață de Carmen Mușat-Coman (București, 2010); De la Durgă până la lumea lui Kalidasa. Emisiuni radiofonice de la Radio România (1990-1991, București, 2012); Sergiu Al. George văzut de noi, indienii, prefață de Dorina Al. George, Carmen Mușat-Coman (București, 2012). A tradus: Povestea prințului Sobur. Basme populare bengali, repovestite pentru copii (București, 1975); Rabindranath Tagore, Scrisori rupte (prefață și traducere București, 1978); Cele mai frumoase basme bengaleze (Iași, 2008); Chandidas, Radha și Krișna (ediție, introducere, București, 2009); Dragostea încurcă, dragostea descurcă (prefață de Carmen Mușat-Coman, București, 2011); Soarele din prima zi (îngrijire de ediție Carmen Mușat-Coman, București, 2011; Proverbe și cugetări sanscrite (București, 2012). Alte traduceri au rămas în manuscris. Despre opera sa au scris favorabil: Șerban Cioculescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Teodor Vârgolici, Simona-Grazia Dima, Mihai Cimpoi etc.

A fost distinsă, în 1972, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru traducerea în limba bengali a poeziilor eminesciene, iar în 1977, cu prilejul Centenarului Războiului de Neatârnare, i se decernează medalia comemorativă, ca recunoaștere a serviciilor sale aduse culturii române. Recent, în 2021, în editura sa, „Cununi de stele”, Carmen Mușat-Coman a editat și prefațat volumul Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România, ediția a II-a, ca un pios omagiu adus profesoarei sale. Sunt reunite interviurile acordate de Amita Bhose între 1977-1991, pe tema Eminescu, Ecaterinei Vaum (rev. „Convingeri comuniste”, 1977), lui Adrian Riza („Romanian New”, 1978), Ion Șt. Lazăr („Orizont”, Rm. Vâlcea, 1979), Octv. Georgescu („Tomos”, 1984), Traian Blajovici („Familia”, 1986), Vladimir Udrescu („La Roumanie d' aujourd' hui”, 1986), N. Țone („Facla”, 1990, 1991), Mihaelei Dorobanțu, („Magazin”, 1990), Steluței Pestrea („Gazeta de Transilvania”, 1990), Mariei Opriș („Columna”, Tg. Jiu, 1990), lui Gh. Boaghe (interviu luat la Bechet-Dolj, 1990, dar nepublicat), Simonei Vărzaru („Viitorul românesc”, 1991) și, evident, cel mai substanțial interviu a fost acordat celebrului eminescolog de la Chișinău, Mihai Cimpoi, apărut în vol. Spre un nou Eminescu. Dialoguri cu eminescologi și traducători din întreaga lume (Chișinău,1993). Vom cita doar câteva răspunsuri date de Amita Bhose. Lui Ion Șt. Lazăr îi mărturisește că „am învățat această limbă în mijlocul poporului român”, „Chipul lui Eminescu, pe care l-am descoperit a fost chipul unui poet indian, al unui poet indian tipic [...] Esența gândirii indiene se află în opera lui Eminescu, iar acest fapt a fost posibil pentru că Eminescu este un român până la măduva oaselor.

Numai pentru că el este atât de legat de pământul său de baștină este un poet universal. Cel care știe să-și iubească țara nu poate să nu iubească o altă cultură”. Lui Vladimir Udrescu îi destăinuie că, din empatie pentru România, „am ajuns nu numai să gândesc deci și să scriu în română, ci și să visez în această limbă”, că „sunt unul dintre rarii traducători care scriu și gândesc direct în română, fără să recurg la dicționar”, iar Eminescu „este singurul poet european care a făcut India nemuritoare în țara sa”. Steluței Pestrea i-a mărturisit că „Eminescu reprezintă esența spiritualității românești”, Poetul nostru național fiind „magnetul care mă atrage spre România”. Evident, cel mai important și pertinent dialog, încărcat de idei, l-a avut cu decanul de vârstă și valoare al eminescologiei contemporane, acad. M. Cimpoi. Într-o convorbire, interviu, contează extrem de mult cultura celui care intervievează, cunoștințele sale despre biografia și opera celui intervievat, de aici pertinența întrebărilor. Amita Bhose se bucură că l-a cunoscut pe Eminescu „în limba lui, nu prin traducere”, că „în poezia eminesciană, în poezia română în general, am simțit ecoul acelui dor milenar care adormea în mine”.

Eminescu și Tagore sunt „doi poeți care nu s-au cunoscut niciodată”, universalitatea și profunzimea gândirii lui Eminescu rezidă în faptul că „marile spirite sunt interpretabile în felurite moduri, din diferite puncte de vedere, atitudini, conștiințe, etc., din țară-n țară, din epocă-n epocă. De aceea, ele nu se lasă purtate de valurile timpului; ele trăiesc în atemporalitate, în Timp”, iar scrierile lui Eminescu „imaginația cosmogoniei și concepției nirvanei indiene s-au asimilat literaturii române pentru totdeauna”. Orice carte despre Eminescu este o piatră de temelie la cunoașterea creației sale, a impunerii ei în plan universal. Or, indianca Amita Bhose, devenită româncă cu acte în regulă, tocmai asta dovedește. Ea se adaugă altor cercetători, editori sau traducători străini (Brenda Walker, Jean Louis Courrial, Ge Boaquan-China, Elena Loghinovski, Iuri Kajevnikov, Sumya Haruya-Japonia, Alain Guillermou, Kopi Kycyku, Klaus Hertmann, Xu Wende-China, Helmuth Frisch, Rosa del Conte, Adam Puslojici etc.) care au făcut cunoscută lumii întregi profunzimea creației eminesciene. „Prima mea întâlnire cu poezia eminesciană – mărturisește Amita Bhose – mi-a produs o mare uimire. Descopeream o întreagă lume, în care Orientul se întâlnește cu Occidentul, Europa se unește cu Asia, finitul se «dezmărginește» și granițele se sting.

Poezia lui Eminescu în totalitatea ei – de la oda funebră La mormântul lui Aron Pumnul, până la epitaful purificat al poetului, Mai am un singur dor – mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntreruptă, îngemănând toate hotarele timpului și ale spațiului”. Aceste afirmații sincere ale unui cercetător născut în îndepărtata și mirifica Indie vin în contradicție cu opiniile unor conațional cum că Eminescu este „nul”, cadavrul din debara care trebuie aruncat la ghenă, protolegionar, nu-i „barem poet”, dizgrațios fizic, celebra sa Doina fiind deranjantă pentru Uninunea Sovietică etc., etc. Cu alte cuvinte, Eminescu nu este „corect politic”, nu corespunde noii ideologii globaliste. Eminescu este muntele care rămâne același, viguros și sfidător la adresa nimicniciei umane, oricâte valuri tulburi sau tulburate se abat asupra sa. Este actul de identitate al românismului.

Tudor Nedelcea