Presa în limba română din ţările limitrofe

„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”

M. Eminescu

Sistem de comunicare, limba/limbajul/ defineşte, cum precizează dicţionarele , o comunitate umană istoriceşte constituită. Se poate vorbi de o limbă naţională, comună şi unică pentru toţi cei care compun o naţiune, ca şi de o limbă de stat, folosită oficial în institutiile statului (cazul slavonei şi a limbii „moldoveneşti”). Limba română, care a dat şi numele locuitorilor-vorbitori ai acesteia, „reprezintă o unitate autonomă în cadrul latinităţii în general şi în cadrul României orientale în parte. Şi anume o unitate foarte omogenă [...] Limba română ca limbă istorică este, precum se ştie, mai unitară decât alte limbi romanice” , cu toate că are în componenţă patru dialecte şi mai multe graiuri. Spre a evita erorile, voite sau nu, Academia Română s-a pronunţat în privinţa unităţii limbii române vorbită între graniţele actuale ale ţării, dar şi în provinciile româneşti istorice (Basarabia, Bucovina, Herţa) sau în teritoriile din jurul României, unde convieţuiesc şi români (Timoc, Voivodina, Transcarpatica, Ungaria). „Unitatea limbii române vorbită la nordul şi la sudul Dunării – se precizează în comunicatul Academiei Române – este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna ( ca şi meglenoromână şi istroromână) şi dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi” ).

De fapt, Academia Română, încă de la începutul său (din 1866, Societatea Literară Română, apoi Societatea Academică Română fiind precursoare), a manifestat un interes deosebit şi permanent pentru unitatea şi păstrarea limbii române din toate provinciile româneşti. „Când cineva zice român şterge şi Dunărea şi Carpaţii”, remarca B.P. Hasdeu, iar Timotei Cipariu preciza că noul for ştiinţific „va îngriji pentru conservarea unităţii limbii româneşti din toate provinciile locuite de români. Ea îi va reda forma curat naţională română, pentru ca să figureze cu toată demnitatea între şi lângă surorile ei de origină română” . Simbol al unităţii spiritualităţii româneşti, Academia Română a inclus, în rândurile ei, personalităţi marcante şi din afara României, cum este cazul, azi, a celor din Basarabia (Eugen Coşeriu, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija), Bucovina (Alexandrina Cernov), Serbia (Adam Puslojici). Între aceşti academicieni, Mihai Cimpoi şi Nicolae Dabija conduc reviste de mare prestigiu european, în care limba română este cultivată cu precădere pentru cititorii de toate vârstele şi îndeletnicirile. Consecventă statutului său, Academia Română a militat pentru păstrarea şi cultivarea limbii române literare de către toţi vorbitorii ei, indiferent unde se află, iar în revista proprie de ştiinţă, cultură şi artă, Academica (în special în perioada când preşedintele Academiei Române era Eugen Simion) s-au publicat studii privind identitatea, specificul şi unitatea limbii române în care specialişti din România şi Basarabia s-au pronunţat, cu argumente ştiinţifice, asupra acestei problematici actuali. Instrumente indispensabile spre a dovedi unitatea limbii române peste Dunăre sau Prut (de pildă, „sudul Basarabiei merge în continuarea limbii din Muntenia”, afirmă Eugen Simion, citându-l pe Eugeniu Coşeriu) sunt atlasele lingvistice generale sau regionale, pregătite, în timp, de generaţii de dialectologi, „lucrări de importanţă capitală nu numai pentru limba română, pentru istoria noastră, dar şi pentru fiinţa noastră” .

Un astfel de instrument este şi Atlasul lingvistic al Regiunii Valea Timocului, de Petru Neiescu, Eugen Beltechi şi N. Mocanu, cercetători clujeni, apărut în urma vizitei de documentare în Valea Timocului a academicienilor Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Marius Sala, în septembrie 2005 . Vom arunca doar o privire asupra principalelor publicaţii periodice contemporane româneşti apărute în ţările vecine, în perioada postcomunistă, unde limba română este instrumentul de comunicare şi liantul unităţii spirituale peste graniţele fireşti, sau impuse de alţii, între români. Cea mai dramatică situaţie este, în opinia noastră, Basarabia şi inseparabil, Bucovina, provincii istorice în care s-a încercat impunerea unei limbi, „moldoveneşti”, în cel mai dur spirit stalinist. „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”, proclama autorul celebrei poezii, Limba noastră, Alexie Mateevici. Situaţia îngrijorătoare este şi în Bulgaria şi Serbia, unde apariţia de publicaţii periodice este periclitată de factorul economic, România neavând posibilitatea susţinerii financiare a acestora, sarcină suplinită parţial de Fundaţia „Scrisul Românesc” din Craiova, care, prin sponsorizări generoase, reuşeşte să tipărească revistele românilor din Bulgaria şi Serbia. Revenind la modalitatea de utilizare a limbii române în presa românească din ţările vecine, trebuie să facem distinţie între posibilitatea folosirii corecte a limbii materne de către exilatul din Occident, caracterizat de acad. Mihai Cimpoi drept „cavaler al resemnării” şi cel din est, „cavaler al rezistenţei”.

În vest, putem vorbi de diaspora română, iar românii din jurul României trăiesc în teritorii româneşti, trecuţi prin tratate politice, în componenţa altor state (Basarabia şi Bucovina de nord) sau în spaţii unde românitatea balcanică, rezistentă în timp, a fost completată, de-a lungul vremurilor, cu consângenii din Ţară, inclusiv din Transilvania aflată sub Imperiul Austro-Ungar (Bulgaria, ex Jugoslavia). De aici şi denumirea primită de aceştia de către băstinaşi: ţărani/ţerani pentru cei veniţi din ţara Românească şi ungureni, pentru cei veniţi din Ardeal. În ambele situaţii, toţi românii din jurul României vorbesc dialectul daco-român, şi după vecinătate, graiul moldovenesc sau muntean-bănăţean.

Românii din teritoriile româneşti înstrăinate, numiţi „cavalerii rezistenţei”, adică „al rezistenţei şi prin limbă, bineînţeles, căci limba pentru aceasta din urmă este casă a fiinţei, rostire esenţială”, iar „limba română le-a înlocuit lor întreaga patrie” . Spre a sublinia raportul indestructibil între limbă şi patrie, sesizat şi de Nichita Stănescu, de necesitatea folosirii corecte a limbii materne vom cita, după Mihai Cimpoi, un text din gazeta Plugarul roş din 28 iulie 1926, apărut în Transnistria sovietizată: „ Astăzi partidul nostru are un mare prăval. Neaşteptat a murit de ruperea inimii t.Dzerjinski, groaza burjuaziei, voinicul drept al proletariatului, luptătorul din bun neam al revoluţiei comuniste, neostenit zâditor al noastrei industrie, muncitorul vesinic şi armeiţul fără ostenire al luptelor mari. Tov. Dzerjinski a murit neaşteptat, când a venit acasă după cuvântarea sa, - ca întotdeauna fierbinte, - spusă la Plenumul Comitetului Ţentral. A lui bolnavă, şi peste samă ostenită inimă s-o otcăjit să lucreze, şi moartea l-o prăvălit îndată. Slavnică moarte la postul înaintar! Partidul Comunist în faţa tov. Dzerjinski prăpădeşte pe unul din cei mai ştiuţi şi din cei mai gheroici cîrmuitor”.

De aceea, lupta cărturarilor din Basarabia, acurateţea limbii române, ca „limbă exilată” (M. Cimpoi) şi necesitate folosirii alfabetului latin a fost şi este continuă şi uneori dramatică, mai ales după ce I.V. Stalin a semnat „studiul”, Cu privire la marxism în lingvistică, în care inventa limba moldovenească, de origine slavă, diferită de limba română, situaţie care crează şi azi confuzie voită în Basarabia şi Bucovina . Problema revenirii la alfabetul latin este pusă pentru prima dată, postbelic, la al II-lea Congres al Scriitorilor din Moldova (Chişinău, 14-15 octombrie 1965) şi reluată în anii perestroikăi gorbacioviste (1987-1989), oficializată la 31 august 1989 printr-o lege adoptată de Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti. Al VIII-lea Congres al scriitorilor din Moldova (27-28 septembrie 1990) transmite un „Apel către toţi oamenii de bună credinţă din Moldova” prin care ii informa: „Am făcut ca în domeniul vieţii publice să domine Adevărul, am redobândit demnitatea noastră de neam, demnitatea culturii naţionale şi a limbii, căreia i s-a întors grafia latină şi i s-a dat statut de limbă de stat” , modificată la 27 august 1994 de Partidul Agrar, revenindu-se la „limba moldovenească”.

Prezidiul Academiei de Ştiinţe a Moldovei a confirmat, la 9 septembrie 1994, că limba vorbită în R. Moldova este „limba română”, având, în acest sens, sprijinul ştiinţific al Academiei Române, care a organizat, în acest sens, două sesiuni ştiinţifice, la 31 octombrie 1994 şi la 28 ianuarie 2005, cu tema „Limba română şi varietăţile ei locale”, respectiv „Aromânii şi aromâna astăzi”. Între 20-21 august 1995, la Chişinău are loc Conferinţa Ştiinţifică „Limba română este numele corect al limbii noastre”. Prima revistă cu grafie latină alcătuită de scriitorii basarabeni Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Ion Druţă, Ion Vatamaniuc, D. Matcovski, N. Dabija, Leonida Lari, Petru Buburuz etc., a apărut în Letonia, sub titlul Glasul, 15 februarie 1988, graţie basarabencei Maria Macovei, căsătorită aici cu editorul Briedis şi a Societăţii Culturale „Dacia”. Pe prima pagină era publicată Doina eminesciană, poezie interzisă în ţară în perioada comunistă (cu excepţia ediţiei academice Opere de Eminescu). Prin personalităţile care semnează în această revistă a Uniunii Scriitorilor, acurateţea limbii române literare, ca şi ideile renaşterii naţionale basarabene sunt evidente. Pentru precauţie, al doilea număr a apărut în Lituania. Din 1992 îşi schimbă titlul în Glasul naţiunii, cu Leonida Lari ca redactor şef, cu subtitlul „gazeta reîntregirii neamului”, apărând duplex Chişinău-Bucureşti, după ce scriitoarea Leonida Lari devine parlamentar român”.

Basarabia, revistă lunară de literatură şi cultură, editată de Uniunea Scriitorilor din Moldova în perioada dezgheţului gorbaciovist, în martie 1988, continuă, ca serie nouă, revistele Octombrie (1931-1957) şi Nistru (1957-1987), scrise cu caractere chirilice. Publicaţia şi-a propus valorificarea moştenirii literare, revenirea la normele literare şi sincronizarea literar-culturală cu literatura din Ţară, recuperarea istoriei. Colegiul redactoral a fost format, la început din Valeriu Bobanski, Vl. Beşleagă, N. Costenco, I. Druţă, V. Leviţchi, Serafim Saka, V. Vasilache, apoi, din 1990, D. Matcovski (redactor şef), N. Popa, E. Lungu, Em. Galaicu-Păun. A ajuns chiar la 30.000 exemplare prin publicarea unor nume sonore: Grigore Vieru, I. Druţă, Petre Cărare, N. Dabija sau prin subiecte de interes naţional . Viaţa Basarabiei, publicaţie fondată în 1932 de Pan Halipa şi Nicolai Costenco, a fost reluată, în 2001, de Mihai Cimpoi, sub girul Uniunii Scriitorilor din Moldova şi a Uniunii Scriitorilor din România, cu un colegiu redacţional european: Ioan Baba (Banatul sârbesc), Ana Blandiana, Constantin Ciopraga, Theodor Codreanu, Victor Crăciun, Daniel Cristea-Enache, I. Hadârcă, Al. Lungu (Germania), I. Miloş (Suedia), Tudor Nedelcea, Adrian Dinu Rachieru, Eugen Simion, Alex Ştefănescu etc. Cu un asemenea colegiu, fireşte revista are un nivel academic, publicând poezie, proză, critică şi istorie literară, eseitică polemici, dezbateri, în care limba română literară este la mare cinste. O revistă care cultivă, prin însuşi profilulul ei, normele academice, este Limba Română, apărută la Chişinău, în 1990, editată cu sprijinul Institutului Cultural Român, ca publicaţie „de ştiinţă şi cultură”. Condusă de Al. Bantoş (redactor şef) şi Viorica Ela Caraman (redactor şef adjunct), are un colegiu redacţional din specialişti din R. Moldova şi România: Ana Bantoş, Vl. Beşleagă, Leo Butnaru, M. Cimpoi, Anatol Ciobanu, I. Ciobanu, Th. Codreanu, Anatol Codru, N. Dabija, Dan Mănucă, A.D. Rachieru, Marius Sala, D. Tiutiucă etc. Foarte apreciat a fost, ca idee şi realizare, numărul 1-4/2009 consacrat memoriei lui Grigore Vieru, în care semnează, printre alţii, Al. Bantoş, C. Ciopraga, M. Cimpoi, Th. Codreanu, Mircea Radu Iacoban, Eugen Simion, M. Ungheanu, Al. Zub, Tudor Nedelcea, Alex. Ştefănescu, Gh. Grigurcu, I. Ungureanu, Spiridon Vangheli, Petru Soltan, N. Dabija, Daniel Corbu etc.

În 2007, revista a editat o excelentă antologie de texte publicate în cuprinsul ei, sub titlul semnificativ Limba română este patria mea, alcătuită şi prefaţată de Al. Bantoş, cu un cuvânt, înainte de M. Cimpoi. Studiile, comunicările şi documentele antologate sunt semnate de lingvişti europeni de prestigiu: Eugeniu Coşeriu, N. Corlăţeanu, Gr. Brâncuşi, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Al. Niculescu, Raymond Piotrowski, Gr. Vieru, Gabriel Ţeplea etc. Revista cu cel mai mare impact asupra cititorilor săi în epoca dezgheţului perestroikăi a fost şi este Literatura şi arta, fondată la 30 octombrie 1954, ajunsă, în acei ani, la un tiraj record: 260. 000 exemplare, pentru care a şi fost distinsă. Este continuatoarea săptămânalului Cultura. Din 22 mai 1986, redactor şef este Nicolae Dabija, confirmat de Congresul al VII-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova, revista devenind săptămânal al obştei scriitoreşti. Spirit novator, N. Dabija transformă revista în „flacără a mişcării de renaştere a conştiinţei naţionale” , cu un rol decisiv în impunerea limbii române ca limbă de stat şi a grafiei latine, a independenţei şi demnităţii umane. Având în redacţie pe Raisa Ciobanu, Elena Tamazlâcaru, Aleutina Saragiu, Nina Josu, Doina Dobzeu, Iulius Popa, revista Literatura şi Arta, „publicaţie de limba română”, cum se menţionează în subtitlu, continuă să îmbine benefic problematica vastă a literaturii şi artei româneşti cu problemele civice cu care se confruntă societatea basarabeană. Contrafort, revistă lunară a tinerilor scriitori, apare din 1994 la Chişinău şi Bucureşti, sub egida Fundaţiei Culturale Române, condusă de Vasile Gârneţ (director) şi Vitalie Ciobanu, având redactori pe Grigore Chiper, N. Spătaru, Eugenia Bojoga, Vl. Bulat, Lucreţia Bărlădeanu etc. Îşi propune promovarea tinerilor scriitori (adesea cu criticarea dură a vârsnicilor), afirmarea spiritului critic în literatura basarabeană în plan literar, iar în plan ideologic, revista militează pentru civism, conştiiţa naţională, pluralism, europenitate „un stâlp care să îngroaşe peretele fortăreţei, consolidându-l”, „să pună ordine în entropia, în confuzia estetică existenţa la ora actuală în zona literaturii tinere de la noi”.

Presa din Bucovina post comunistă este legată, ca şi în cazul Basarabiei, de numele unor personalităţi literare sau istorici, cum este cazul lui Vasile Tărăţeanu, „arcaşul liricii bucovinene”, „vocea lirică cea mai explozivă din nordul înstrăinat al Bucovinei” . După o carieră de 13 ani de redactor la ziarul oficial „Zorile Bucovinei”, 10 ani la emisiunea de radio în limba română a Postului de radio Kiev, în 1990 devine fondator şi redactor şef al ziarului Plai românesc, prima publicaţie din Ucraina, scrisă cu grafie latină şi tipărită... la Chişinău. În al cincilea an de apariţie, autorităţile locale îi intentează proces, pe care Vasile Tărăţeanu îl câştigă...prin obligaţia de a părăsi redacţia. Pe frontispiciul ziarului era o grafică, reprezentând un ochi care priveşte prin două fire de sârmă ghimpată. Refuzând să scoată de pe frontispiciul ziarului acest simbol-ghimpe, spre a nu se desfiinţa ziarul, Vasile Tărăţeanu prefera demisia în locul demiterii, demnitatea în locul compromisului. Pus mereu pe „fondări”, creează alte publicaţii româneşti: Curierul de Cernăuţi, Arcaşul şi Ziarul Ligii Tineretului Român din Bucovina, Junimea. Este membru al revistei Glasul Bucovinei, membru fondator al Editurii „Alexandru cel Bun” din Cernăuţi (condusă de acad. Alexandrina Cernov), redactor şef adjunct al revistei Familia română din Oradea, membru fondator şi secretar al Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, membru al Uniunii Scriitorilor din fostul URSS al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România”. Arcaşul, ziar de atitudine şi opinie românească, „publicaţie independentă românească” apare la Cernăuţi V. Tărâţeanu fiind fondatorul şi editorul lui, iar Curierul de Cernăuţi, „ziar de atitudine şi opinie românească” apare din 1998, avându-l ca redactor şef tot pe neostenitul Vasile Tărăţeanu. Glasul Bucovinei, fondată de Al. Philippide în 1918, revistă trimestrială de istorie şi cultură, apărută (serie nouă), ca şi Contrafortul basarabean, în 1994, la Bucureşti şi Cernăuţi, sub egida Fundaţiei Culturale Române, condusă de Alexandrina Cernov, membră de onoare a Academiei Române. Are, printre colaboratori, personalităţi din Cernăuţi (Ştefan Hoştiuc, Lora Bostan, Brânduşa Grigorco, V. Tărăţeanu, Mircea Lutic, Arcadie Suceveanu, Gr. Bostan, V. Leviţchi) sau din Ţară (M. Cimpoi, Adrian Dinu Rachieru, D. Vatamaniuc, Dan Horia Mazilu, Cornelia Bodea, Pavel Ţugui, G. Munteanu, Lucia Olaru Nenati.

În Bulgaria, comunitatea etnicilor români din jurul Vidinului (nerecunoscuţi oficial de guvernul de la Sofia), în jur de circa 250. 000-300.000, beneficiază de două reviste, cu apariţie sporadică, în funcţie de posibilităţi financiare. Primul, AVE, apare din 2006, ca „monitor al etnicilor români din Bulgaria”, editat de Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria (AVE), al cărei preşedinte, medicul Ivo Filipov Gheorghiev, este şi directorul ei (redactor şef fiind Cristian Rudăreanu, preot din Calafat). Pe frontispiciul revistei este aşezat motto-ul „Blestemat să fie în casă/Limba lui care o lasă”. Tot sub egida AVE a apărut, sporadic începând cu 2004, cu sprijinul financiar al Departamentului Românilor de Pretutindeni, Salut românesc (redactor Iveta Videnova), revistă lunară trilingvă (română, bulgară, engleză) a românilor din Bulgaria. Al doilea ziar apărut din 1992, Timpul, este biling (română şi bulgară), editat de Asociaţia Vlahilor din Bulgaria, condusă de Plamka Nechitov, care este, asemenea celorlalte publicaţii, şi directorul ziarului (redactor şef fiind cunoscutul scriitor bulgar de etnie română, Milan Anghelov Cosoveanu).

Pe frontispiciu, motto-ul: „Cu demnitate între oameni demni”. Ziarul a fost finanţat de Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de peste hotare al Guvernului României, ulterior de Fundaţia Scrisul Românesc din Craiova. Problematica românilor din Serbia, implicit a presei de limbă română, comportă discutarea diferenţiată a zonei în care convieţuiesc. În Timocul sârbesc, unde etnicii români sunt majoritari (între 400.000 – 1.000.000 de locuitori), aceştia nu sunt recunoscuţi de autorităţile de la Belgrad pentru simplul motiv că majoritatea lor se declară la receseminte (unde au posibilitatea de a-şi declara etnia) nu români, ci vlahi/vlaşi, etnie discutată şi discutabilă printre oficialii sârbi (chiar şi între intelectuali) ca fiind de origine sârbă sau necunoscută, în niciun caz de sorginte sau aceeaşi cu românii. Este o situaţie asemănătoare acelor din Basarabia şi Bucovina, care nu se declară români, ci moldoveni, vorbitori de limba moldovenească.

Şi în Timocul sârbesc, vlahii ar vorbi...limba vlahă, limbă care n-a exista niciodată . Cu toate acestea impedimente, la Zaicear, a reapărut, după 44 de ani revista Vorba noastră, editată sub egida şi cu sprijinul financiar al Mişcării Democrate a Românilor din Serbia (preşedinte Dimitrie Crăciunovici). Revista bilingvă apare din 1993, neregulat, are în special conţinut politic-organizatoric, dar şi o rubrică permanentă „Cum să scriem şi să citim româneşte”. Meritul principal îi aparţine scriitorului timocean Mihailo Vasielivici. În subtitlul revistei este menţionată zicala „Limba lui care o lasă, /Blestemat să fie-n casă”. În prezent, Vorba noastră este editată la Drobeta Turnu Severin de Florian Copcea, avându-i consultanţi ştiinţifici pe M. Cimpoi, Gh. Păun, arh. Veniamin Micle, V. Bahnaru, Nicu Ciobanu, Tudor Nedelcea, Adrian Dinu Rachieru. Tot în Timoc, la Negotin, apare un buletin, cu apariţie ocazională, Românii din răsăritul Serbiei, editat de Agenţia de ştiri în limba română Timoc Press, condusă de Duşan Pârvulovici, în care problema identităţii şi unităţii limbii române se pune în termeni ştiinţifici. Cu o apariţie de 2-3 numere pe an, Vorba Noastră a editat periodic revista Curcubeul Timocean, până în 2001, dispărând după 18 numere, o dată cu moartea fondatorului ei, Petru Ianovici Timoceanu. Cealaltă organizaţie, Comunitatea Românilor din Serbia (preşedinte Ion Cizmaş), editează, din 1990, revista bilingvă Cuvântul Românesc, pentru toţi românii din Serbia, cu sprijinul financiar al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.

Redactorul responsabil este Cornel Mata, publicaţia apărând la Vârseţ (Banatul sârbesc) şi Bor (Timoc), cu o rubrică permanentă „Învăţaţi limba română cu ajutorul nostru”. Conform Legii despre informare din Serbia, o publicaţie care timp de şase luni nu apare este radiată din registrul mijloacelor de informare. Or, cum în 2009, Cuvântul Românesc nu a apărut decât într-un singur număr ( în ianuarie), din păcate publicaţie şi-a încetat existenţa, situaţie neplăcută cu care s-au confruntat şi alte publicaţii româneşti din Serbia. De un statut corect, firesc, se bucură românii din Banatul sârbesc sau Voivodina (circa 35.000 -38.000), ei fiind recunoscuţi ca etnie încă din perioada postbelică şi, ca atare, beneficiază de drepturile europene ale unei minorităţi naţionale (ei se şi declară ca atare). Din 27 mai 1945, sub egida Uniunii Culturale a Românilor a luat fiinţă, la Vârseţ, primul ziar românesc postbelic Libertatea, cu apariţie săptămânală. Ulterior, s-a constituit Casa de Presă şi Editură „Libertatea”, care a mai editat revistele „Bucuria copiilor” (1946-1947), Lumina (1947), Femeia nouă (1950), Tinereţea (1972), Tradiţia (1992), cotidianul Tribuna tineretului (1995) . Graţie marilor ecriitori români din zonă (Vasko Popa, Radu Flora, M. Avramescu), ziarul editează, din 1946, la Vârseţ, suplimentul Libertatea literară, care a constituit terenul fertil apariţiei unei literaturi române în Voivodina. Ziarul Libertatea (primul ziar românesc postbelic săptămânal) continuă să apară şi azi sub Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Române ( ca fondator), având în conducere pe Nicu Ciobanu (director) şi Costa Roşu (redactor responsabil).

Bucuria copiilor continuă să apară ca revistă pentru copii, la Panciova (director: Nicu Ciobanu, redactor responsabil Ioţa Bulic, lector Vasa Baba). Membrii Cercului Literar „Lumina”, înfiinţat la Coştei la 11 august 1946, de Vasile (Vasco) Popa şi Radu Flora, iau hotărârea de transformare a suplimentului Libertatea literară într-o publicaţie de sine stătătoare, Lumina, primul număr apărând la 12 ianuarie 1947, la Vârseţ, apoi la Panciova, sub conducerea lui Vasile (Vasco) Popa, redacţia fiind formată din Radu Flora, Aurel Gavrilov, I. Marcoviceanu, Simion Drăguţa. „Singura revistă literară şi culturală românească, editată neîntrerupt vreme de aproape şase decenii, ea s-a implicat în mişcarea literară a românilor din zona în discuţie” .

Aici, în 1965, Nichita Stănescu a debutat în presa literară românească din Serbia, ulterior Marin Sorescu şi Şt. Aug. Doinaş au onorat cu creaţiile lor importanta revistă. Revista lunară timp de aproape 50 de ani, Lumina, apare şi azi în serie nouă, dar cu apariţie trimestrială, din 1997, ca revistă de literatură, artă şi cultură transfrontalieră, sub egida Cercului „Lumina-Honoris Causa”, fondat la 11 august 2006, la Panciova, şi a Casei de Presă şi Editura „Libertatea” din Panciova, condusă de Nicu Ciobanu, redactor şef fiind Ioan Baba, iar din redacţie fac parte Marioara Baba Vojnovici, Vasa Barbu, Laura Spăriosu, Ileana Ursu. Consiliul de redacţie cuprinde personalităţi din Serbia şi din străinătate (Catinca Agache, Slavco Almăjan, Cătălin Bordeianu, Mihai Cimpoi, I. Deaconescu, I. Miloş, Ivo Muncian, Adrian Dinu Rachieru, Viorel Roman, Tudor Nedelcea, I.Pachia Tatomirescu, Florentin Smarandache. Uzdinul, cea mai vestică localitate din Serbia cu populaţie majoritară română (peste 90%) a intrat în circuitul presei româneşti graţie scriitorului Vasile Barbu (supranumit în zonă „baronul”), care a înfiinţat, în cadrul Societăţii Literar-Artistice „Tibiscus”, o „foaie adevărată, „Tibiscus”, pusă sub îndemnul „Un pas spre Europa”.

Cu apariţie lunară, sponsorizată de instituţii sau oameni de bine din România, revista apărută în 1989, reuneşte condeie literare din întreg arealul românesc. Acelaşi neostenit animator cultural, Vasile Barbu, editează, din 2004, la Novi Sad, revista Floare de latinitate (pe frontispiciul căreia stă scris: „Nu uita că eşti român”), „revistă de cultură şi spiritualitate românească”, editată de Consiliul Minorităţii Naţionale Române din Serbia. În redacţie figurează nume consacrate din Voivodina: Gligor Popi, Şt. Lupsici, Pavel Gătăianţu, Mircea Măran, Mircea Samoilă, Ana Niculina Ursulescu. Tot în Voivodina reapare revista Familia (fondată în 1910), seria nouă fiind aşezată sub egida Bisericii Ortodoxe Române din Vladimirovăţ-Petrovasâla, cu o redecaţie fornată din Traian Trifu Căta, Persida Laţcu, I. Ştefan, Ghiţă Crâstăi-Topală, Petre Pipi-Barbeş, Trinţu Măran, Petru Nica etc. (mulţi fiind români din Serbia stabiliţi în străinătate). Conform anunţului redacţiei, revista se difuzează în 20 de ţări de pe Mapamond. În 2008, la Novi Sad, un grup de intelectuali proeuropeni, în frunte cu Pavel Gătăianţu, apare trimestrial în format carte, Europa, revistă de literatură, artă, cultură şi tranziţie, cu redacţie formată din Anemarie Sorescu Marincovici, Traian Todoran, Petar Tomici, Virginia Popovici, având colaboratori din Paris, Berlin, Timişoara, Maastricht, Bucureşti, Londra, Lisabona Stocholm. În articolul program, redactorul şef, Pavel Gătăianţu, precizează: „Ideea europeană este, mai întâi de toate, o idee civilizatorică modernă spre care tindem. Aceasta este, de fapt, adevăratul patriotism european.

De asemenea, încercăm să ieşim din anonimatul sintagmei minoritate naţională, căreia i se impune veşnic adevărul din «centru» sau din «centre». Recent, a fost lansată ( în 2009 au apărut primele 3 numere) revista Dialog între români, supliment trimestrial al publicaţiei Făgeţeanul, gândită şi realizată pe axa spirituală Făget (România) Gyula (Ungaria) şi Uzdin (Serbia) , realizate de Ioan Gheorghe Oltean (România), Eva Ruja Banyai (Ungaria), şi Vasile Barbu (Serbia). În paginile ei sunt publicate articole despre viaţa comunităţilor româneşti din Serbia şi Ungaria, dar şi aspecte din viaţa culturală, socială şi economică din ţară. În Ungaria sunt estimaţi a fi 20.000-25.000 de etnici români, dar vorbitori de limbă română doar 5.000-8.000 , grupaţi în jurul localităţii Gyula, folosind o variantă a graiului bihorean, procesul de asimilare a românilor fiind evident. De aici dificultatea, dar şi necesitatea creării unor societăţi culturale care să cultive limba română autentică: Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria (1948), înfiinţarea unui liceu din Gyula cu predare în limba română (1946), Clubul românesc şi Catedra de Limba Română de la Elte (1948-1970) şi, evident, înfiinţarea presei în limba română: Radio Szeged (cu redactorii Ştefan Frătean, Tiberiu Herdean, Victor Iancu, Petru Câmpean), Calendarul nostru (1950), Libertatea noastră (1950), cu suplimentul „Vocea tineretului” şi rubrica literară „Colţ literar”, ultima schimbându-şi denumirea în mai multe rânduri, ultima denumire, Foia românească, impunându-se în presa românească din Ungaria ca o autentică tribună pentru ziariştii şi scriitorii români din ţara vecină. Fondată în 1951, Foaia românească, apare şi azi ca „săptămânal al românilor din Ungaria”, editată de Editura de Presă şi Cărţi „Noi”, directorul ei fiind Eva Iova, iar din colectivul redacţional făcând parte Rita Pătcaş, Anca Liana Butar, Ana Cioca Czesznasc.

Alte publicaţii de limbă română înfiinţată în Ungaria: Simpozion, în 1992, ca publicaţie a Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria (redactor şef Maria Berenyi), Convieţuirea-Együtteles (1997), revista Catedrei de limbă română de la Seghedin, Informatorul (1989), Cronica (2001-2003), publicaţie lunară sub egida Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria, Izvorul (1982), revistă de etnografie şi folclor. Deşi au programe şi profiluri diferite, publicaţiile periodice apărute în ţările riverane României au un scop suprem: afirmarea identităţii etnice, a unităţii în diversitate a culturii române, promovarea adevărului ştiinţific privind limba română şi dialectele ei, precum şi înlăturarea ideilor aberante despre existenţa „limbilor” moldoveneşti sau vlahe, vehiculate încă din ignornaţă sau în scopuri politice. În aceste publicaţii ( nu numai în cele academice: Viaţa Basarabiei sau Limba Română) se utilizează o limbă română literară actuală, dovadă irefutabilă a sincronizării culturii şi civilizaţiei româneşti în tot arealul în care trăiesc sau convieţuiesc cu populaţia majoritară consângenii noştri, dovadă grăitoare că pentru toţi aceştia limba maternă este patria lor.

Tudor Nedelcea