Victor Rusu

Mehedinţiul – pitoresc şi istoric, cel mai mare judeţ din Ţara Românească, într-o anumită epocă – prezintă şi o mare varietate etno-folclorică, populat cu mari personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti şi chiar universale, între care folcloriştii sunt remarcabili: I. G. Bibicescu, I.C. Chiţimia, Isidor Chicet, Pavel Ciobanu, Al. Dima, Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, C. Şaban-Făgeţel, Iordache Golescu, M. Gregorian, Ioan Maiorescu, Iosif Nădejde, I. Nijloveanu, Cristea Sandu Timoc (Cf. Dicţionarul folcloriştilor de Iordan Datcu şi S.C. Stroiescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979). Acestora li se adaugă, cu îndreptăţire, publicistul, editorul şi scriitorul Victor Rusu. S-a născut la 3 iunie 1942, la Turnu-Severin, în familia Ioanei (n. Bocşe, casnică) şi al lui Emil Rusu, mecanic auto.

Copilăria şcolară a fost marcată de cruntul deceniu stalinist, regim bolşevic introdus de armata sovietică „eliberatoare” şi cu sprijinul neprecupeţit al cozilor de topor din ţară, ai căror copii, azi, ne dau lecţii de democraţie, uitând de acel regim politic care a frânt destine umane şi a nenorocit intelectualii, armata şi politicienii de marcă. Victor Rusu a „beneficiat” şi el de aceste vremuri. Şi-a început şcoala primară în comuna mehedinţeană Balta Verde (azi sat al comunei Gogoşu), în 1949 până în 1951, când părinţii săi au fost deportaţi în Bărăgan, la Pietroiu Nou.

Despre acele vremuri, Victor Rusu scrie volumul de memorii dureroase, în 2000, Bandit titoist, la 9 ani (Pentru cititorul de azi trebuie să spunem că a locui într-o localitate de graniţă, vecină cu fosta Jugoslavie, era un delict penal, pentru că dincolo, peste Dunăre, era Tito, înfăţişat ca un călău cu barda în mână, iar turnătoria, delaţiunea deveniseră politică de stat; dacă-ţi turnai la securitate sau partid vecinii sau prietenii, acuzându-i de acţiuni duşmănoase regimului – chiar dacă erau simple invenţii, nedovedite – erai anchetat de oamenii lui Mihuţ, şeful raionului de securitate Mehedinţi; dacă erai un bun gospodar, un ţăran de frunte, şi aveai şi un cazan de ţuică, erai deportat sau – şi mai rău – arestat). Aceasta era epoca în care elevul Victor Rusu a fost nevoit să-şi urmeze părinţii şi să continue cursurile în comuna ialomiţeană Pietroiu Nou (1951-1956), după care revine în Cetatea lui Sever spre a urma Liceul „Traian” (Şcoala medie nr. 1, de fapt), între 1956-1960. După absolvirea Institutului Pedagogic de doi ani pentru învăţători din Craiova (1960-1962), urmează Facultatea de Limba şi Literatura română a Universităţii din Bucureşti (1963-1968).

A fost cadru didactic (învăţător şi apoi profesor) în localităţile mehedinţene Jidostiţa, Cerneţi, Ghelmegioaia, Şimian (între 1968-1983), iar, spre a intra în oraş, a îmbrăţişat ziaristica (pentru care are vocaţie) şi activitatea culturală. În 1999, a fost directorul Bibliotecii judeţene „I.G. Bibicescu” din Drobeta Turnu Severin, până la pensionare, în 2010, continuând însă activitatea ziaristică şi culturală, fiind unul dintre cei mai importanţi fermenţi locali (alături de Ileana Roman, Tudor Răţoi, Fl. Copcea, Viorel Mirea, I. Chicet etc. ), ducând o viaţă de boem în sensul artistic al cuvântului. Debutul său revuistic este timpuriu, la 1 mai 1958, cu o poezie în ziarul regional „Înainte”, la numai 16 ani; editorial a debutat cu volumul de versuri Aer de tulnice, în 1977, la editura bucureşteană (de prestigiu atunci) „Ion Creangă”. Bibliografia operei sale este impresionantă: Mărgăritele ierbii (poezii, 1984), Însemnări mehedinţene (publicistică literară, 1986), Ladă cu zestre (poezii, 1987), Solie (poezii, 1988), Poeţi mehedinţeni (istorie literară, 1996), Turle împărăteşti (poezii, 2002), Prea curat întru păcat (poezii, 2002), Dor de statui (poezii, 2002), Savantul Ştefan Odobleja în amintiri (2003), Bandit titoist, la 9 ani (memorialistică, 2003), Poeme în proză (2006), Imnuri dacice (2006), Ziceri (poezii, 2006), În răspăr (epigrame, 2010), Cu Amina printre cuvinte (poezii, 2011), Opinii, atitudini (2011), Incantaţii (2015), Preţul mântuirii (poezii, 2016), Haiducul Pătru Mantu (2016), Poezia lui Vasile Barbu (2016), Vocaţia demersului satirico-umoristic (2016), Poezia lui Mihai Vasilievici (2016). A alcătuit şi prefaţat antologiile Imnurile neatârnării (1976), Poemele Oltului (1989), Argheziana (1999), N. Bălcescu (2001), Podul lui Traian (2003), Vlad Ţepeş (2003), Orşova (2003), Ştefan, Ştefan, Domn cel Mare (2004), Voievodul stelar (2004), Ada-Kaleh (2004), Domnul Tudor (20059, O cronică a luptelor daco-romane (2006), Mihai Viteazul (2006), C. Brâncoveanu (2014), a îngrijit şi prefaţat ediţii din opera lui N. Vulovici, Gh. Ionescu-Sişeşti, N. Bocşe, Sarmiza Cretzianu, N. Ciobanu, Ioan Baba, abordând şi domeniul traducerii din limba sârbă a scriitorilor Mihailo Vasilievici şi Nedellyko Terzici.

După cum se vede la o simplă ochire bibliografică, Victor Rusu se dovedeşte şi un fin observator al scriitorilor din Serbia, colaborând sau fiind în redacţia revistelor Lumina şi Floare de latinitate. În ţară, a fost/este colaboratorul revistelor „Ramuri”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Tribuna”, „Familia”, Argeş”, „Ateneu”, „Astra”, „Caligraf” etc. Activitatea sa literară a fost încununată cu diplome şi premii din partea municipiului Drobeta Turnu Severin, Fundaţiei culturale „Terra Grifonis”, Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a R. Moldova, Fundaţiei „M. Eminescu”, filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, Societăţii Scriitorilor Danubieni; colegii din Serbia l-au onorat cu premii şi diplome la Uzdin şi Vârseţ. Critica şi istoria literară l-a apreciat ca atare, fiind inclus în dicţionarele lui Fl. Firan, Virgiliu Tătaru sau în cel elaborat sub egida Bibliotecii judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova. Criticii literari l-au remarcat dintr-un început. M.R. Paraschivescu îi comentează creaţia în suplimentul literar „Povestea vorbei” a revistei „Ramuri”, condusă de Ilie Purcaru, aşa cum Emil Manu scrie în „Tribuna”. Al. Andriţoiu îl considera, după primele trei volume de poezii, „talentat şi împlântat în istorie, în social, practică o artă accesibilă şi total modernă, prin fluenţă şi dezinvoltură, prin metaforă densă şi originală”, iar Ov. Ghidirmic, criticul de la „Ramuri”(părăsindu-ne de curând, la 10 august 2017), îi apreciază cultura poetică: „sub aspect formal, poezia lui Victor Rusu se evidenţiază prin limpezire şi concentrare, Victor Rusu dovedeşte siguranţă în folosirea mijloacelor poetice şi o concepţie formată despre poezie, semn al cultivării perseverente”.

O altă caracterizare a creaţiei sale poetice vine de la Laurenţiu Cerneţ: „Poetul izbuteşte să fie convingător în poeme cu dimensiuni de hai-ku, centrate pe un vers cheie, în care surprinde cu pregnanţă imagistică o stare de spirit dominantă, obsesivă. Victor Rusu practică o poezie de notaţie, contemplativă, de expresie lapidară, concentrată, cu tăietură adesea aforistică, al cărui limbaj abuziv valorifică sensibil intense, bine asimilate lecturi din lirică modernă”. Recent, în revista severineană „Caligraf”, reputatul critic Constantin Cubleşan îi creionează un admirabil portret: „Victor Rusu ştie că, dacă are un condei în mână, trebuie să-l folosească. E de datoria lui. Şi îl foloseşte. Tabletele sale sunt polemice, acide, acuzatoare şi amuzante, uneori demascatoare, dar întotdeauna pun o problemă pe care, autorul, în puţine cuvinte, o discută tranşant”. Referindu-se la volumul Bandit titoist, la 9 ani, criticul clujean remarcă capacitatea de reconstituire dramatică şi autentică a trăirilor unei familii oneste în Gulagul Bărăganului: „Descrierile încărcate de fior emoţional autentic, comunicarea trăirilor vii, comentarea plastică a stărilor de fapte, care fac din memorialul acesta o autentică pagină de literatură”, concluzionând că este „o carte document în egală măsură, cu statut literar de netăgăduit”. În cuvinte apreciative se pronunţă şi alţi comentatori literari (Gh. Suciu, I. Iacob, I. Arieşanu, Virgiliu Tătaru, Emil Albişor, Olimpia Berca, C. Stana, Sorin Videan etc.).

*

În recenta sa carte, Folclorul poetic despre evenimentele de la 1918, înscrisă între evenimentele naţionale majore dedicate Centenarului Marii Uniri, Victor Rusu abordează un subiect, dacă nu inedit, cel puţin încărcat de profunde semnificaţii. Alfel spus de autor despre acest „veritabil vulcan de trăiri incandescente”, care a „erupt” în „forme plurale de comunicare”: „Aşa se face că, pe lângă numeroasele jurnale de front, scrise pe genunchi, între două lupte, sub traiectoria obuzelor şi gloanţelor, de către ştiutorii de mai multă carte, pe lângă scrisorile/ cărţile poştale expediate de soldaţii cu puţine clase primare, celor rămaşi, cu durere grea în suflete, acasă, chiar în rugul mistuitor al frontului stihinic dezlănţuit, au fost create spontan, febril, inspirat, sub imperiul răvăşitoarelor emoţii ale momentului, nebănuit de multe creaţii folclorice, pe care folcloriştii neamului le-au cules cu pasiune şi preţuire în anii imediat postbelici şi le-au reunit într-un substanţial corpus, intitulat, în cele mai cunoscute şi valoroase colecţii, Cântece de cătănie şi război. Se poate spune, fără a forţa sensibil nota, că aceste cântece, în ansamblul lor, configurează, mozaicat, o sui-generis cronică orală anonimă a înălţătoarelor, cardinalelor evenimente”. Victor Rusu se foloseşte, în principal, ca sursă de documentare, de volumul al treilea din Folclor din Oltenia şi Muntenia (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968), din care extrage şi contează colecţiile unor folclorişti autentici, uitaţi azi. Astfel, o primă secţiune a volumului său, Folclorul poetic despre evenimentele de la 1918, este dedicată „cântecelor istorice” şi „cântecelor de cătănie şi război”, culese de folcloristul gorjean Vasile Cărăbiş. Cea mai numeroasă şi valoroasă colecţie (414 creaţii folclorice culese din judeţele Dolj, Gorj, Vâlcea Mehedinţi) aparţine lui N.I. Dumitraşcu (1888-1963).

În cântecele sale de cătănie, Victor Rusu remarcă discreţia culegătorului de a evidenţia „fără emfază sau grandilocvenţă, conştiinţa eului liric că îşi face datoria faţă de «patrie», cuvânt rarisim în folclorul poetic al epocii”. Deşi restrânsă (doar 32 de piese), cântecele de cătănie şi război ale celebrului folclorist mehedinţean Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, creatorul revistei de folclor „Izvoraşul”, sunt „de o incontestabilă valoare şi o mare diversitate de motive tematice”. Este şi motivul pentru care Victor Rusu stăruie cu aprecierile şi comentariile asupra acestor cântece culese din toate zonele Olteniei, oprindu-se cu precădere asupra celor două variante (culese din localităţile Izvorul Aneştilor-Mehedinţi şi Brabova-Dolj) ale piesei Măi soldat din vânători, din care reproducem câteva versuri de o expresivitate profundă şi un rar dramatism: „- Foaie verde trei bujori,/ Măi soldat din vânători,/ Un’ ţi-a fost soarta să mori?/ - Pe vârful Carpaţilor,/ În bătaia gloanţelor./ - Mă soldat, când ai murit,/ Lumânarea cin’ ţi-a pus?/ - Luna galbenă de sus/ (Am văzut când s-a aprins)/ Lumânarea mi-a aprins./ - De scăldat cin’ te-a scăldat?/ - Ploicica când a dat./ - De jelit cin’ te-a jelit?/ - Ghiulele şuierând,/ Păsările ciripind (s.n. te duce gândul la „păsărele mii”/ Şi stele făclii” – „Mioriţa”)/ - Cine mi te-a pânzuit?/ - Frunza când s-a risipit/ - De-ngropat, cin’ te-a-ngropat?/ Tunul când a explodat/ Munţi de piatră-a dărâmat/ Şi pe mine m-a-ngropat”. Din culegerea ardeleanului G.T. Niculescu-Varone (1884-1984), Victor Rusu comentează câteva „strigături patriotice” spuse cu năduf, pentru că au fost trăite de românii ardeleni („Unguru cotropitor/nu-nţelege-aşa uşor/Că românii ni-s străbunii / Şi suntem paşnici şi buni”).

Foarte bine apreciază Victor Rusu, apelând la textele etnografului şi folcloristului Niculescu-Varone, că pentru acea vreme şi pentru românul ardelean, cuvântul naţionalism avea înţelesul de patriotism. „Manifestăm naţionalism când culegem folclor, zice cărturarul Niculescu-Varone. Avem imperioasa datorie de a cunoaşte, de a păstra şi de a preţui folclorul românesc ca pe un tezaur naţional, pentru că în el se oglindeşte sufletul neamului nostru, care ne asigură continuitatea şi durata istorică în lume, peste veacuri şi milenii”. Cântecele de cătănie şi război ale folcloristului vâlcean Ion N. Popescu (1887-1945?) sunt, în opinia avizată a lui Victor Rusu, „variante ale altor piese folclorice de aceeaşi factură, întâlnite de noi în alte colecţii”. Remarcabil este Cântecul Răscoalei din 1907, cules de acest folclorist, deşi aparţine altei tematici. Ultimul inclus în acest volum este folcloristul amator doljean I. Stănculescu (1899-?), ale cărui cântece, culese într-o arie geografică restrânsă, n-au în general, „pretenţie de originalitate”, cum însuşi recunoaşte culegătorul, dar se încadrează în aria tematică aleasă şi cercetată de Victor Rusu, fiind „o istorie orală în viziune populară asupra evenimentelor” (Aurelian I. Popescu). Aducerea în actualitate şi comentarea cântecelor rapsozilor populari despre Primul Război Mondial şi Marea Unire de acum un veac este, în opinia lui Victor Rusu, pe care o împărtăşim, „o seismogramă de mare fineţe a tectonicii emoţionale a epocii şi, mai ales, a cutremurilor de trăiri şi sentimente, care au avut loc în sufletele atât de greu încercate ale bravilor ostaşi din linia întâi a frontului, ale eroilor neamului românesc”. Această carte este o contribuţie esenţială nu numai în biografia spirituală a autorului, ci şi în domeniul folcloristicii, şi al istoriei, deopotrivă.