Mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu

Există, în istoria Bisericii strămoşeşti, personalităţi eclesiastice revendicate, benefic, şi de istoria culturii şi spiritualităţii româneşti. Aş aminti doar pe Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu, Petru Movilă, Andrei Şaguna, Miron Cristea, P.F. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi al tuturor românilor, pe Teoctist, Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania. Este o dovadă peremptorie că Biserica Ortodoxă Română a făcut parte din trupul neamului românesc, că ierarhii săi şi-au slujit, cu smerenia cuvenită, poporul din rândul căruia s-au ridicat, pe principiul, adeverit de istorie, conform căruia „unde-i turma, acolo-i şi păstorul”. De asemenea, activitatea pastoral-bisericească şi culturală a ierarhilor ortodocşi români, a preoţilor şi călugărilor demonstrează că, cel puţin în cazul nostru, cultura este unică; nu există o cultură laică şi alta bisericească. Dimpotrivă, la început a fost cultura bisericească, în tinda bisericii, în jurul căreia au gravitat personalităţi mirene, idei şi curente, polemici şi dezbateri, confruntări de opinii. Manuscrisele şi primele tipărituri româneşti au un conţinut religios, primii tipografi, editori, tălmăcitori şi prefaţatori au fost oameni ai Bisericii româneşti.

Tocmai din aceste considerente, Mihai Eminescu, Sfântul nostru Naţional, cum l-a denumit Tudor Arghezi, afirma, în ziarul „Timpul” din 20 martie 1882: „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat” . A vorbi despre preocupările cărturăreşti ale mitropoliţilor olteni înseamnă a accepta, din capul locului, un pleonasm, căci, cărturar înseamnă „om învăţat, erudit”, iar dacă răsfoim chiar în mare grabă istoria Bisericii noastre strămoşeşti, apostolică şi naţională, observăm o pleiadă de mitropoliţi (din 1925 şi de patriarhi) care erau, în primul rând, cărturari şi de pe această treaptă cărturărească, au fost mari înfăptuitori duhovniceşti în domeniul religios, moral, patriotic, social, au avut un rol determinant în păstrarea dreptei credinţe, în menţinerea „rugului aprins”, ca să folosim o metaforă izvorâtă dintr-o realitate a primilor ani postbelici şi bolşevici din România. Părintele I. Popescu-Cilieni, el însuşi un preot cărturar, se întreba, cu temei: „Când vorbim de cărturăria olteană,pe bună dreptate ne întrebăm:de ce Oltenia nu a avut atâţia cărturari ca Moldova sau Transilvania? Poate că firea olteanului, caracterizată prin vioiciune şi faptă va fi găsit puţini scriitori care să lase armele cu care apărau ţara, ca să scrie în tihnă undeva întâmplările vremii. Dinamismul caracteristic olteanului îl va fi îndemnat mai mult spre fapte decât spre meditaţie şi scriere”1.

Cărturăria s-a păstrat, în condiţii vitrege, încă de la primele forme de organizare statală, numai în mănăstiri, care au fost, de altfel, şi primele vetre de cultură ale neamului românesc. De la Sfântul Nicodim de la Tismana, trecând pe la protopopul craiovean Ion Sârbu (autorul unui splendid manuscris al Tetraevanghelului), la şcoala de la Bistriţa reprezentată prin călugărul Mihai Moxa cu al său Cronograf şi cele două Pravile de la Govora, de episcopii râmniceni: Antim Ivireanu, Damaschin, Chesarie, Filaret, de cronicarii olteni: Naum Râmniceanu şi Dionisie Eclesiarhul, de călugărul filosof Eufrosin Poteca, de Sfântul episcop Calinic, la preoţii Theodor Bălăşel, Gh. Dumitrescu-Bistriţa, D. Bălaşa, Alexie A. Buzera trecuţi la Domnul sau la cei contemporani nouă (N. State-Burluşi, N. Stănciulescu-Bârda etc.), drumul a fost anevoios, dar cucerit pas cu pas, printr-o activitate trudnică, dar rodnică. Ridicarea Episcopiei Râmnicului la o treaptă superioară, de Mitropolie a Olteniei, la 7 noiembrie 1939, a însemnat nu numai un act legitim şi necesar, dar şi o posibilitate de consacrare a activităţii cărturăreşti a primilor noştri mitropoliţi trecuţi azi la cele veşnice: Nifon Criveanu, Firmilian Marin, NestorVornicescu2, Teoctist Arăpaşu. Între aceştia, mitropolitul Nestor Vornicescu ocupă un loc aparte. Nu numai că nu este „de-al locului”, el venind dintr-o provincie românească înlăcrămată, dar s-a impus prin contribuţiile sale, deopotrivă, în istoria Bisericii Ortodoxe Române şi a culturii româneşti, ambele slujite cu abnegaţie şi devotament.

*

Date biobliografice sunt publicate de însuşi mitropolitul Nestor, la finalul tezei sale de doctorat, Scrieri patristice în B.O.R. până în secolul XVII (coordonator: preot prof. I.G. Coman), Craiova, 1983, p. 420-425, dar şi în Dicţionarul General al Literaturii Române, Ţ/Z (Bucureşti, Academia Română, 2009, p. 410-411, fişă redactată de acad. Dan Horia Mazilu), în Membrii Academiei Române. Dicţionar de Dorina N. Rusu (Bucureşti, 1999), sau în comentariile lui Ioan Alexandru, Tudor Nedelcea, Marian Barbu, N. Andrei, M. Cimpoi, Mircea Păcuraru etc. S-a născut la 10 octombrie 1922, în com. Lozova-Vorniceni, din părinţi ţărani: Vera (născută Roşu) şi Vasile, fiind cel mai mare din cei cinci fraţi. După primele şapte clase primare, urmare unei chemări lăuntrice, dar şi de teama tăvălugului bolşevic, fuge în Ţară, intră novice la schitul Nechit din Munţii Neamţului (1944), apoi frate rasofor la Mănăstirea Neamţu (1946), unde urmează cursurile Seminarului călugăresc de muzică bisericească (finalizate în 1949), continuate la Seminarul monahal superior (absolvit în 1951). Este tuns în cinul monahal cu numele Nestor la 10 martie 1951, an în care devine student la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti şi este hirotonit ierodiacon la biserica Schitului Vovidenia de lângă Mănăstirea Neamţu. Absolvă Institutul cu teza de licenţă Concepţia creştină despre viaţă, în 1955, şi toamna intră la cursurile de doctorat în teologie, secţia istorică, specialitatea patrologie, îndrumător fiindu-i preot prof. dr. I.G. Coman, doctorat susţinut în 1983, cu o teză despre primele scrieri patristice din literatura noastră (sec. IV-XVI). Un an mai târziu este hirotonit ieromonah în Catedrala episcopală de la Roman. După absolvirea doctoratului, în 1956, este numit preot slujitor la Catedrala Mitropolitană din iaşi şi bibliotecar al Mitropoliei. În 1960 este hirotonit duhovnic la Catedrala Mitropolitană ieşeană de către mitropolitul (apoi patriarhul) Justin Moisescu. În primăvara lui 1962 este ales stareţ al Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava şi hirotonisit protosinghel. În februarie 1966 este hirotonisit arhimandrit în Catedrala Mitropolitană din Iaşi şi apoi stareţ (la 25 martie 1966), la Mănăstirea Neamţu. Între 1969-1970, a urmat cursurile Institutului Ecumenic de la Bossey (Elveţia), face un stagiu practic de ecumenism la Geneva şi urmează cursurile de doctorat la Facultatea Autonomă Protestantă de Teologie din Geneva, preocupat de istoria bisericească medievală. În august 1970, revine la stareţia Mănăstirea Neamţu, iar la sfârşitul aceluiaşi an este ales, de Sfântul Sinod al B.O.R., episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiova (la propunerea mitropolitului oltean Firmilian) cu titlul Severineanul (fiind al 77-lea arhiereu al B.O.R., după dobândirea autocefaliei din 1985), este locţiitor de arhiepiscop al Craiovei (1972-1973, după trecerea la cele veşnice a mitropolitului Firmilian). „În slujirea de episcop-vicar – mărturiseşte Sfinţia Sa – m-am sârguit întru îndeplinirea tuturor răspunderilor încredinţate, continuând şi activitatea de cercetare ştiinţifică în vederea redactării tezei de doctorat, precum şi în alte probleme”. La 20 aprilie 1978 a fost ales Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, fiind întronizat la 23 aprilie 1978. Din 1979 este preşedintele Comisiei naţionale române de Istorie Eclesiastică comparată, membru al Congresului Internaţional de Bizantologie. Ca membru al Sfântului Sinod, i-a fost încredinţată conducerea Comisiei Canonice, a Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfinţilor Români. În 1992 a fost ales membru de onoare al Academiei Române şi al Academiei de Ştiinţe a R. Moldovei. A fost distins între altele, cu: Ordinul Crucea „Sfântului Mormânt” al Patriarhiei Ierusalismului, Ordinul „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, Ordinul „Sf. Sofronie Vraceanschi” al Patriarhiei Bulgare, Ordinul „Sf. Serghie de Radoney” al Bisericii Ortodoxe Ruse, Medalia „Sf. Marcu” al Patriarhiei Alexandriei, Ordinul „Sf. Constantin cel Mare”, conferit de Primăria Romei etc. Trece la cele veşnice la 17 mai 2000 – Anno Domini – şi-şi doarme somnul în Catedrala Mitropolitană „Sf. Dumitru” din Craiova. * Există în viaţa fiecărui om întâlniri benefice, decisive cel puţin pentru unul dintre protagonişti. În istoria spiritualităţii universale, întâlniri de acest fel sunt numeroase şi cunoscute, astfel încât nu cred că este cazul unor exemplificări. O asemenea întâlnire avea să devină marcantă pentru devenirea mea ulterioară.

Era în anul de graţie 1970, eu fiind arhivist şi custode la sala de lectură a filialei craiovene a Arhivelor Statului. Sfios, a pătruns în sala de lectură un tânăr călugăr, cu figură ascetică, spre a-mi solicita, pentru început, inventarele fondurilor arhivistice şi istoricul filialei. Era pentru prima dată când stăteam, la vârsta de 25 de ani, faţă în faţă cu un călugăr. Nu ştiam nici formula de adresare, dar m-a scos din încurcătură interlocutorul meu, eminentul călugăr Nestor Vornicescu, proaspătul episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei. Din capătul sălii de studiu, involuntar, îi urmăream privirea şi modalitatea de concentrare asupra documentelor de arhivă. Probabil că mi-a sesizat curiozitatea, căci, cu prilejul pauzelor de lectură, m-a abordat. Mi-a dăruit, mai întâi, câteva ilustrate cu Mănăstirea Neamţului (apoi şi cu alte mănăstiri din nordul Moldovei), unde a urmat treptele ierarhice de la frate rasofor până la cea supremă într-o mănăstire, cea de stareţ. A fost începutul unei colaborări care a durat 30 de ani, până la Anno Domini 2000, când a trecut la cele veşnice sau când s-a renăscut întru domnul, după fericita metaforă a urmaşului său în scaunul mitroplitan, Î.P.S. Teofan Savu. Pronia cerească a făcut ca smeritul semnatar al acestor însemnări să fie onorat, pe parcursul a trei decenii, de prietenia şi îndrumarea spirituală a celui ce a fost unul din marii mitropoliţi–cărturari din istoria Bisericii Ortodoxe Române. În tinereţe, am beneficiat de preţuirea şi de îndrumarea părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa (cu care am fost coleg de facultate, după eliberarea sa din închisorile politice din România bolşevizată) şi a scriitorului şi universitarului Ioan Alexandru. Dar înaltul mitropolit Nestor m-a urmărit statornic până în ultimele sale clipe pământeşti, precum, ulterior, patriarhul de veşnică pomenire, Teoctist. În 1972, m-a invitat oficial să colaborez la revista „Mitropolia Olteniei“. Şi pentru a înşela vigilenţa celor de la Departamentul Cultelor, care cenzurau revista şi poate, pentru a mă ocroti, mi-a pus în faţa numelui particula „pr.“, care putea să însemne şi profesor, dar şi preot. De atunci am colaborat la revista oficială a Mitropoliei Olteniei şi cu încuviinţarea Î.P.S. Teoctist, pe atunci Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, fără ca vreo oficialitatea politică a vremii să-mi reproşeze acest fapt sau să-mi dăuneze „la dosar“ (cel puţin aşa cred). Un fapt inedit şi semnificativ pentru acele vremuri legat de Prea Fericitul Părinte Teoctist.

Ca director al Bibliotecii judeţene „Aman“ din Dolj, dar şi preocupat de istoria noastră medievală, am organizat o expoziţie dedicată împlinirii a 375 de ani de la prima unire a Principatelor Române sub Mihai Voievod Viteazul. Cum un asemenea eveniment impunea, pe lângă vasta documentare, şi o aşezare ştiinţifică a exponatelor în vitrine elegante, am apelat la Î.P.S. Teoctist, Mitropolitul Olteniei. Cu multă bunăvoinţă, mi-a împrumutat vitrinele respective (care erau cele mai elegante, existente atunci în Craiova). Plăcut surprins de promptitudinea răspunsului, am adresat, sincer să fiu, din complezenţă o invitaţie Î.P.S. Teoctist de a participa la vernisajul expoziţiei documentare. Nu mare mi-a fost mirarea (şi, într-o oarecare măsură, şi teama de ce se va întâmpla) când, cu circa 10 minute înainte de ora oficială a vernisajului, pe poarta bibliotecii a intrat însuşi mitropolitul Teoctist, urmat de o suită de preoţi. Văzând un asemenea ierarh intrând într-o instituţie „laică“, uimită şi de portul şi însemnele mitropolitane, lumea de pe stradă a intrat buluc în bibliotecă să vadă ce se întâmplă. A fost actul cultural iniţiat de mine cu cel mai mare număr de participanţi, fără a mai fi nevoie de „mobilizare“. Î.P.S. Teoctist a şi vorbit cu acest prilej, iar regretatul Sebastian Domozină a filmat pentru TVR, personalităţile locale şi activiştii care au stat alături de întâi stătătorul Mitropoliei oltene şi... nimic nu s-a întâmplat pe linie de cadre. Dar să revenim la Nestor Vornicescu. A venit acea stupidă şi nefericită întâmplare, din 1972, când, în apropierea Tg. Jiului, frânele maşinii în care se afla episcopul-vicar Nestor au cedat, Prea Sfinţia Sa suferind grave leziuni ce au necesitat o îndelungată internare. L-am vizitat, vizibil emoţionat şi stupefiat, la Spitalul Judeţean nr. 1 Craiova. Cred că vizitele mele în acele lungi luni de spitalizare au dus la debutul unei smerite prietenii cu care, repet, Nestor Vornicescu m-a onorat. Ca director al Bibliotecii „Aman“ începând din 1974, episcopul-vicar şi apoi mitropolitul Nestor trimitea aproape zilnic prin bibliotecara Mitropoliei Olteniei sau prin şoferul său, liste cu cărţi sau periodice spre a fi împrumutate şi consultate în Palatul Mitropolitan.

În fiecare an, de Sfintele Sărbători ale Crăciunului sau Paştelui, Nestor avea grijă să trimită bibliotecarilor felicitări şi calendare. Stabilisem tacit, ca fiecare personalitate invitată de mine în interes cultural sau ştiinţific să treacă şi pe la Mitropolie, unde, la o agapă frăţească, se înfiripau discuţii pe teme diverse (nu numai religioase), Î.P.S. având o calitate esenţială: fiecare invitat era abordat în funcţie de preocupările sale şi de... valoarea sa. Printre astfel de invitaţi enumăr, dintre cei pe care mi-i amintesc, pe: Al. Mitru, Ilie Purcaru, Mihai Pelin, Marin Sorescu, N. Vasilescu Capsali, Corneliu Dima-Drăgan, G. Arion, Fănuş Neagu, D.R. Popescu, Jean şi Fănuş Băileşteanu, Eugen Simion, Dan Zamfirescu, M. Ungheanu, I. Ungureanu,Al. Piru, I.C. Chiţimia, C.C. Giurescu, Al. Zub, R. Diaconescu, Tudor Gheorghe, C. Preda etc. La rândul său, invitaţii Prea Sfinţiei Sale erau şi invitaţii mei. Aici l-am cunoscut pe Ioan Alexandru, care şi-a sărbătorit, împreună cu familia, Crăciunul şi Anul Nou 1983 la Palatul Mitropolitan (donaţie a familiei boiereşti Vorvoreanu), unde ilustrul poet şi bun creştin şi-a definitivat Imnele Ţării Româneşti. Am fost deosebit de onorat să-mi prezinte, prin anii 1980, pe fratele său, ţăran-dogar din localitatea Lozova-Vorniceni. A fost pentru prima dată când făceam cunoştinţa unui basarabean (Înalt Prea Sfinţia Sa se „românizase“ încă din 1944, când a trecut Prutul, de teama tancului sovietic, de care însă n-a scăpat). La 23 aprilie 1978 este întronizat ca Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, în urma alegerii sale de către Comisia Electorală Bisericească. Am fost invitat, alături de alţi intelectuali craioveni, unii cu funcţii administrative (cum este cazul prof. dr. Paul Rezeanu, directorul Muzeului de Artă din Craiova) să particip la slujba oficială în catedrala „Sfântul Dumitru“ din Craiova şi la agapa frăţească în cinstea acestui măreţ eveniment. Erau Floriile anului 1978, zi de neuitat, pentru că am luat cunoştinţă cu o altă „lume“, elita bisericească a vremii. Din noianul de întâlniri şi evenimente la care am participat alături de ilustrul prelat voi aminti doar câteva. Într-o duminică dimineaţa a anului 1988, pe orele 7, sună telefonul. La celălalt capăt al firului, Î.P.S. Nestor, cu o voce gravă, mă întreabă dacă am vreun program în acea zi. Chiar dacă aş fi avut, tot m-aş fi disponibilizat. „Atunci, vino pe la mine, pe la orele 12“, mi-a zis cu aceeaşi intonaţie. M-a aşteptat în tinda bisericuţei de lemn din incinta Mitropoliei, am vorbit lucruri oarecum banale, faţă de tonul grav al invitaţiei. Aşteptam cu nerăbdare să-mi spună motivul invitaţiei. M-a poftit în sala de protocol să luăm o gustare. A rugat-o pe măicuţa Aglaida să aducă pe masă tot ce era necesar, semn că nu trebuia să ne mai deranjeze nimeni. Rămaşi singuri, mi-a întins peste masă o revistă, făcându-mi semn cu degetul la buze să nu scot un cuvânt. Am luat revista şi m-am crucit (în sensul real al cuvântului).

Era revista „Glasul“, editată la Riga (Estonia), cu concursul poetei şi editoarei basarabene, Maria Macovei, căsătorită Briedis. Colectivul de redacţie reunea personalităţi marcante din Basarabia, proromâneşti şi prounioniste, care au contribuit la Revoluţia lor de la 31 August 1989: Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, N. Dabija, D. Matcovschi, preotul Buburuz. Între ei figura şi scriitorul de real talent, Ion Druţă, autorul celebrului roman Biserica Albă, pe care îl primise şi Tudor Gheorghe (ediţia cu litere chirilice). Păcat de involuţia sa politică, de românofobia declarată şi manifestată a scriitorului român Ion Druţă, stabilit la Moscova (el milita pentru crearea Moldovei Mari, cu capitala la... Chişinău). „Glasul” era prima revistă editată în limba română, cu caractere latine, de către basarabeni, de după cel de-al doilea război mondial. Pe prima pagină, alături de tabloul votiv „Eminescu“ de Sabin Bălaşa, aflat în Sala Paşilor Pierduţi de la Universitatea „A.I. Cuza“ din Iaşi, figura celebra poezie eminesciană Doina: În ţară, în perioada comunistă, Doina lui Eminescu nu apăruse decât în ediţia critică, academică, de Opere, fiind interzisă nu numai tipărirea sau recitarea ei, ci şi orice referire la ea (excepţie făcând doar Adrian Păunescu, care a recitat-o în cenaclul „Flacăra“). Înmărmurit de conţinutul curajos, românist al revistei, entuziasmat că în Basarabia există asemenea valori (ale căror portrete aveam să le văd, înainte de 1989, în biroul redactorului şef adjunct al revistei „Luceafărul“, Mihai Ungheanu) am înţeles pe deplin gândul de taină al Mitropolitului, dar şi teama sa de a nu fi ascultat printr-un microfon instalat în propria sa locuinţă. Nestor Vornicescu era în vizorul securităţii bolşevice nu numai că era teolog de renume, participant la congrese sau conferinţe internaţionale, avea corespondenţă externă, dar avea şi origine basarabeană. Această „atenţie” de care s-a bucurat este consemnată în preţiosul volum Biserica Ortodoxă Română sub comunism, editat sub egida Academiei Române de către Radu Ciuceanu (beneficiar al puşcăriilor comuniste) şi Cristina Păuşan, volum alcătuit din notele informative şi sintezele organelor de securitate.

Într-un astfel de document, de fapt un „Referat privind mănăstirile şi schiturile ortodoxe de pe teritoriul R.P.R. şi starea muncii informativ-operative în aceste obiective”, al Ministerului Afacerilor Interne, din 20 iunie 1955, se vorbeşte despre „manifestările duşmănoase” ale călugărului Grigore Cobzaru de la Mănăstirea Podul Coşnei (Neamţ), care a fost ajutorul mitropolitului Puiu Visarian, fugit din ţară. Organele de securitate au constatat că „numitul Cobzaru Grigore primeşte vizite din partea lui Nestor Vornicescu, student al Institutului Teologic Bucureşti, element suspect pentru securitate”1. Aşteptăm apariţia următoarelor volume din această necesară lucrare, care demonstrează curajul şi demnitatea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române într-o epocă totalitar-ateistă, când sintagma „dă-i Cezarului ce-i al Cezarului” a fost aplicată cu înţelepciune. Ne interesează relaţia Mitropolitului Olteniei cu organele de securitate spre a înlătura, cu argumente, acuza de colaboraţionism. Căci, s-a demonstrat în viaţa cotidiană, că opusul şi duşmanul adevărului nu-i minciuna (care poate fi demontată), ci plauzibilul (care nu poate fi demonstrat şi nici nu-şi propune acest lucru). Plauzibilul este arma diavolicească cea mai eficace spre a strecura idei şi supoziţii grave, răutăcioase la adresa unor personalităţi şi care să fie parţial acceptate de publicul (cititor, auditor şi telespectator) dornic de senzaţii. Şi asupra I.P.S. Nestor plauzibilul s-a năpustit cu o furie greu acceptabilă. Iată un caz concret: Din iniţiativa Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, condusă de Victor Crăciun, se organizează, începând cu 1991, Congresele Spiritualităţii Româneşti, cu participarea reprezentanţilor comunităţilor româneşti de peste hotare. La un astfel de congres, pus sub patronajul Patriarhiei Ortodoxe Române, desfăşurat la Băile Herculane, a participat şi I.P.S. Nestor. Aici s-a întâlnit (sau s-a reîntâlnit) cu marii săi prieteni basarabeni: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Emil Loteanu, Eugen Doga, Leonida Lari, Anatol Codru, V. Grozav, Valeriu Matei etc., etc. Cu unii dintre aceştia era o reîntâlnire după o jumătate de secol de despărţire administrativă, prin sârma ghimpată de la Prut.

Era de aşteptat să fie o atmosferă de o încărcătură emoţională maximă. Şi cum se întâmplă în mod firesc în astfel de momente se deapănă amintiri, se întreabă de unii de alţii, dacă mai sunt în viaţă, cum o mai duc şi …se cântă de bucuria revederii, dar cu nota de tristeţe şi nostalgie inerentă. În acest context, I.P.S. Nestor a cântat cunoscuta romanţă „Dor de mamă”, mama însemnând, alegoric, nu numai fiinţa născătoare de copii, ci şi ţara pierdută, motiv utilizat frecvent de Grigore Vieru în poeziile sale. Printr-un trucaj profesionist şi ingenios reconstituit, pe piaţa media a apărut o casetă video, în care apărea cântând I.P.S. Nestor şi un grup de „petrecăreţi”. Vocea mitropolitului nu se auzea, în schimb comentatorul acestei secvenţe spunea, cu neruşinare, că acesta cântă cântece de lume sau mai deocheate. Şi această secvenţă era arătată atunci când trebuia. Personal, am intervenit spre a spune adevărul şi a înlătura o calomnie ordinară, pusă la cale de indivizi de joasă calitate morală. Principiul calomniei („calomniază, calomniază, că tot va mai rămâne ceva”) a funcţionat din plin, plauzibilul s-a impus în faţa adevărului, iar suferinţa lăuntrică cauzată de nemernicia umană a dus la scurtarea zilelor acestui ierarh. La sfârşitul anului 1988, I.P.S. Nestor mă solicită ca, în timpul liber (eram atunci, redactor la „Scrisul Românesc”), să redactez o lucrare, dar totul să se desfăşoare în clandestinătate. Veneam zilnic la Mitropolie, în fiecare după amiază şi, împreună cu părintele consilier Ion Răduţ şi călugărul Irineu, pregăteam pentru tipar manuscrisul dactilografiat Studii de teologie dogmatică ortodoxă (apărută în Editura Mitropoliei Olteniei, în 1991),al cărui autor, celebru, îmi era prea puţin cunoscut. Nu mai întâlnisem până atunci un astfel de manuscris, cu o logică a gândirii şi topică a frazei aproape de perfecţiune. Am vrut să aflu mai multe despre autor, dar spiritul de clandestinătate trebuia protejat, Aşa că mai târziu, după 1990, aveam să aflu despre marea personalitate a părintelui academician Dumitru Stăniloae. Mi-am propus să-l cunosc, credeam că misiunea mea este dificilă, dar când, la telefon, părintele profesor (aşa îi plăcea să i se spună) D. Stăniloae m-a invitat acasă, cu atâta simplitate, am rămas surprins, atestând adevărul că oamenii mari sunt de o simplitate dezarmantă. Părintele profesor D. Stăniloae era, prin creştinismul profesat şi trăit, un model de urmat . I-am solicitat, cu binecuvântarea I.P.S. Nestor, părintelui profesor Stăniloae elaborarea unei lucrări pentru cultura teologică a intelectualilor care nu studiaseră religia în şcoală. Aşa a apărut la „Scrisul Românesc”, Reflecţii despre spiritualitatea poporului românesc, carte care, împreună cu deja celebra carte a I.P.S. Nestor, Primele scrieri patristice în literatura română, le-am lansat la primul Târg Internaţional de Carte de la Bucureşti, în iunie 1992. I.P.S. Nestor m-a trimis, împreună cu fratele Vasile, să-l aducem de acasă pe autor.

Deşi erau prevăzute în program lansarea ambelor volume, I.P.S. Nestor şi-a drămuit timpul de vorbire despre propria sa carte, oferindu-i-l părintelui D. Stăniloae. Un gest mai rar întâlnit în rândul intelectualilor şi care demonstrează modestia, moralitatea şi onestitatea mitropolitului nostru. Aşa cum, după 1990, I.P.S. Nestor mi-a încredinţat un alt manuscris dactilografiat,cumpărat de mitropolit, cuprinzând creaţia postumă a lui Vasile Militaru, pe care am editat-o, cu postfaţa subsemnatului, sub titlul Poemele nemuririi (Scrisul Românesc, 1995). În elaborarea studiilor sale, indiferent că erau publicate în reviste de specialitate sau erau cărţi de sine stătătoare, documentarea profundă, aproape exhaustivă şi acribia ştiinţifică îi erau specifice mitropolitului Nestor. Studia nu numai arhivele şi bibliotecile româneşti, dar şi cele străine, inclusiv Biblioteca Vaticanului, pe baza acestei vaste documentări elaborând lucrările despre Ioan Cassian, despre primele scrieri patristice ai căror autori au plecat din Schythia Minor (Dobrogea) în Europa, şi mai ales despre Sfântul Ambrosie. Cu acel prilej, în toamna anului 1983, a avut loc întâlnirea istorică dintre un ierarh ortodox român şi suveranul pontif, Ioan Paul al II-lea. Fotografiile care imortalizau această întâlnire erau puse în ramă şi aşezate pe peretele biroului său mitropolitan. Era o întâlnire, în primul rând, între doi mari cărturari ai vremii lor, în care ecumenismul era sincer împărtăşit şi resimţit. Din păcate, aceste fotografi istorice nu-şi mai au locul în spaţiul Mitropoliei Olteniei. Pe lângă această documentare absolut necesară şi după consultarea bibliografiei temei, I.P.S. Nestor apela şi la alţi specialişti spre a căpăta şi alte informaţii utile sau pentru a-şi confirma propriile ipoteze de lucru. De pildă, atunci când i-am comunicat că despre Petrache Lupu de la Maglavit a scris şi filosoful C. Noica, imediat mi-a cerut să-i aduc cartea. Prima variantă a studiului său ne era citită de autor, punându-ne în postura de judecători de valoare, o postură deosebit de onorantă. Era şi o modalitate de a-şi valida ipotezele ştiinţific, materializate în mii de pagini, după un efort intelectual pe măsură, consumat până la primele ore ale dimineţii, pentru ca la prima oră, să-şi reia atribuţiile mitropolitane administrative. Se ştie că Înalt Prea Sfinţia sa era preşedintele Comisiei Sinodale de canonizare.

Toate studiile despre viitoarele personalităţi canonizate erau temeinic documentate istoric şi canonic. Spre a studia şi reacţia publicului, I.P.S. Nestor elabora micromonografii despre aceste personalităţi sau despre probleme canonice ce urmau să fie rezolvate, fără a fi semnate ca autor. Aşa a apărut studiul despre Ştefan cel Mare şi Sfânt sau Adevărul despre Basarabia, ultimul studiu constituindu-se într-un temei sinodal de recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei, ca parte componentă de drept a Bisericii Ortodoxe Române. Uneori, membrii Comisiei de Canonizare a Sfântului Sinod al B.O.R. erau invitaţi la Craiova, împreună cu membrii Adunării Eparhiale, unde I.P.S. Nestor expunea referatul de bază privind necesitatea canonizării. Aşa a fost cazul referatului despre canonizarea mitropolitului Kievului, Petru Movilă. Mă mai leagă de Nestor Vornicescu un fapt deosebit. Lui îi datorez practic rămânerea mea în viaţă. A fost, poate, un semn divin. Eram într-o situaţie îngrozitor de tristă, în 1984, hărţuit de procurorul şef al Craiovei, de primarul Chiţimia şi de alţi indivizi care mă acuzau în fel şi fel de chipuri. La un moment dat, sunt chemat la organizaţia municipală de partid şi mi se aduce o acuzaţie gravă, nu înţelegeam prea bine despre ce este vorba. Marin Lungu, care era atunci, l-a înfruntat pe procuror spunând că merge, totuşi, prea departe cu acuzaţiile. M-au afectat extraordinar de mult acuzaţiile procurorului şef şi nu aveam cum să dovedesc contrariul. Mă gândeam mai ales la ce va spune familia mea despre asta. Am plecat de la partid spre Bibliotecă, unde aveam biroul, iar acolo în sobă, rămasă nedemolată de pe timpul Elenei Farago (directoarea Fundaţiei „Aman”), aveam o sticluţă cu „verde de Paris”, care-mi trebuia acasă să omor gândacii de bucătărie. M-a străpuns gândul să folosesc acea otravă, am ieşit din birou să văd pentru ultima dată lumea. M-am uitat la oameni, la pomi, probabil aveam o figură groaznică. Tocmai în acel moment a trecut cu maşina pe strada de lângă bibliotecă, Nestor Vornicescu. Mi-a văzut starea, mi-a telefonat şi m-a invitat la el, fără să-mi spună nimic. Am fost, ne-am plimbat prin curte, am intrat în bisericuţa din curtea Mitropoliei Olteniei şi astfel m-a scos din starea mea, posibil fatală. Este unul din motivele pentru care veşnic îmi voi aduce aminte de Nestor Vornicescu. Când merg pe la mănăstiri, aprind câte o lumânare nu numai pentru familie, ci şi pentru trei mari teologi şi ierarhi: Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Nestor Vornicescu şi patriarhul Teoctist. La începutul anului 1989, mitropolitul Nestor îmi oferea, în aceeaşi tindă a bisericuţei de lemn din incinta Mitropoliei (adusă din Gorj, cu tenacitate şi diplomaţie, de Î.P.S. Teoctist) o nouă confesiune. Pe când era tânăr frate rasofor la Mănăstirea Neamţ, un bătrân călugăr îi destăinuie: „Nicolae, te văd tânăr şi studios. Eu, azi-mâine, părăsesc lumea asta. Îţi încredinţez un secret: sub un căprior (şi-i indică cu exactitate locul) se află un sul cu hârtii. Să ai grijă de el ca de ochii din cap“. Curios din fire, tânărul Nicolae, cu o lumânare şi o şubă în spinare, cercetează chiar în acea noapte acele hârtii. Ce reprezentau ele? Ea Pactul Molotov-Ribbentrop, comentat de bătrânul călugăr, din care reiese că din punct de vedere canonic, Basarabia nu intră sub jurisdicţia Patriarhiei moscovite, ci era în componenţa Bisericii Ortodoxe Române şi sub juridicţia Sfântului Sinod de la Bucureşti.

Era o mică scăpare a reprezentanţilor celor două dictaturi, de care s-a ţinut seama atunci când s-a creat Mitropolia Basarabiei, în anul 1991, cu Î.P.S. Petru Pădure, ca mitropolit. Înainte de crearea firească a Mitropoliei Basarabiei, mitropolitul Nestor a invitat la Craiova pe mitropolitul de la Chişinău, Vladimir. Discuţiile s-au desfăşurat la o agapă, la care mitropolitul a invitat mai mulţi consilieri eparhiali. Când maşina mitropolitului Vladimir a intrat în curtea Mitropoliei Olteniei, Î.P.S. Nestor ne-a avertizat că şoferul basarabean este fostul şofer al lui Bodiul, fost prim secretar la Chişinău, cunoscut K.G.B.-ist. Cu tact, Nestor a condus discuţiile în vederea unei apropieri între cele două eparhii. I-a propus mitropolitului Vladimir, printre altele, să trimită pe cheltuiala Mitropoliei Olteniei şi a sa, personală, elevi pentru seminarul de la Mofleni, studenţi pentru Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova, chiar şi călugări şi călugăriţe pentru mănăstirile oltene, precum şi preoţi care să se perfecţioneze în Oltenia. La toate aceste propuneri, deosebit de avantajoase pentru partea basarabeană, mitropolitul Vladimir n-a dat nici un răspuns, dar nici nu a trimis pe nimeni, spre a nu se molipsi de românism. Gazdă primitoare şi aproape permanentă devenise reşedinţa mitropolitului Nestor pentru poetul şi traducătorul Cântării Cântărilor, Ioan Alexandru. Cunoscându-i-se talentul oratoric şi perfecta stăpânire a istoriei românilor, Ioan Alexandru a fost invitat să conferenţieze la Teatrul Naţional din Craiova cu prilejul zilei de 1 Decembrie 1989. Sala arhiplină, linişte deplină atunci când a vorbit Ioan Alexandru. În loja oficială a Teatrului Naţional mă aflam împreună cu mitropolitul Nestor şi alţi reprezentanţi ai Mitropoliei, lojă care era rezervată doar conducerii politice a judeţului. Mare tărăboi a ieşit după ce o pseudo-elită locală a refuzat să se aşeze în lojă, alături de un „popă“, chit că era el mitropolit şi mai ales după incitanta şi periculoasa (pentru unii) conferinţă „naţionalistă“ a lui Ioan Alexandru, de care, însă, au beneficiat din plin spectatorii, în mare majoritate elevi şi studenţi. Efectul unei astfel de conferinţe s-a văzut la... 22 decembrie 1989. Era într-o duminică a lunii august 1991, când, la Vodiţa-Mehedinţi, era mare sărbătoare, prilejuită de împlinirea unui an de la punerea pietrei de temelie a refacerii primei ctitorii bisericeşti a lui Nicodim pe pământ românesc. La invitaţia Înaltului Nestor, am participat şi eu.

Era o mare sărbătoare câmpenească, la care şi-au adus contribuţia Doina şi Ioan Aldea Teodorovici, trecuţi şi ei ulterior în chip misterios la cele veşnice. Era de-a dreptul impresionant pe valea Vodiţei s-asculţi cântecul „Transilvania“ pe versurile lui Grigore Vieru, în premieră naţională, în interpretarea măiastră a Doinei şi a lui Ioan. La manifestare urma să participe şi Grigore Vieru; poetul pătimirii basarabene mai avea de străbătut un traseu: Bârca-Maglavit-Băile Herculane, la invitaţia lui Adrian Păunescu. Aşa că Grigore Vieru a sosit în după amiaza acelei zile, când noi ne aflam într-un restaurant în Orşova, pe malul Dunării. Când Grigore a intrat în local, în asfinţitul soarelui, chipul său de efigie romană avea însemnele Divinului. La masă, dialogul Nestor Vornicescu – Grigore Vieru a fost strălucitor. Entuziasmat de răspunsurile sub formă de aforisme ale Poetului, mitropolitul îmi dă poruncă să notez. Pe şerveţelele de la masă am notat toate aceste răspunsuri, iar eu, la Craiova, am improvizat întrebările şi astfel a ieşit o convorbire a subsemnatului cu Grigore Vieru, care, de fapt n-a avut loc, spre mirarea firească a interlocutorului atunci când i-am trimis ziarul care a publicat acest dialog (el este inserat şi în volumul meu, Interferenţe spirituale, Craiova, Fundaţia „Scriusl Românesc“, 2002, p. 594-598, sub titlul: „Unirea nu se proclamă la mitinguri“). A doua zi, dimineaţă, aflu de la radio despre „puciul de la Moscova“. Am pus mâna pe telefon şi am vorbit cu Grigore Vieru, aflat pentru câteva zile la Băile Herculane, împreună cu soţia, Raisa, cu soţii Teodorovici şi ministrul Turismului din R. Moldova. Simţindu-i starea depresivă, cu încuviinţarea mitropolitului Nestor am plecat la Băile Herculane. Toţi cei cinci basarabeni se aflau la masă, vorba vine, că nu puteau mânca. Doamna Raisa m-a rugat să-l îndemn pe Grigore să mănânce. În mod automat Grigore ducea lingura la gură, dar îi era imposibil să înghită. „Ce-aveţi de gând să faceţi“ îi întreb. Grigore şi Doina voiau să plece în Basarabia, doamna Raisa şi Ioan Aldea, mai pragmatici, voiau să rămână în România şi de aici să lupte pentru cauza basarabeană, pe care o crezuseră pierdută, datorită „puciului“. „Grigore, îi zic, nu-ţi dai seama că imediat ce treci graniţa eşti arestat sau chiar mai rău. Rămâi aici şi duci de aici lupta mai departe“. Părea că-mi dă dreptate, dar cu gândul şi plecatul era tot la Basarabia. Am stat cu ei până seara, mi-au dăruit atunci proaspătul disc Electrecord „Răsai“, muzica şi vocea Doina şi Ioan Aldea Teodorovici, versuri Grigore Vieru. Am avut, în acea seară, o înţelegere cu Ioan Aldea, mai calculat în acele momente: dacă trece puciul, se va opri şi la Craiova.

A treia zi aflu din nou dorinţa lor de a pleca în Basarabia. Atunci a intervenit Adrian Păunescu, sosit la Herculane în mod special şi i-a scos din acea stare sufletească. Puciul trecând, a rămas promisiunea ca înalţii oaspeţi basarabeni să zăbovească şi la Craiova. În înţelegere cu mitropolitul Nestor, eu urmam să-i întâmpin la intrarea în Craiova, pe Calea Nicolae Titulescu, în dreptul staţiei Peco. Sosit la locul întâlnirii, miercuri pe la orele 14, l-am sunat, conform înţelegerii, pe mitropolitul Nestor. În acel moment, bisericile de pe traseu au tras clopotele, iar în curtea Mitropoliei, mitropolitul îi aştepta, împreună cu Tudor Gheorghe, Al. Firescu, Gabriela Rusu-Păsărin, cu preotul Ion Răduţ şi alţii ca pe înalţi demnitari după o bătălie câştigată. Discuţiile la masă au fost incendiare, bucuria pusese stăpânire. Spre seară, ne-a invitat „afară“, adică să facem o mică plimbare şi să revenim, pentru că maica Aglaida ne pregăteşte ceva. Ne-am dus la Tudor Gheorghe acasă, unde discuţiile s-au axat numai pe muzică, menestrelul craiovean propunându-i lui Ioan să-i facă orchestraţia unui viitor spectacol. Timpul n-a mai avut răbdare cu soţii Teodorovici. (Împreună cu un inginer mecanic, mitropolitul a fost, după câteva zile, la locul „accidentului” mortal al soţilor Teodorovici spre aflarea adevărului: la frânare, o maşină cu tracţiune pe spate, se loveşte cu spatele; ori cei doi artişti erau chiar pe bancheta din spate a maşinii). La reşedinţa mitropolitană ne-am reîntors spre a ne descătuşa în discuţii. A doua zi, cu Ioan la volanul maşinii, cu Doina în dreapta şi cu soţii Raisa şi Grigore Vieru în spate, oaspeţii şi-au continuat călătoria spre Basarabia lor iubită şi înlăcrimată. În iunie 1992 se deschidea la Bucureşti, la Teatrul Naţional, Primul Târg Internaţional de Carte.

Cum între editurile româneşti există o concurenţă (uneori) loială, ca redactor-şef al Editurii „Scrisul Românesc“, voiam să ne prezentăm la această grandioasă manifestare internaţională la înălţime. Pentru acest eveniment, am comandat (acesta-i termenul) două lucrări de excepţie: Reflexii despre spiritualitatea poporului român de părintele Dumitru Stăniloae şi Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI de Nestor Vornicescu. Tipărindu-se în mare grabă la o tipografie timişană, am călătorit de la Timişoara la orele 22, spre a ajunge la deschiderea oficială a Târgului şi unde, în prima zi, urma lansarea celor două lucrări. Mitropolitul Nestor a ajuns mai devreme la ora lansării spre a mă sprijini moraliceşte şi, efectiv, să-l aduc, cu ajutorul şoferului său, preotul Vasile, pe părintele D. Stăniloae, care suferea cu picioarele. Deşi speram (şi sper că prin editarea celor două lucrări am făcut o faptă bună) nu mică mi-a fost mirarea că doi „elitişti“ şi disidenţi deopotrivă (aşa se considerau ei) au răsfoit cu mâhnire şi mânie proletară cărţile respective, ba mai mult: deşi la orele 17, conform programului manifestărilor, urmau lansări la editura noastră şi, ca atare, beneficiam de microfonul şi staţia de amplificare a Târgului, directorul unei edituri bucureştene a luat microfonul spre a lansa, taman la aceeaşi oră (deşi nu era înscris în program) o carte despre „Europa liberă“. Cu toate insistenţele mele, lansarea celor două cărţi a avut loc fără microfon, astfel încât intervenţiile părintelui Stăniloae (care, de obicei, vorbeşte încet, aproape în şoaptă) şi ale mitropolitului Nestor n-au putut fi ascultate de toţi cititorii aflaţi la cele două etaje ale Târgului. Nici TVR n-a găsit oportună consemnarea evenimentului: noroc cu BBC, care şi-a dovedit profesionalismul. Înaltul Nestor a plecat de la Târg cu desaga plină de cărţi şi cu sentimentul datoriei împlinite. La 15 august 1992, de Sfânta Mărie, s-a desfăşurat la Mănăstirea vâlceană Horezu slujba de sanctificare a domnitorului martir Constantin Brâncoveanu, a celor patru feciori ai săi şi a unchiului său, Ianache. Prea fericitul Părinte Teoctist a oficiat, împreună cu înalţii ierarhi, o impresionantă slujbă de pomenire, pe o ploaie torenţială şi cu un public, care, pur şi simplu, s-a revărsat spre sfânta mănăstire. Eram invitatul mitroplitului, alături de soţii Virginia şi Marin Sorescu.

Acolo i-am întâlnit, printre alţii, pe Grigore Vieru şi Ioan Alexandru. Acolo „s-a reîntregit ţara“, cum metaforic se exprimase mitropolitul Nestor, aluzie la faptul că cei trei poeţi: Marin Sorescu, Ioan Alexandru şi Grigore Vieru reprezenta, fiecare, câte o provincie istorică. Faţă de basarabenii săi, Nestor manifesta o simpatie aparte, firească; nu numai pentru că erau coprovinciali, ci şi pentru pătimirea, pentru drama lor. Când am organizat festivităţile de aniversare a 75 de ani de la înfiinţarea Editurii „Scrisul Românesc“ (25-27 octombrie 1997), unde mitropolitului i s-a acordat premiul „H. Coandă“ pentru activitatea ştiinţifică din partea Fundaţiei „Scrisul Românesc“, Î.P.S. Nestor a ţinut să-i însoţească personal pe Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija în pelerinajul la casa poetului Marin Sorescu de la Bulzeşti – Dolj. În camera basarabeană a Casei memoriale „Marin Sorescu“ de la Bulzeşti, unde se află o carpetă cu stema Basarabiei (primită ca premiu de către autorul Liliecilor), Nestor Vornicescu s-a fotografiat, alături de scriitori basarabeni, arătând şi legăturile afective olteano-basarabene. Împreună cu Grigore Vieru, i-am dat curs ulterior invitaţiei mitropolitului de a vizita mănăstirile din Arhiepiscopia Craiovei. Ce desfătare a spiritului, ce bucurie nedismulată pe măicuţele călugăriţe şi fraţii călugări, atunci când înaltul ierarh intra în mănăstire. Şi ne apropiem de fatidicul sfârşit. Cu vreo trei zile înainte de trecerea la cele veşnice mă aflam (întâmplător) pe la Mitropolie. Fără vreo anume problemă, voiam să-l vizitez pe Înaltul. Aflând că se află în audienţă, dau să plec. Mitropolitul Nestor mă aude şi mă cheamă. Era la biroul de la etaj al reşedinţei sale. Mi-a făcut impresia unui om obosit şi mai ales, din păcate, învins de calomniile din presă, de lipsa de caracter a unor colaboratori, care încurajau astfel de calomnii ale unor aşa-zişi ziarişti din presa de scandal. Mi-a mulţumit pentru articolele mele de apărare a sa împotriva unor articole injurioase şi total nedrepte apărute în presă1. Cu o voce caldă, resemnată, I.P.S. Nestor mi-a mărturisit că şi-a făcut datoria în această lume, că aşteaptă răspunsurile la problema canonizării lui Mihai Viteazul şi că se pregăteşte să-l întâmpine, aşa cum se cuvine, pe P.F.

Teoctist şi invitatul său grec, Mitropolitul Atenei şi a toată Elada, Hristodoulos. Fără să-l întreb, îmi spune că lucrarea sa pe această lume este aproape încheiată. Documentarea pentru canonizarea lui Mihai Viteazul este pe sfârşite, aşteaptă doar referatele unor specialişti recunoscuţi în domeniul istoriei. Se pare că manuscrisul său privind posibilitatea canonizării lui Mihai Viteazul a dispărut. Deţin o copie a inventarului manuscriselor şi obiectelor personale ale regretatului mitropolit, cu semnătura celui care a împrumutat acest manuscris şi nu l-a publicat sau restituit (Asta în cazul când va fi publicat sub alt nume!). Pentru Anno Domini 2000 avea o serie de proiecte: tipărirea volumului Sfântul Ambrosie în spiritualitatea şi cultura românească (apărut în 2002) şi în curs de finisare volumul despre Mitropolitul Petru Movilă. „După aceste proiecte, Tudore, pot să plec liniştit“. Nu ştiam unde vrea să plece. Nu-l ştiam bolnav (sau nu se arăta), era foarte ponderat la mese (mânca în special salată de fructe). Era doar scârbit de atacurile unor aşa-zişi gazetari, atacuri murdare, nedrepte. „De ce nu le daţi replica, pentru ca cititorii să afle adevărul şi să-i judece“. „Numai Dumnezeu poate să-i judece“, mi-a replicat. Personal, am luat atitudine împotriva acestor furibunde atacuri, stimulate şi de o persoană (nu-i zic ierarh) din preajma sa şi ele se află în volumul citat, Interferenţe spirituale, pag. 543-552. Când prietenul meu, Paul Rezeanu, mi-a telefonat dându-mi groaznica ştire, efectiv nu am crezut. N-am crezut până când nu l-am văzut aşezat pe catafalc, în holul reşedinţei mitropolitane. Părea liniştit, împăcat cu soarta, cu moartea. Parcă dormea, era doar puţin tras la faţă. Crudă şi cruntă realitate. Serviciul divin oficiat de P.F. Părinte Teoctist, însoţit de alţi înalţi ierarhi (între care „elevii“ săi spirituali, P.S. Ioan, episcopul Harghitei şi Covasnei şi P.S. Vicenţiu Ploieşteanu, vicar-patriarhal) a fost la înălţime. Nu şi enoriaşii craioveni, aflaţi în număr foarte mic. Părea o înmormântare de clasa a II-a. Pe gardul de piatră al catedralei mitropolitane „Sfântul Dumitru“ „atârnau“ bălăcărindu-se din picioare, câţiva „gazetari“ calomniatori.

Exaltau de bucurie. Printre ei, şi unul de vârsta răposatului. „Să avem noi, oltenii, vocaţia de a demola savanţii (I.D. Sîrbu şi Marin Sorescu), de a asista pasiv, uneori cu laşitate, la aceste acte reprobabile? Să nu avem noi, oltenii, puterea de a-i înlătura pe aceşti demolatori de profesie şi cu sâmbrie murdară ca pe nişte nulităţi?“ Mă întrebam şi întrebam într-un articol-replică dintr-un ziar local, cu doar un an înainte de sfârşitul pământesc al mitropolitului nostru. Erau şi sunt întrebări retorice. Din codrii de stejar ai naţiei a mai căzut unul şi căderea i-a fost, dacă nu planificată, cel puţin dorită, căci marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au parte, din păcate, şi de insulte şi calomnii grave, vizată fiind însăşi Biserica strămoşească. După trecerea în Împărăţia Cerului a Întâistătătorului Mitropoliei Olteniei şi la împlinirea a nouă decenii de la naşterea sa, parafrazându-l, pe cel căruia îi suntem datori cu o veşnică şi pioasă pomenire, depunem, cu toată evlavia şi cu adâncă smerenie, aceste pagini ca un buchet de flori duhovniceşti în memoria înaltului dispărut dintre noi. Îl „văd” mereu în visurile mele pe mitropolitul Nestor, fratele meu mai mare, îndrumătorul meu spiritual, căruia, în semn de pios omagiu, i-am dezvelit, cu ajutorul primarului Antonie Solomon, un bust pe Aleea Marilor Personalităţi din Craiova. Să consemnăm şi alte însemne postmortem de recunoştinţă: bogata sa bibliotecă este parte integrantă din Biblioteca Facultăţii de Teologie Ortodoxe din Craiova, biblioteca care-i poartă numele. La Episcopia Severinului şi Strehaiei, P.S. Nicodim a denumit sala de conferinţe cu numele ilustrului mitropolit cărturar, iar la Tg. Cărbuneşti, strada care duce la Mănăstirea Cămără;ească (reînfiinţată de mitropolitul Nestor) îi poartă numele. Dar, cel mai mult, amintirea unui asemenea cărturar şi ierarh este purtată ]n suflet de toţi cei care l-au cunoscut şi apreciat.

Tudor Nedelcea