Marius Tupan

Destinul postum al operei literare a lui Marius Tupan face parte din fenomenul, parţial justificat, al conului de umbră. După trecerea la cele veşnice a unei persoane/personalităţi, creaţia acesteia este uitată, mai ales dacă familia sau urmaşii nu se străduiesc pentru valorificarea ei, pentru menţinerea în actualitate dacă au şi posibilităţi financiare. Puţine cazuri cunosc, cel puţin din literatură, când scriitorii odată în vogă, mai ales cei care aveau şi funcţii administrative (redactori şefi, directori de reviste etc.), au trecut în uitare. Cine se mai ocupă azi de actualizarea lui N. Velea, Ioan Alexandru? La polul opus, îi menţionăm pe Mariana Brăiescu pentru valorificarea creaţiei lui Artur Silvestri şi, mai ales, Ana Maria, Andrei şi Carmen Păunescu pentru menţinerea în centrul opiniei publice a personalităţii ilustrului lor tată şi soţ.

Marius Tupan a fost redactor şef al revistei „Luceafărul” şi foarte bun prieten cu Laurenţiu Ulici, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din România. În această dublă ipostază a fost invitat la numeroase manifestări literare în ţară, premiat şi apreciat ca scriitor şi manager al acestei tradiţionale şi prestigioase reviste literare. Ce se întâmplă după decesul său, adică uitarea sa către „prieteni” sau colaboratori ţine de caracterul oamenilor. Proza sa (care a adunat însemnate cronici literare laudative) era valoroasă doar când autorul ei era într-o funcţie decizională pentru confraţi? Este o temă de cugetat. Este motivul temeinic de a-i aduce public cuvinte de laudă scriitoarei Ileana Roman, pentru astfel de gesturi pentru colegii săi de breaslă. Despre Marius Tupan, Ileana Roman a scris că este „cel mai prolific şi cel mai premiat scriitor”; eu însumi am scris o sinceră evocare, Un scriitor uitat: Marius Tupan (vezi Tudor Nedelcea, Printre cărţi şi oameni, vol. 1, Iaşi, TipoMoldova, 2014, p. 341-343).

(Solicitat de Ileana Roman să scriu despre Marius Tupan, răsfoindu-i cărţile, am dat peste această recenzie din 1978 la vol. Noaptea muzicanţilor, uitată în manuscris între paginile cărţii. O public alăturat, fără nicio modificare).

Am încercat, cât mi-a fost în putinţă, dar fără succes, din păcate, să conving unele foruri culturale şi literare să acorde un premiu care să poarte numele lui Marius Tupan. Am propus primăriei natale, Tâmna, să acorde bibliotecii comunale (întrucât şcoala poartă numele logicianului Gh. Enescu) numele său. Care bibliotecă, mi s-a răspuns cu emfoză, noi nu avel aşa ceva. Şi aveam să constat, cu stupoare şi indignare, că în judeţul Mehedinţi au fost desfiinţate aproape toate bibliotecile comunale. Este îngrozitor de trist! Dispar bibliotecile publice şi nimeni nu protestează!?

Marius Tupan şi-a croit singur destinul, cariera. Trăitor într-un sat de deal, Valea Ursului (cătunul Gura Văii), într-o epocă în care cotele către sovietici ne lăsau nemâncaţi şi cu sufletele zdrobite, Marcu (căci aşa i se zicea în familie) a învins greutăţile vieţii, cu perseverenţă şi demnitate, şi a ajuns undeva sus, în vârful ierarhiei literare, prin propriile-i sale puteri.

Despre acele vremuri scria Mircea Eliade, în 1953, în articolul Destinul culturii româneşti: „Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. [...] Neamul românesc, ca şi atâtea alte neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi”.

S-a născut într-o comună care a dat mari intelectuali, remarcabili nu numai pe plan naţional: boierul Ştefan Issărescu (căsătorit în SUA cu principesa Ileana, sora regelui Mihai, apoi cu medicul Patricia din familia prezidenţială Kennedy), logicianul Gh. Enescu, istoricii I. Călin şi C. Protopopescu, lingvistul Gh. Bolocan, scriitorii Emil Manu, Augustin Popescu, poetul şi fagotistul de talie mondială, Miltiade Nenoiu, compozitorul Vasile Spătărelu, ing. Mihai Mihăiţă fost ministru al CFR, oameni politici precum Vasile Rădulescu (fratele filosofului C. Rădulescu-Motru, în castelul căruia, după 1944, se stabilea strategia pentru înlăturarea bolşevicilor şi venirea americanilor), C. Pantazzi (ministrul în guvernul mareşalului I. Antonescu), C. Potârcă, Vorvoreanu, Tilică Ioanid, Nobloc, Popescu-Alexandrescu etc.

Am fost colegi de „primară” (în satul Valea Ursului) şi de „generală” (în şcoala nou construită în Tâmna), eram chiar veri (mama sa îi zicea mamei mele, născută Tupan, „văruică”). S-a născut la 18 aprilie 1945 într-o familie cu mulţi fraţi, tatăl său, Nicolae, fiind singurul aducător de bani în casă, ca lăcătuş CFR la Turnu Severin. Mama sa, Bela (căreia îi dedică romanul Coroana Izabelei) era o personalitate puternică, frumoasă, cu zâmbetul mereu pe buze şi o bocitoare profesionistă (când bocetul era o artă, avea semnificaţia lui ). De la Bela Tupan am cules cântece populare, publicate în volumul tipărit de Centrul Cultural Mehedinţi, în 2007, intitulat Sus la Valea Ursului. Ocupaţia bolşevică din Ţară (şi implicit sărăcirea generală a populaţiei rămasă în libertate) l-a forţat să urmeze, întâi o şcoală profesională, să devină muncitor, dar voinţa şi dorinţa reunite îl determină să absolve Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. A fost redactor la revistele „Cărţi noi” şi „Urzica”, bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat.

După 1990 înfiinţează revista „Lucifer” şi apoi trece la conducerea „Luceafărului”. Destinele noastre s-au intersectat şi literar. Lucrând o perioadă scurtă la cenzură (oficial, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor), într-o perioadă crucială de schimbare nu numai a directorilor (Iosif Ardeleanu, un stalinist întârziat) cu Ion Cumpănaşu (minte luminată, raţionată), după ce primul hotărâse să mă sancţioneze pentru lipsă de vigilenţă (am aprobat câteva articole critice la adresa clubului „Dinamo”, sesizate de ziaristul I. Chirilă, care mi-a cerut pedepsirea) şi să mă transfere la CFR ca „scrietor”(scriam cu cretă pe vagoane spre a arăta conţinutul şi destinaţia acestora), ultimul, I. Cumpănaşu, m-a apreciat şi m-a luat în „centrală”. Aici, am lucrat la secţia literatură (condusă de două distinse şi apreciate doamne, Docsinescu şi Molho), unde mi s-au dat să revăd unele manuscrise deja respinse (fără să ştiu). Între acestea, era şi manuscrisul lui Marius Tupan, Mezareea, căruia i-am dat „Bun de tipar”(BT), explicându-le celor două şefe că nu-i nimic subversiv în carte, autorul folosind unele topomime reale din satul său natal (Balta Neagră, care n-avea nicio conotaţie politică), Podul Voichiţioanei, Pădurea Foaienfirului etc.; chiar şi ţigăncile din carte sunt cele din sat, iar alte nume sau porecle sunt reale: Dîrloagă, hamalul Tălăpan, Chioru de Lepădat, N. Şarpe, Gogu Zaharia etc. L-am sunat pe Marius Tupan, după ce „BT” meu a fost aprobat şi de conducerea cenzurei şi ne-am ospătat la „Cina” cu o bere rece în vara anului 1973. Este şi cartea de debut a sa, prefaţată excelent de N. Balotă.

Ne-am mai întâlnit de multe ori, vizitându-l în redacţia „Luceafărului”, purtam discuţii pe teme diverse, inclusiv pe cele politice. El trecuse în altă barcă, fără să fie virulent sau zgomotos, să se considere persecutat cum au făcut mulţi confraţi („puţini disidenţi au fost, mulţi au rămas”). Constat cu amărăciune şi dezgust că cei mai antisecurişti au fost / sunt securiştii, cei mai anticomunişti sunt fiii proletcultiştilor. Îl întrebam pe Marcu cum poate fi în altă barcă decât a lui Fănuş Neagu, idolul său scriitoricesc, căruia i-a dedicat proza Lumina din afară din vol. Mezareea. Spre cinstea sa, Marius Tupan nu s-a considerat un desident, un „urmărit”, echilibrul şi bunul simţ i-au stat alături. Ne-am mai intersectat o dată. Soţia sa, Maria-Ana Tupan, colega sa din redacţia „Romanian Books” (cadru didactic universitar la Catedra de engleză a Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti), un profund critic literar şi o traducătoare de vocaţie, a scris o carte despre Marin Sorescu (primele cărţi despre genialul autor al Liliecilor au fost scrise de femei: Mihaela Andreescu, Maria Vodă Căpuşan şi Maria-Ana Tupan). Marius a apelat la mine, deşi „Luceafărul” nu era pe aceeaşi poziţie cu „Literatorul” lui Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, D. Micu. Marin Sorescu n-a avut nicio obiecţie şi, astfel, la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova a apărut cartea Mariei-Ana Tupan, Marin Sorescu şi deconstructivismul, în 1995, a doua carte din bibliografia sa, despre care au scris, între alţii, Dan Stanca, C.M. Popa, M. Cimpoi. 

Pe lângă romanele sau piesele sale de teatru, Marius Tupan trebuie remarcat şi printr-o altă carte, Avocatul diavolului. Marian Popa în dialog cu Marius Tupan (Bucureşti, Fundaţia „Luceafărul”, 2003) „În această carte, subsemnatul are un rol dublu. Poate fi asemuit cu un avocat care, în loc să ţină o pledoarie în apărarea celui incitat la conversaţii şi mărturisiri, preia şi prelucrează întrebările martorilor adversarilor, prefăcându-se că le dă satisfacţie. În retorică, această strategie se numeşte refutatio. Pledoaria implicată încearcă să demonstreze că înverşunarea inamicilor e cel mai adesea oarbă şi fără temei, lăsându-i pe ei să pară în faţa cititorilor descoperiţi şi fără apărare. Sperăm să se prefigureze o imagine aproximativă, dacă aceea exactă nu poate constitui decât un ideal, a unui scriitor şi istoric literar de anvergura lui Marian Popa, care şi-a pus congenerii pe jar”. Sunt adevăruri dure (pentru unii), dar sincere spuse de autorul ineditei cărţi Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol.1-2 (2001). Am fost împreună, cu Marius Tupan şi Laurenţiu Ulici, la multe manifestări literare: la Drăgăşani să-l omagiem pe Gib I. Mihăescu, la Drobeta Turnu Severin (unde venea de nenumărate ori), la Deva şi Vaţa (invitaţi de poeta şi editoarea Paulina Popa), la târguri de carte sau saloane literare. Marius Tupan afişa aceeaşi atitudine: modestă, optimistă, veselă, urmând-o sentimental pe mama sa, Bela, pe care a nemurit-o în carte. Marius Tupan ne-a părăsit subit, pe 6 decembrie 2007, mergând pe stradă, spre disperarea soţiei şi fiicei sale, a noastră a tuturor. Nu avea decât 62 de ani, dar inima din trupul său atletic i-a cedat. Era în plină activitate creatoare. Dar, poate, că acolo sus, în Cer, este nevoie şi de scriitori. Dar, şi pe Pământ. Marius Tupan s-a dus, dar ne-a lăsat cărţile şi amintirea unui om cultivat, cu dragoste de semeni.

Tudor Nedelcea

Marius Tupan: Noaptea muzicanţilor

Prefaţându-i volumul de nuvele şi povestiri Mezareea, apărut la Editura Eminescu în 1974, Nicolae Balotă scria: „Marius Tupan e o natură epică originală. Începuturile sale promit mai mult decât debuturile obişnuite ale începătorilor. E în vocea sa o ardoare durabilă şi într-însul pasiunea meşterilor zicători”. N-au trecut decât câţiva ani de la debut şi tânărul prozator (născut în 1945 în comuna Tâmna-Mehedinţi) confirmă aprecierile încurajatoare ale criticului literar.

După publicarea romanului Crisalide (Editura cartea Românească, 1977), Marius Tupan publică cea de-a treia carte a sa, Noaptea muzicanţilor (Albatros, 1978), întorcându-se la genul literar ce l-a impus, cultivând şi în acest ultim volum fabulosul, sugerând tensiunea psihologică, creând o atmosferă în care personajele sale au ceva din vechiul substrat muntenesc, în care realităţile arhaice, printr-o manieră atemporală, ajung în vremurile noastre încărcate cu tot magismul necesar creării unei atmosferi tensionale.

Personajele ultimei cărţi a lui Marius Tupan au bănuieli obsesive, generate şi de faptul că unii au conştiinţa încărcată. Aristide Mazurachis, „scăpat printre gloriile fanariote, dăduse bir cu fugiţii din orăşelul de câmpie”, deschizând o cârciumă la munte, unde spera ca nimeni să nu-i dea de urmă, să nu-i trezească amintiri nedorite. A fost suficient ca printre clienţii săi să apară doi străini cu un câine pentru ca toată liniştea sufletească să-i fie din nou zdruncinată. În general, se observă în povestirile sale un joc permanent, între real şi fantastic, cum e cazul povestirii cu care debutează volumul Radmila, fantasticul fiind folosit pentru nuanţarea unor stări reale, pentru definirea unor caractere. Acelaşi joc real-fantastic, aceeaşi peripeţie onirică întâlnim într-una din cele mai reuşite povestiri Cele patru felinare. Aventurile onirice ale Ioanei Filigeanu, plecată în readucerea la casa părintească al celui de-al doilea fiu al său, Radu, pendularea între cei doi copii, unul bolnav, într-un misterios spital, celălalt participând împreună la aceste peripeţii crează o tensiune, o atmosferă kafkiană. Trezirea la realitate este bruscă, dar necesară. O temă actuală dezvoltă în povestirea O sută de trandafiri. Ca şi Vitoria Lipan, Nadejda Rădină urcă în cursa de Corcova, pornind o anchetă pentru stabilirea cauzelor care au dus la sinuciderea soţului său, fost director al unui şantier.

Motivele sunt simple: inginer cu o diplomă falsificată este în pragul de a fi divulgat şi găseşte sinuciderea ca ultima soluţie. Stilist recunoscut de critici, Marius Tupan este capabil să realizeze o atmosferă magică, să recreeze şi să dezvolte miturile locurilor natale. Povestirile sunt din acest motiv prea încărcate de mister. Acolo unde stilul se limpezeşte, chiar în condiţiile menţinerii unei tensiuni, povestirea capturează. Matca Albului este din acest punct de vedere semnificativă. Estela Pantazzi, boieroaică din părţile Tâmnei, încearcă să fugă din faţa ţăranilor răsculaţi, încercare disperată în care şi-a luat sluga drept aliat, alianţă tipică a oamenilor ajunşi la anaghie. Tensiunea creşte pe măsura ce se depărtează de propriul său castel, Matca Albului fiind, simbolic, ultimul obstacol de trecut. Calul batjocorit şi neîngrijit ca şi răsculaţii, pare să n-o înţeleagă şi finalul este cel previzibil: întâlnirea cu ţăranii, deşi, într-un moment de cumpănă sau poate tocmai de aceea, o ajută să le cunoască mai bine „feţele albe, cadaverice, ieşite mai bine în lumină la apariţia soarelui”.

Prin acest volum, Marius Tupan s-a dovedit a fi o prezenţă notabilă în peisajul literaturii române contemporane.

Tudor Nedelcea