Românii balcanici

Constatând cu amărăciune că un grup de aromâni din Țară vor să se constituie într-o „minoritate națională” , cu o limbă proprie, „aromână”, Academia Română, în urma a două sesiuni științifice (31 octombrie 1994 și 28 ianuarie 2005), a emis un comunicat clarificator: „Unitatea limbii române vorbite este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca și meglenoromâna și istroromâna) și dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (cu unele excepții în vocabular, cel mai sensibil la schimbări în contactele cu alte limbi”).

Românii balcanici (aromâni, meglenoromâni sau istroromâni) au fost studiați de specialiști renumiți, unii chiar cu origini suddunărene (N. Batzaria, D. Bolintineanu, Em. Bucuța, Th. Capidan, Marcu Beza, N. Iorga, G. Murnu, S. Mehedinți, Ioan Maiorescu, D. Caracostea, Cezar Papacostea, Sextil Pușcariu, Tache Papahagi, Pericle Papahagi, Adina Berciu-Drăghicescu, Hristu Cândoveanu, Virgil Coman, St. Brezeanu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, I. Nenițescu, N.S. Tanașoca, Victor Crăciun, Emil Țîrcomnicu, Gh. Zbuchea etc.). La Fundația „Scrisul Românesc” din Craiova am inițiat și am publicat în colecția „Români uitați” cărți fundamentale despre acești români, am organizat un simpozion internațional „Românitate și latinitate în UE”, lucrările simpozionului fiind reunite sub același titlu și publicate în trei volume, la Fundația „Scrisul Românesc” (2007, 2008, 2009). Contemporan cu noi este istoricul Stoica Lascu de la Universitatea „Ovidius” din Constanța. Sorgintea sa fiind suddunăreană, era firesc să se consacre studiului acestora și, astfel, a tipărit, în 2016, la Editura Etnologică din București, două volume: Românii balcanici în Dobrogea. Două studii și mărturii arhivistice inedite.

Cu două scrisori către aromânii din județele Constanța și Tulcea și Românii balcanici (aromânii și meglenoromânii) în Arhivele Naționale Britanice. 1850-1950 (ultima în colaborare cu Marian Zidaru și G. Lascu). Născut în Râmnicul de Jos, satul comunei dobrogene Cogealac, în 1951, Stoica Lascu a urmat cursurile școlii generale și liceale la Constanța, cele univrsitare la Facultatea de Istorie a Universității bucureștene (1970-1974, pe atunci concurența la examenul de admitere fiind acerbă: 15-16 candidați pe un loc). Între profesorii și coordonatorii cercurilor științifice au fost nume remarcabile: D. Almaș, Emil Condurachi, I. Nistor, Gh. Zbuchea, Gh. I. Ioniță, I. Scurtu, C. Bușe etc. Întâlnirea cu C.C. Giurescu, care a conferențiat despre Armand Călinescu, l-a impresionat la modul plenar, astfel încât studentul Stoica Lascu și-a susținut licența cu o teză despre fostul prim ministru, asasinat de legionari. Numit profesor în comuna tulceană Baia, prin repartiție guvernamentală, dar, după numai un an, obținând „negație”, se transferă la Muzeul de Arheologie din Constanța, colaborând fructuos cu directorul Adrian Rădulescu, cu muzeografii Gh. Dumitrașcu, G. Irimia.

Doctoratul l-a început la prof. Titu Georgescu, cu o teză inedită pentru acele vremuri: Romanitatea balcanică în conștiința societății românești până la Primul Război Mondial, dar l-a finalizat la Stelian Brezeanu în 2000, subiectul tezei, prea puțin cunoscut, pliindu-i-se ca o mănușă. A urcat toate treptele universitare, de la secretar științific la profesor universitar, formând, la rândul său, istorici și, mai ales, caractere. Istoricul se completează cu omul de cultură și, astfel, Stoica Lascu este fondatorul Asociației Cultural-Științifice dobrogene „România de la Mare” și al publicației omonime, al revistei „Picurariu de la Pind”, președinte al Filialei Constanța a Societății de științe Istorice din România, a dezvelit plăci memoriale dedicate lui Eminescu, I.N. Roman, Petru Vulcan etc. Nu este doar un istoric și om de cultură, ci și unul de atitudine, solicitând prezentarea adevărului științific privind Cadrilaterul, despre românii balcanici, înlăturând falsa teorie a „minorității aromânilor”, despre întrebuințarea corectă a terminologiei istoriei. La 1878, în urma Congresului de la Berlin, Dobrogea a fost reintegrată sau a revenit, afirmă cu temei istoricul Stoica Lascu, și nicidecum anexată sau alipită teritoriului românesc.

A condamnat renunțarea, de către Ministerul Învățământului (fiecare ministru propunându-și o nouă reformă) a sintagmei „Istoria românilor” în favoarea termenului neutru „Istorie”, urmare a infiltrării și preluării teoriei antinaționale „corectitudinea politică”, dar și reducerea numai de ore, la disciplina Istorie, în clasele liceale. Aproape jumătate din cărțile, studiile și articolele scrise de Stoica Lascu sunt dedicate „României de la Mare”, o fericită expresie pentru Dobrogea și românilor balcanici. A tipărit, cu prilejul primului Congres Național al Istoricilor Români de la Cluj-Napoca (25-28 august 2016), două studii și mărturii arhivistice inedite despre Românii balcanici în Dobrogea. Provenind din românitatea balcanică, aromânii sau macedoromânii (Pamfil Șeicaru îi numea „corsicarii națiunii noastre”) s-au așezat în „România de la Mare”, adică în Dobrogea, în jumătatea secolului 19, mai precis la 1843, dar prezența lor se face simțită masiv în această provincie după reintegrarea Dobrogei la statul român. Erau comercianți, proprietari rurali și funcționari.

Între acești aromâni, unii devin figuri proeminente, cum e cazul lui Petru Vulcan, venit din Pind, la 1897, devenind un anmator al vieții cultural-naționale ale consângenilor săi (cofondator al Societății de Cultură și Binefacere a Românilor Macedoneni și Albanejilor „Ajutorul” și al Cercului Literar „Ovidiu”, editorul primului „Almanah macedo-român, Pentru Știința, Literatura și Cultura Poporului Macedo-Român” (1901). Războaiele balcanice i-au dezavantajat. „soarta național-cultural a aromânilor, cu conștiința națională românească (trăitori, acum în Serbia, Grecia, Bulgaria, Albania”), dar și în America de Nord, „se îmgreunează apreciabil”, constată Stoica Lascu. Spre a-și păstra etnicitatea, singura speranță era, cea a emigrării în Cadrilater și în Dobrogea, care „reprezintă câmp deschis de lucru și de așezare” (Gh. Munteanu-Murgoci). În Țară, Liga Culturală constată că „frații noștri din Balcani sunt amenințați cu peirea. Grecii, sârbii, bulgarii s-au hotărât să și-i împartă între ei, ca să o nimicească mai ușor” și-i cheamă pe toți românii la un miting, pentru 2 decembrie 1912. Se elaborează și o moțiune pentru guvernanții de la București: „Guvernul român e dator să vegheze ca nicio atingere să nu se aducă onoarei drepturilor românilor și puterii românești”.

Anterior, Eminescu avertizase: „Nu există stat în Europa Orientală, nu există o țară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprinză bucăți din naționalitatea noastră”. Ca atare, zice Eminescu, în „mozaicul de popoare orientale, credem că e loc și pentru români”, întrucât „ nu unirea cu România o vrea cineva, ci concordia deplină între albaneji, turci și macedoromâni, pentru a apăra patria lor tracică de apetiturile de cucerire din Atena”. Mărturiile din presa vremii culese de Stoica Lascu sunt edificatoare pentru drama acestor români sud-dunăreni, persecutați și prigoniți de majoritarii balcanici. În perioada interbelică, aromânii și macedoromânii au continuat să se așeze în „România de la Mare”, conștientuzându-și „treptat identitatea românească”, edificatoare fiind versurile populare cu iz de imn național „Peste Dunărea cea lată, / Sus la Pind și la Balcani, / Mii de frați stau și așteaptă / Pe nepoții lui Traian”.

Urmând îndemnul eminescian („Inimă foarte caldă și minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său” (1876), Stoica Lascu denumește teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră ca „spațiu de etnogeneză al poporului român”, urmărește consecințele Păcii de la București (1913) mai ales pentru aromâni și meglenoromâni, schimbul de populații între statele din Balcani și pericolul agravării deznaționalizării aromânilor, strigătul comunităților aromânilor și macedoromânilor din Macedonia grecească către frații din Țară, constată că fărșeroții și verienii sunt pionerii împroprietăriilor din Dobrogea de Sud („am venit ca români pe pământ românesc [...] am venit să muncim, să trăim prin truda noastră”), iar grămoștenii sunt desțelinătorii ogoarelor suddobrogene, aromânii și meglenoromânii dovenindu-se a fi străjeri ai statului român la granița dobrogeană. Volumul Românii balcanici în Dobrogea reunește, în final, documente arhivistice privind prezența acestora în acest spațiu, între 1895 și 1950, o amplă bibliografie, precum și două necesare scrisori („carti dischisă”) ale autorului, adresate acelor consângeni care, în „patrida noastră România nu mai vor să fie români, precum părinții și bunicii lor, ci numai armãnj”. Spre a adânci problematica românilor balcanici, Stoica Lascu a studiat Arhivele Britanice din Londra, în cadrul unui proiect finanțat de Ministerul Afacerilor Externe,

Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni (august 2016). Urmare studierii acestor arhive britanice a fost volumul biling (română și engleză), Românii balcanici (aromânii și meglenoromânii) în Arhivele Naționale Britanice (1850-1950), Stoica Lascu avându-i alături pe Marian Zidaru și George Lascu, volum pus sub egida onorantă a Societății de Cultură Macedo-Română (București, Editura Etnologică, 2016, 246 p.). În docta introducere, autorii îi menționează pe românii care s-au referit și la componenta suddunăreană a etniei. Primul a fost Miron Costin (în Cronica polonă), apoi Stolnicul C. Cantacuzino, D. Cantemir, reprezentanții Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gh. Șincai, Petru Maior, Eftimie Murgu), M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, D. Bolintineanu, A.I. Cuza, Apostol Mărgărit și, bineînțeles, M. Eminescu (deși autorii nu-l menționează). Ulterior, problematica românilor balcanici (aromânii, meglenoromânii, dar și istroromânii, care sunt pe cale de integrare și de dispariție) a devenit europeană și a intrat în atenția lumii politice, a istoricilor și scriitorilor.

În Arhivele Naționale Britanice, cei trei autori români au studiat, în doar zece zile, fondurile oficiilor consulare de la Monastir-Bitola, Janina, Salonic, ale centralei Ministerului de Externe a Regatului Unit al Marii Britanii. Ei au constatat că diplomații britanici au aflat despre existența românilor suddunăreni abia la jumătatea secolului al XIX-lea, grație călătorilor englezi în zona balcanică (considerată ca un teritoriu exotic). Din Lista documentelor, adnotată, se constată că interesul britanicilor a crescut în perioada războaielor balcanice și ale desființării Imperiului otoman (Tratatul de Pace de la Londra a fost semnat de celebrul aromân Nicolae Batzaria – creatorul personajului „Haplea”, sub pseudonimul „Moș Nae” -, în calitate de ministru în guvernul otoman, cea ce l-a determinat pe N. Iorga să exclame. „stranie sancțiune a istoriei”, „această iscălitură românească pe actul de osândă la moarte a unui vechi stat de pradă, care ne-a împiedicat, cu toate avantajele colaterale, de a da civilizației lumii tot ce eram în stare”). Interesul diplomației britanice pentru lumea balcanică este direct proporționat cu interesele lor în zonă.

Facsimilarea unor documente olografe sau dactilografiate întărește interesul cititorului pentru această delicată problematică, și încă necunoscută pe deplin, a românilor balcanici de către diplomația europeană. Aceasta este și speranța lui Stoica Lascu, clar exprimată:„Am credință că Țara se va așeza pe făgașul europenizării cu atributele definitorii ale neamului nostru, disciplina Istorie își va recăpăta statutul pe care îl are în lumea civilizată, iar politicienii noștri vor fi mai întâi cetățeni români și doar apoi europeni, ori/și euroatlantici sau mondialiști”.

Tudor Nedelcea