Iubirile Mariei Tănase prin lupa serviciilor secrete

La ediția jubiliară a Festivalului-concurs național al interpreților cântecului popular românesc (Craiova, 11-15 noiembrie 2019) a fost lansată o carte dedicată „pasării măiestre” a cântecului nostru popular: Maria Tănase: artista, omul, legenda, semnată de Stejărel Olaru (București, Editura Corint Books, 2019, 346 p.). Apărută cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (care ne avertizează: „Conținutul volumului nu reprezintă obligatoriu poziția oficială a Institutului”), recenta carte a lui Stejărel Olaru este, fără nicio îndoială, o contribuție reală, esențială la cunoașterea întocmai a vieții și activității artistice a celebrei artiste, pentru că autorul prezintă documente, în mare parte, inedite din arhivele servicilor secrete din perioada inter și postbelică, din arhiva Bibliotecii Academiei Române sau a Secției de Etnografie a Muzeului Olteniei din Craiova.

Nu este o carte-monografie, în sensul clasic al cuvântului, autorul nu urmărește, cu precădere, evoluția și împlinirea artistică a Mariei Tănase, despre care s-a mai scris cărți de certă valoare, nu este evidențiată relația ei și aprecierea din partea muzicienilor G. Enescu, Sabin Drăgoi, Soare Z. Soare, Filaret Barbu, Ionel Perlea, Petre Ștefănescu-Goangă etc., cu pictorii și sculptori Corneliu Baba, I. Vlad, C. Piliuță, cu scritorii N. Iorga, L. Blaga, O. Goga, L. Rebreanu, I. Pillat, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Gh. Ciprian, Gala Galaction, M. Sadoveanu, T. Arghezi, I. Minulescu, Z. Stancu etc., etc. Dar, Stejărel Olaru a folosit plenar documentele din arhivele secrete, a știut să le utilizeze cu precauție, ținând cont și de contextul epocii respective (eliminând sau amendând unele informații date de numeroși denunțători, care erau fantezii sau scrise în conjuncturi grave, când respectivul era anchetat cu mijloace inumane, cazul H. Brauner), corectează cu dovezi și argumente anumite date calendaristice folosite în cărțile apărute anterior.

Născut în 1973, Ștefan Olaru este unul dintre tinerii istorici care s-au impus printr-o activitate de cercetare arhivistică, concretizate în lucrări de certă ținută științifică, în care ineditul, noutatea se constituie contribuție esențială asupra subiectului tratat. A ocupat funcții oficale: consilier de stat pe probleme de securitate națională la Cancelaria prim-ministrului (2006-2008), director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2006-2010), secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2013-2014). A editat Memoriile lui Ion Rațiu, un descendent al marilor familii românești din Transilvania, un om politic pentru care democrația autentică era necesară precum aerul și mâncarea și care a luat atitudine față de Declarația de la Budapeste (iunie 1989). Stejărel Olaru a publicat: Securiștii partidului. Servicul de cadre al PCR ca poliție politică (în colaborare, 2002), Ziua care nu se uită: 15 noiembrie 1987. Brașov (în colaborare, 2017), Cei cinci care au speriat Estul (2003), Stassi și securitatea (în colaborare, 2015), Râmaru (în colaborare, 2012), Agentul nostru Victor (2018).

În noua sa carte, Maria Tănase. Artista, omul, legenda, Stejărel Olaru inventariază toate iubirile, știute și neștiute, ale Mariei Tănase. Cea mai mare iubire, în opinia sa, a avut-o pentru jurnalistul francez. Maurice Nègre, devoalat ca autentic spion (un Jean Louis Calderon din zilele Revoluției române din 1989). Născut într-un sat francez, în 1901, M. Nègre a fost angajat al Agenției de știri „Havas” (pe care o urmărea și Eminescu ca ziarist la „Timpul”) cu acoperire, făcând spionaj în favoarea țării sale, pentru care a fost arestat și condamnat. Maria Tănase îl cunoaște în 1938, când ea cânta la restaurantul bucureștean „Neptun”, pentru care este nevoită să dea o declarație olografă la 1 iulie 1941. „Pe Maurice Nègre l-am ajutat cu bani de atunci întruna”, declară artista, ziaristul lăsându-i (la plecarea în Franța, fiind înlocuit de la „Havas”), un automobil. Ziaristul-spion era mai tot timpul în criză de bani, iar Maria, după cum se știe, era extrem de darnică, mai ales cu oamenii nevoiași. Foarte bine precizează autorul că Maria Tănase nu era „informatoare” în „sensul de persoană care face o declarație, așa cum se întrebuința pe atunci și nu trebuie înțeleasă ca o referire la calitatea Mariei Tănase de colaboratoare secretă de Informații”.

Aflat după gratii, Maria Tănase nu-și uită iubitul (gest adorabil) și „ a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a-i îndulci viața după gratii”(Stejărel Olaru). Mărturie în acest sens depune scriitorul și eseistul de la Balș, Petre Pandrea, avocatul timp de șase ani al „acestei dive, un avocat îngăduitor, medic fără arginți”. Maria nu putea lua contact cu un spion străin, conform legislației în vigoare, iar avocatul Petre Pandrea a găsit o „soluție elegantă: cântăreața valahă va lua contact cu amantul ei, spion francez, îi va înmâna rufe și mâncare în prezența avocatului și a delegatului său, înalt funcționar, care cunoștea perfect lmba franceză, ca să nu se facă schimburi de informații cu caracter de spionaj”. Cum a decurs întrevederea Maria-Maurice? „Emoționantă, reținută și omenească, plină de duioșie. Între gratiile de la Văcărești s-a jucat o piesă pe placul meu:conținut dramatic, formă clasică. Eram spectator și autor”, consemnează autorul-avocat în Memoriile mandarinului valah 1954-1956. Aidoma trebuie să fie și raportul primit de Eugen Cristescu, șeful Serviciului Special de Informații (cu care gurile rele spun că a avut o relație), privitor la aceste întâlniri autorizate. La intervenția mareșalului francez Pètain, ziaristul a fost grațiat de mareșalul Antonescu și de fostul rege Mihai. Cei doi iubiți nu s-au mai întâlnit niciodată, Mariei fiindu-i interzisă orice deplasare în Occident, dar povestea lor de dragoste „întreruptă brutal, s-a transformat într-o lungă suferință, pe care artista a tăgăduit-o și ascuns-o sub masca revoltei”. Sau cum spune Aurora Șotropa, prietena ei, Maria „n-a iubit niciodată ca până la Maurice Nègre și niciodată de atuncea”.

Între iubirile Mariei, autorul cărții îl menționează și pe polițistul Alfred Paximade („nu mai putea după mine”, zice artista, care ar fi intervenit pe lângă celebrul Constantin Tănase spre a-i obține un angajament, așa cum se lăuda și compozitorul Nello Manzatti (alias I. Mânzatu). O legătură sentimentală a avut și cu un tânăr regizor, Sandu Eliad (Solomon Bercovici), prietenul lui C. Brăiloiu, bibliofil apreciat, ea recomandându-se, uneori, „mme Eliad”, deși n-au fost căsătoriți oficial. Din mărturia acestuia, el a îndreptat-o spre folclor: „Obsedat de dulceața glasului ei, precum și de interpretarea ce o dădea pe nesimțite melodiilor intonate, dar mai ales de unicitatea acestor cântece populare (în general, trebuie să știi, cântecul nostru popular se cânta atât de puțin pe vremea aceea) i-am zis zis într-o bună zi:«Mario, ce-ar fi să lași revista și să te apuci de cântat cântece populare? Le cânți atât de frumos și ai putea avea mult succes și posibilități de a-ți face o adevărată carieră artistică”. Deși Eliad era de stânga, admirator al URSS, Maria Tănase „chiar dacă incidental a intrat într-un anturaj al ntelectualilor de stânga, nu va deveni ea însăși o susținătoare a acestor idei”(Stejărel Olaru). Ion Vasilescu scria că „nivelul politico-ideologic (al Mariei Tănase, n.n.) lasă mult de dorit, nu citește cărți cu caracter marxist”.

Soția lui Eliad, Agnia Bogoslava, l-a părăsit pentru J. Perahim. Ca atare, Sandu Eliad a recomandat-o celebrului etnomuzicolog Harry Brauner („Mi-am dat seama că am de-a face cu o personalitate covârșitoare, de o sensibilitate artistică cu totul ieșită din obișnuit [...] Mi-a fost ușor să-mi dau seama de puritatea interpretării, de magia glasului ei nemaiîntâlnit”, constată Brauner). O scurtă idilă, zice Olaru, ar fi avut și cu pianistul I. Filionescu, unul dintre acompaniatorii lui G. Enescu, care ar fi contribuit la prestigiul artistei. Dar, cum spune cu temei autorul cărții, Maria Tănase s-a descurcat singură, pentru că avea „geniul interpretării”. O altă idilă, s-ar fi consumat cu sculptorul Gheorghe Anghel. Cât despre soțul său legitim, autorul confirmă: „Maria și Clery au devenit un cuplu, dar unul modern, pentru că moșierul a acceptat-o cu tot cu păcatele ei conjugale”. Clery Sachelarie a fost alături de inegalabila artistă în ultimele sale clipe de viață. Pe larg, autorul o prezintă pe Maria Tănase la Expoziția Universală și Internațională din SUA (1 mai-16 iunie 1939), alături de nume celebre: sociologul D. Gusti, muzicienii G. Georgescu, M. Jora, G. Enescu, C. Brăiloiu, arhitecții Gh. Cantacuzino și Octav Doicescu, Constantin Brâncuși, Grigoraș Dinicu, Făniță Luca. Sub scurtul regim legionar, Maria Tănase a avut de suferit: a fost arestată sub „acuzația că ar fi spionat pentru puterile străine” (aluzie doar la relația ei cu jurnalistul Nègre), a fost jignită, numită țigancă care „țigănește” cântecele populare românești și falsifică folclorul.

I-au distrus toate discurile și i-au cenzurat aparițiile publice. Turneul său celebru din Turcia din martie-aprilie 1941 a fost marcat, din păcate, de aceeași suspiciune de spionaj. De regulă, mai ales în perioada marilor confruntări politice și militare, toți marii artiști ai lumii (cu precădere artistele) erau curtate de diverse agenții secrete. La 17 august 1941, ea dă din nou o „Declarație” spre a confirma încercarea de racolare prin postul de Radio Londra. „Îmi iubesc țara - îi răspunde Maria racolatorului - și dacă cumva știi aș fi putut avea în America satisfacțiuni nemăsurate la care am renunțat ca să pot fi acasă”.

Dar, cum s-a dovedit, din păcate, și în alte cazuri, a-ți iubi țara nu-i un act de glorie. Regimul bolșevic-ateist introdus de Stalin cu tancurile și cu ajutorul cozilor de topor din România a supravegheat-o cu atenție, fiind suspectată că avea relații amoroase cu gen. Greer, frecventa Legația Americană, fiind în fruntea listei de suspecți care aveau legături cu străinii. Notele informative ale turnătorilor o incriminează fără argumente („e un temperament certăreț”, „indisciplinată. Nu-i o pritene regimului nostru și nu cred să fie sincer atașată clasei muncitoare”, „la ședințe este foarte absentă și punerea problemelor nejuste”, „nu-i atașată regimului” ; am redat ortografia acestora). H. Brauner acuzat că e agent englez și că „trăia cu nevasta lui [Lucrețiu] Pătrășcanu”, a fost dur anchetat, obligat s-o încrimineze pe Maria Tănase (la 28 februarie 1953).

La 25 noiembrie 1953 i se deschide dosar individual de urmărire, deși „până în prezent, pe lângă Maria Tănase, nu avem niciun informator”. În anul următor s-a stabilit un plan de măsuri de urmărire informativă a Mariei:

„1. Scopul adevăratcu care face turneele prin țară.

2.Ce anume informații culege, ce o interesează mai mult din viața politică și economică a țării.

3. De la cine culege aceste informații, care sunt persoanele care o informează.

4. Cum transmite informațiile, prin cine?

5. Stabilirea legăturilor susnumitei”.

„A fost Maria Tănase colaboratoarea Serviciului Special de Informații? - se întreabă autorul cărții. Din păcate, până azi nimeni nu a putut oferi un răspuns tranșant, fundamentat pe probe, ci doar pe supoziții”. Dar al securității bolșevice? „Nici măcar nu există un dosar de rețea al Mariei Tănase, cum numeau ofițerii de securitate dosarele informatorilor, care să ne ofere o imagine a acestei colaborări, natura informațiilor oferite, cât de dese au fost, cât de valoroase, dacă au fost renumerate sau răsplătite prin alte avantaje”. Stejărel Olaru publică raportul unui colonel de securitate din 29 august 1955 privind „întâlnirea cu Maria Tănase care ceruse să se întâlnească cu un organ de securitate”. Artista voia un pașaport pentru o ieșire din țară, recomandând pe un „mare bogătaș” american, care ar putea „să ne aducă servicii”[României, n.n.].

Deși „a subliniat de mai multe ori că ea este legată de țara ei pe care o iubește și că n-a făcut și n-ar face niciodată ceva împotriva țării”, ea nu primește niciun pașaport; dimpotrivă, același ofițer propune, la 8 septembrie 1955, reinstalarea microfoanelor în apartamentul ei și reluarea interceptărilor telefonice. La o altă întâlnire cu același ofițer, „de această dată mi-a spus precis că ea, mânată de dorința de a pleca în străinătate, ne-a făcut oferta de a ne servi cu această ocazie”. Dosarul ei de securitate, deschis pe 25 noiembrie 1953, a fost închis la 4 iulie 1956; la 10 decembrie 1957, ministrul de Interne, sinistrul Al. Drăghici, transmite Comisiei de Pașapoarte „să nu i se dea viză, întrucât la prima deplasare intenționează să rămână în străinătate”; la 2 iunie 1960 i s-a întocmit al doilea dosar de urmărire informativă sub codul „Gaița”. Și avea și de ce s-o urmărească: ea era exasperată de „analfabeții care conduc destinele Teatrului de Estradă”, că e obligată „să debiteze și texte inepte” etc. În acei ani staliniști, autoritățile i-au interzis plecarea într-o țară din Occident, turneele ei peste hotare mărginându-se doar la Jugoslavia și Bulgaria, a fost interzisă, o perioadă, să cânte la Radio.

Ea și-a continuat cariera artistică, până la trecerea în lumea de dincolo, la 22 iunie 1963, la orele 13.55. „Cântecul ei, concluzionează Stejărel Olaru, va fi întodeauna considerat după un reper de netăgăduit: «până la Maria Tănase» și«după Maria Tănase». Pentru că artista a fost nu doar o voce care nu poate fi asemănată cu o alta, ci și prima cântăreață de stil a folclorului românesc și creatoare de școală în acest sens”. * * * „După Maria Tănase” se întâmplă lucruri nu tocmai firești. Dacă înainte de 1989, aveam parte de „cântece de viață nouă”, după Revoluție abundă cântece cu caracter autobiografic penibile, posturile de televiziune cu emisiuni de folclor invită soliști mediocri sau submediocri ( o doamnă medic veterinar, care a sponsorizat unele emisiuni TVR, a devenit peste noapte o vedetă populară, în loc să-și crească nepoții). Nimeni nu le spune acestor aspiranți sau chiar soliști consacrați că aproape toate Casele de creație din țară au publicat colecții de folclor culese din sate, chiar folclor muzical (cărți semnate de Alexie A. Buzera), că marii poeți Eminescu, Blaga, Marin Sorescu au cules și au publicat folclor autentic, cu texte de o frumusețe rară?!

Prezentarea folclorului, a muzicii lăutărești la Festivalul „Cerbul de aur” a fost penibilă și tendențioasă; în locul generației de aur a muzicii noastre populare, TVR a apelat la soliști sau formații de muzică ușoară, la Paula Seling, de pildă, prezentă la „Crizantema de aur” și la ultima ediție a Festivalului craiovean „Maria Tănase”. Cu tot respectul pentru ce face Paula Seling, pentru copiii cu dizabilități, dar a încerca s-o impui și în folclor este o sfidare a bunului simț. Au fost aduși, în mare parte, soliști necunoscuți sau prea puțin cunoscuți, astfel încât un mucalit a spus că festivalul a devenit unul „regional”. Au fost costuri importante, s-au depus mari eforturi organizatorice, dar publicul a fost neglijat. De ce n-au fost invitați numele „clasice”, precum: Maria Ciobanu, Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, Mioara Velicu, Laura Lavric, Angela Buciu, N. Furdui-Iancu, Ionuț Fulea, Sava Negrean Brudașcu, Benone Sinulescu, Sofia Rotaru (Soci), Zenaida Bolboceanu și Mihai Ciobanu din Chișinău (care a compus pe versurile lui Gr. Vieru, Casa părintească nu se vinde și lansat în premieră națională la Craiova, la 8 aprilie 2006, cu prilejul sărbătoririi marelui poet), Victoria Costinean din Cernăuți, Dragaliub Firulovici (Valea Timocului sârbesc) etc., etc.

L-am „onorat” pe fostul preot Cristian Pomohaci (!?). Invitații de onoare au cântat doar două cântece, ca și concurenții. Spectacolele Adrianei Trandafir și al Mirunei Ionescu, două mari artiste, legate de personalitatea Mariei Tănase, mult așteptate, au fost reduse, probabil din cauza timpului. S-a vorbit mult pe scenă și asta a costat timp. Soliștii cântă, nu țin discursuri pe scenă. Până la următoarea ediție, numai de bine! 

Tudor Nedelcea