Eugen Simion este iniţiatorul şi realizatorul unor mari proiecte culturale (tratatul academic al Istoriei românilor, al atlaselor lingvistice şi folclorice, Dicţionarului General al Literaturii Române, colecţiei „Opere fundamentale” etc., etc.), promovează prin excelenţă, cultul prieteniei, al valorilor autentice, incită la toleranţă, ca să folosim propria-i sintagmă. Un caz ilustru: Marin Sorescu. Moartea prematură şi dramatică a autorului Liliecilor l-a marcat profund. Portretul făcut acestuia este comparabil cu cel făcut lui N. Iorga de către G. Călinescu: „Omul a parcurs în acest timp un drum singuratic în cadrul generaţiei sale. Discret, temător, decis să-şi facă opera şi s-o impună nu numai în cultura română, Sorescu a dus un război lung de unul singur, luptând cu ideologia şi invidia autohtonă şi cu indiferenţa internaţională. Luptând bineînţeles, mai ales, cu limitele limbii române. N-aş putea spune că le-a învins pe toate. Oricum, dintre români, Marin Sorescu este scriitorul cel mai cunoscut azi în lume. Asta nu l-a scutit de numeroase primejdii şi nu l-a ţinut departe de contestaţie, înainte şi după 1989. Înainte – pentru că Sorescu n-a scris niciodată pluguşoarele pe care le solicitau ideologii momentului, iar după revoluţie pentru că, iarăşi, Marin Sorescu nu s-a «încadrat» cum trebuie şi a devenit indezirabil pentru unii confraţi, grăbiţi să sară din trenul oficial al comunismului şi să urce, cu aceleaşi mentalităţi şi cu aceeaşi poftă de parvenire, în trenul tulburei noastre opoziţii.
Marele scriitor a fost pus numaidecât într-o serie neagră (criptocomunistă) şi satanizat, marginalizat, contestat în toate felurile. Cei care voiau să-şi dreagă reputaţia lor serios compromisă de colaborarea cu ideologia oficială a totalitarismului ceauşist s-au grăbit să-l înjure ca la uşa cortului pe Marin Sorescu şi să-şi refacă, astfel, credibilitatea morală. Culmea este că au reuşit, nu să distrugă talentul lui Sorescu, dar să fragilizeze omul şi aşa, prin natura lui fizică, destul de fragil. Imensa cantitate de lături pe care i-au aruncat-o în cap gazetarii liberi şi independenţi, dar mai ales disidenţii postrevoluţionari, nu l-a lăsat netulburat. Oricât de tare ai fi, în interior, nu poţi rămâne neclintit în calea răutăţilor care tind să te copleşească. Marin Sorescu le-a îndurat fără să protesteze şi, în cele din urmă, trupul lui fragil a cedat...” . În faţa înlăturării mârşave a scriitorului din fruntea revistei „Ramuri”, în urma unui odios denunţ al celor promovaţi de el („mici monştrii veninoşi”), Eugen Simion, împreună cu Valeriu Cristea şi Fănuş Neagu, adoptă o poziţie promptă, energică acuzând Comitetul director al Uniunii Scriitorilor (St. Aug. Doinaş, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, N. Manolescu) că a transformat obştea scriitoricească într-un „sultanat discreţionar”, solidaridându-se cu marele scriitor demis: „Cerem conducerii Uniunii Scriitorilor, cea care şi-a asumat comunicatul plin de omisiuni şi falsuri publicat la cerere în „Adevărul” din 26 februarie a.c. să prezinte în cel mai scurt timp posibil scuze publice în scris d-lui Marin Sorescu, pentru modul premeditat inamical, lipsit de cel mai elementar respect colegial (ca să nu mai vorbim de cel al valorilor) în care a fost tratat.
În caz contrar, ne rezervăm dreptul de a acţiona aşa cum ne dictează conştiinţa, mergând până la demisia – şi a noastră – din Uniunea Scriitorilor. Cerem de asemenea Conducerii Uniunii Scriitorilor să facă tot ce depinde de ea pentru normalizarea vieţii noastre literare, pentru depolitizarea revistelor pe care le editează, şi care, aşa ni se pare nouă cel puţin logic, ar trebui să fie literare şi nicidecum politice, pentru alungarea demonilor din obştea scriitoricească, atât de greu încercată în deceniile de totalitarism şi dictatură” . Mai mult, Eugen Simion a venit la Craiova, în „bârlogul lupilor”, spre a-l apăra pe marele său prieten. La Teatrul Naţional din Craiova (care, ulterior, va purta numele Poetului, la propunerea lui Mircea Cornişteanu), unde s-a montat Iona (cu Ilie Gheorghe), Emil Boroghină, directorul teatrului, l-a invitat pe Eugen Simion, preşedintele interimar al Academiei Române, să prezinte personalitatea marelui dispărut (la 8 decembrie 1996). Era 17 martie 1997, dată care a însemnat şi prima ediţie a Festivalului „Marin Sorescu”, cu acordarea de premii, în colaborare cu Academia Română, festival gândit de Emil Boroghină în alternativă cu Festivalul Shakespeare. În faţa unei săli arhipline, alocuţiunea lui Eugen Simion a fost întreruptă de ...ropote de aplauze. Eugen Simion a fost prezent la toate ediţiile Festivalului/Zilelor Marin Sorescu, ca reprezentant al Academiei Române, moderând sesiunile solemne şi prezidând comitetul de acordare a premiilor naţionale şi internaţionale.
La cea de-a doua ediţie (26-28 februarie 1999), şi-a lansat vol. II al Fragmentelor critice, în care se regăsesc studiile: Sorescu, schiţă de portret; Despărţirea de Marin Sorescu; Înaintea plecării. „Puntea” lui Sorescu; Maratonistul. Tot despre Sorescu, studii scrise imediat dispariţiei marelui omagiat sau în anul următor (1996-1997). După pensionarea lui Emil Boroghină, de la conducerea Teatrului Naţional, în 2000, manifestările dedicate scriitorului bulzeştean au scăzut ca profunzime, fiind, totuşi, organizate în cadrul Târgului de carte „Gaudeamus” ediţia Craiova. Odată cu alegera lui Antonie Solomon ca primar al Craiovei, Zilele / Festivalul „Marin Sorescu”s-au/s-a desfăşurat într-o notă academică, între invitaţii de seamă fiind Adam Puslojici (Serbia), Ion Miloş (Suedia), Roberto Merlo (Italia), John Fairleigh (Irlanda), alături de Fănuş Neagu, D.R. Popescu, M. Ungheanu, Fănuş Băileşteanu, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu etc. Preşedintele Academiei Române, Eugen Simion, care a moderat colocviul „Marin Sorescu, azi”, a reamintit datoria contemporanilor pentru opera „unor mari scriitori postbelici, care s-au grăbit să moară înainte de-aş încheia opera: Nichita, Marin Preda, Marin Sorescu”. În privinţa ultimului, care a murit „pe tăcute”, Eugen Simion subliniază valoarea intrinsecă a ultimului volum sorescian: „Nu cunosc în istoria literaturii un om care chiar să fi scris în ultimele zile de viaţă, cu moartea lui, aş spune. Realmente, în ultimele lui ceasuri a dictat câteva poeme care au fost publicate după aceea de soţia poetului sub titlul Puntea.
Când le-am citit, am rămas cu o uimire tragică. Ce poezie formidabilă a putut să iasă [...] Sorescu şi-a păcălit ultima dată moartea, făcând să învingă lucrul cel mai fragil, cel mai vulnerabil, care era, în acel moment pentru el, poezia” . Reluând ideea lui Adrian Păunescu despre scoaterea lui Sorescu din conducerea revistei „Ramuri”, Eugen Simion a cerut acelor scriitori care au semnat grosolanul denunţ „să-şi ceară public iertare pentru neruşinarea de a-l da afară şi de a-l umili pe Sorescu atât de tare încât a ajuns vorba la noi că voiau să-i interzică să mai între în Craiova”. Pledoaria lui Eugen Simion în acest sens a continuat: „Şi s-a mai întâmplat ceva, pentru care iarăşi unii ar trebui să-şi ceară scuze. De data aceasta e vorba de nişte oameni politici, care l-au destituit pe Sorescu din funcţia de ministru al Culturii. Eram lângă el atunci, îl sărbătoream pe Blaga, şi a venit un portar să-i spună să meargă la Bucureşti că a fost dat afară. Pentru oamenii poltici care erau atunci la guvernare, cartea de vizită a lui Sorescu era mult prea importantă. Iar el s-a ales cu nesfârşita serie de injurii, care într-adevăr, l-au costat. Pentru noi, moartea lui a fost ceva surprinzător.
A murit în câteva luni de zile, tocmai el, care trăia cel mai cuminte. Nu e drept ca un poet care ajunge ministru să fie dat afară ca un servitor nepriceput, să îl anunţi prin portar despre asta” . În privinţa scuzelor, doar Gabriel Chifu (şi Romulus Diaconescu, în timpul vieţii lui Sorescu) a făcut gestul onorant, la Craiova, cu prilejul aniversării centenarului revistei „Ramuri”, în prezenţa lui Eugen Simion şi N. Manolescu. „De ce el şi nu noi? se întreba Eugen Simion în Caietul – Program al celei de-a VI-a ediţii (27 febr.-1 mart. 2006). Acesta era şi, probabil, este în continuare întrebarea unor scriitori contemporani care îl urau pe Sorescu cu o ură grea şi fanatică pentru că avea succes mai mare decât ei şi numele lui circula insistent în ultimii ani pe listele Premiului Nobel. Omul fragil a suportat greu aceste atacuri, vorbea rar de ele şi nu era deloc mulţumit când cineva, imprudent şi zelos, i le aducea la cunoştinţă. Părea detaşat, stăpân pe el şi conştient de valoarea pe care o are. Stăpân era, într-adevăr, valoarea lui literară era şi este în afara oricărei discuţii, dar fiinţa lui nu era invulnerabilă.
A cedat în cele din urmă”. Celebrarea marelui poet şi dramaturg a continuat, la Craiova, în fiecare an, şi nu la patru ani, urmând ziua sa de naştere (29 febr. 1936), Sau, cum zice Eugen Simion, „Dacă e sfârşit de februarie, vine vorba, inevitabil de Sorescu şi, dacă vorbim de Sorescu facem ce facem şi venim la Craiova. De câţi ani? După socoteala mea de nouă ani, consecutiv, prietenii poetului şi dramaturgului Marin Sorescu vin, aici, să-l omagieze aşa cum ştiu ei şi aşa cum pot ei. Vin de la Chişinău, de la Cernăuţi, din Valea Timocului, din Transilvania, de la Iaşi, de la Bucureşti – bineînţeles – şi vin chiar din Europa Occidentală. Anul trecut a fost de faţă Serge Fauchereau, scriitor şi critic de artă reputat din Franţa, anul acesta va fi prezent un al intelectual occidental de primă mână, Jacques de Decker, dramaturg şi eseist belgian. Piesa lui Fitness, a fost editată de curând la Iaşi şi se joacă acum la Teatrul de Comedie din Bucureşti. El va ajunge la 27-28 febr. la „Zilele Sorescu” pentru a vorbi, la Muzeul de Artă, despre teatrul european şi despre statutul dramaturgului de azi...
Noi, ceilalţi, vom vorbi, desigur, despre poezia şi teatrul lui Sorescu şi, vorbind despre el, vom vorbi în chip inevitabil despre noi, pentru că Sorescu face parte din istoria noastră comună şi, uneori, face parte chiar din fiinţa noastră. Ne-am bucurat cu literatura lui, ne-a îmbogăţit spiritul cu inteligenţa şi uriaşul lui talent; în fine, Sorescu ne-a făcut viaţa suportabilă în anii totalitarismului prin umorul lui fin. A murit, cum ştiţi, prea devreme, la 60 de ani. A dispărut discret, „pâş-pâş” – cum zice el într-un poem cutremurător, scris (dictat) cu câteva ore înainte de a muri, a dispărut zic, în hărmălaia unei istorii în tranziţie, înjurat de unii confraţi ca la uşa cortului. Ostracizat, marginalizat de alţii...Îmi amintesc ce-mi spunea un coleg de breaslă (să-i zicem aşa, deşi detest din toată inima această formulă mincinoasă în limbajul vieţii literare româneşti!) cu câtva timp înainte ca Marin Sorescu să se sfârşească: „ai să vezi, zicea acel confrate, în zece ani nimeni n-o să-şi mai amintească de Marin Sorescu, niciun tânăr n-o să mai scrie despre el”... Confratele în cauză era furios pentru că Sorescu nu vota cu partidul lui. Sorescu îndrăznise să aibă altă opinie despre şansele democraţiei româneşti. Opera lui Sorescu a fost publicată integral, piesele lui se joacă încă pe scenele româneşti, poemele lui sunt citite de tinerele generaţii, iar noi, cum ziceam la început, facem ce facem şi venim la sfârşitul lui februarie la Craiova, răspunzând invitaţiei făcute de primarul oraşului, dl. Antonie Solomon, pentru a celbra împreună pe neuitatul Marin Sorescu, mare poet şi mare dramaturg”.
Cu aniversarea din 2009 s-a întâmplat un gest penibil. O nepoată a scriitorului s-a revoltat, la un post de televiziune, împotriva acestui festival, desfăşurat fără acordul moştenitorilor (?) şi de neprimirea drepturilor de autor. Replica, pe măsură, a dat-o Ana-Maria Păunescu: „Îmi permit să-i comunic doamnei Sorina Sorescu, nepoata scriitorului, care a vorbit urât despre anumiţi oameni de cultură, ca Mircea Dinescu şi Adrian Păunescu există. Şi, spre deosebire de părerea pe care dânsa a exprimat-o public, în fugă şi ofensator, precum că ei n-au legătură cu poezia, eu cred că au o mare legătură cu literatura. Mai mare decât dânsa. Căci legătura cu literatura nu înseamnă numai pretenţia financiară faţă de memoria unui mare înaintaş, ci chiar harul de a face literatură” . Festivalul /Zilele „Marin Sorescu” a/au continuat şi sub noua conducere a Primăriei Craiova, Lia Olguţa Vasilescu, în colaborare cu Academia Română şi sub preşedenţia aceluiaşi statornic preţuitor al lui Marin Sorescu şi al valorilor româneşti, Eugen Simion. Din păcate, a continuat şi atacul aceleeaşi nepoate, care e şi preşedintele Fundaţiei culturale „Marin Sorescu” care nu s-a sfiit să critice din nou „latura oficială, festivistă, irelevantă şi foarte costisitoare” a Zilelor „Marin Sorescu” , uitând să recunoască că nedeclararea casei Poetului de la Bulzeşti drept casă memorială i se datorează aproape în întregime.
În schimb, Eugen Simion, cu „eforturi costisitoare” (logistice şi materiale) a reuşit nu numai să fie o prezenţă activă şi permanentă la celebrarea lui Marin Sorescu la Craiova sau la Bucureşti (la Academia Română sau la Muzeul literaturii Române), dar şi să editeze, în condiţii de lux, în celebra colecţie „Opere fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (ediţie Mihaela Constantinescu-Podocea, prefaţă de Eugen Simion) întreaga creaţie soresciană (poezie, proză, eseistică, teatru, publicistică, traduceri). O atitudine demnă, aproape singulară, a unui autentic critic literar, apărător obiectiv al valorilor culturii româneşti.
2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu