Serbarea de la Putna. 150 de ani - Eminescu, corect politic

În aceste vremuri pandemioase și neofanariote este benefic să ne aducem aminte ce bărbați aveam odată care înfăptuiau fapte de istorie autentică. Acum 150 de ani, Mănăstirea Putna a fost centrul românismului european, avându-l în centru pe (mereu același) Mihai Eminescu. Am fost învățați în perioada postbelică și postdecembristă de marxiștii epocii, respectivi de cei care atribuie titulatură de „corecți politic” unor personalități românești, că autorul Luceafărului era doar un biet poet, cu capul în nori, nepragmatic ca toți romanticii, iar publicarea unor articole o făcea doar pentru că au fost „plătite cu o bucată de pâine” (Moses Rosen), că „din moștenirea politică a eminescianismului s-a constituit una din pietrele de temelie ale mișcării legionare” (Virgil Nemoianu), recomandându-ne „despărțirea de Eminescu” (recomandare făcută prima oară la înmormântarea lui Eminescu din 17 iunie 1889 de „nebunul” Grigorie Ventura, cum l-a numit Titu Maiorescu), fiind „cadavrul din debara”, „un paseist și prin consecință retrograd”, antiliberal, ateist etc., etc. Este foarte ușor să atârni etichete, este foarte dificil să citești cele circa 15.000 de pagini eminesciene spre a-l constata pe adevăratul Eminescu.

Doar câteva citate din prolifica și profunda operă eminesciană spre a dovedi contrariu: „Dumnezeu și adevărul sunt identici”; „Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea Domnului”; „Noi credem că interesele reciproce [române și evreiești] sunt armonizabile, dar pentru aceasta se cere bună voință și abnegație reciprocă”; „În mod natural nici n-ar putea exista socialism la noi [...] Socialismul nu se justifică doar la noi prin nimic și ca evoluțiune de idei nu-i decât aceeași jucărie cu abstracții străine”; „Tendința de-a ne-ntoarce la teocrațiași feudalismul evului mediu în zadar am dovedi că nici prin vis nu ne-a trecut de-a fi ceea ce ni se impună că voim a fi”; „Două serii de idei sunt chemate a agita adânc opinia publică din țară: 1) organizarea muncii agricole; 2) crearea și apărarea muncii industriale; amândouă de o valoare egală, chemate a asigura existența națională a statului nostru în contra primejdiilor politice ce pot veni din nord-estul Europei, a cotropirii economice ce poate veni din apus”; „Deci condiția civilizației statului este civilizația economică”; „Credem că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat și sincer [...] Trebuie ca cetățeanul să vază că fără muncă și capitalizarea ei, adică fără economie, nu există nici libertate [...] Suntem deci liberali în puterea cuvântului, dar nu înțelem ca cineva, exploatând idei liberale, amăgind mulțimea, promițându-i munți de aur și râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulțime, chiar și a o conduce din rău în mai rău” („Timpul”, IV, nr. 5, 9 ian. 1879. P. 1).

Sunt, fără îndoială, idei actuale, chiar periculos de actuale! De aici avalanșa continuă de invective, calomnii, neadevăruri spuse la adresa lui Eminescu, contestat și ca poet național, prea puțin apărat de intelectuali și politicieni, asupra cărora el însuși s-a pronunțat: „Ceea ce istoria niciunui popor din lume n-a scuzat vreodată e lașitatea” („Timpul”, VII, nr. 9, 14 ian. 1882, p. 1. Pe larg, în Tudor Nedelcea, Eminescu, prefață de acad. Mihai Cimpoi, cuvânt înainte de Theodor Codreanu, postfață de Victor Crăciun, București, Editura Academiei Române, 2020, 586 p., format A4). Eminescu a fost, indiscutabil, un patriot autentic, nu declarativ, definind acest sentiment nobil: „Iubirea de țară e pururea și pretutindenea iubirea trecutului: patria vine de la cuvântul pater și numai oameni cari țin la instituțiile părinților pot fi patrioți” („Timpul”, VI, nr. 211, 29 sept. 1881, p. 1), dându-ne îndemnuri de bun simț: „Cu cât ne iubim mai mult patria și poporul, cu atât vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire și să nu surescităm cugetarea [...] Inimă foarte caldă și minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, și fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism, nu se oprește de fel ca creierul să rămâie rece și să-și îndrepteze activitatea cu siguranță („Convorbiri literare”, X, nr. 5,1 aug. 1876, p. 168) sau confesându-se: „Iubim țara și nația noastră astfel cum n-o iubește nimeni, cum nimeni n-are puterea de-a o iubi. În noi trăiește restul de energie și de caracter pe care voi, în viața publică ați știut a-l nimici” („Timpul”, IV, nr. 41, 22 febr. 1879, p. 2). Eminescu s-a implicat plenar și pragmatic în destinul poporului său, la o vârstă fragedă, neținând cont de repercusiuni. Ca student vienez se înscrie la Societatea Literară-Socială „România” (20 octombrie 1869) și la Societatea Literară și Științifică a Românilor din Viena (23 ocotmbrie 1869), îl vizitează pe A.I. Cuza, aflat în exil la Döbling, publică în „Federațiunea” din Pesta (o revistă a românilor din Imperiul Austro-Maghiar în lupta împotriva dualismului pe care-l consideră o „ficțiune diplomatică” și pentru federalizarea popoarelor din acest imperiu, sub pseudonimul Varro), studiile: Să face un Congres (III, nr. 33, 5/7 aprilie 1870, p. 127), În Unire e tăria (III, nr. 34, 10/22 aprilie 1870, p. 131-132 și Ecuilibrul (III, nr. 38, 22 aprilie/4 mai 1870, p. 147-148), în care se remarcă nu numai curajul său, dar mai ales analiza situației social-politică a românilor din Imperiu, încadrând lupta lor în mișcarea europeană de drepturi și libertăți naționale.

Pentru aceste studii i se intentează un proces penal revistei, învinuit fiind directorul revistei, Al. Roman. Dovedind tărie de caracter, Eminescu se autodenunță ca semnatar al studiilor, din vicii formale procesul nu are o finalitatea practică. În 1871 participă la constituirea Societății Academice Social-Literare „România Jună”, la Viena, asociație studențească în care este ales bibliotecar (secretar), iar președinte Ioan Slavici și se implică, încă din 1870, la pregătirea sărbătoririi a patru veacuri de la sfințirea Mănăstirii Putna, ctitorită de Ștefan cel Mare, amânată datorită războiului franco-german, fondurile depuse pentru această sărbătorire fiind pierdute prin falimentul băncii. Sărbătorirea are, totuși, loc între 14-16 august 1871, de Sfânta Maria Mare, o manifestare grandioasă, cu peste 3000 reprezentanți ai românilor din toate provinciile românești, cu o participare prestigioasă a unor mari intelectuali: A.D. Xenopol, M. Kogălniceanu, G.Dem Theodorescu, Gr. Tocilescu, D. Gusti, Epaminonda Bucevschi, Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu (având doar 18 ani, încântându-l pe Eminescu cu vioara sa) etc. Aici Eminescu ar fi rostit: „Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc și din mormântul lui Ștefan cel Mare altar al conștiinței naționale”. În dimineața zilei de 15 august 1871, I. Slavici rostește o scurtă alocuțiune, iar după oficierea Sfântei Liturghii, egumenul Arcadie Ciupercovici a ținut o predică emoționantă, despre care Eminescu ar fi zis: „eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului [...], încât am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire”. După discursul doct al lui Xenopol, a fost intonat un imn pe versuri de V. Alecsandri, muzica Al. Flechtenmacher, a urmat „ospățul mulțimii venită la hram”.

În a treia zi, 16 august 1871, egumenul a citit „Cuvântul de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare”, s-a depus o urnă votivă de argint (peste 7 kg) la mormântul domnitorului. În 1926, la Putna, se dezvelește bustul lui Eminescu (autor: Oscar Han) de către Cercul studențesc „Arboroasa” din Cernăuți (Apud Andrei Breabăn, Mănăstirile din Bucovina. Ierusalimul ceresc din România, Iași, TipoMoldova, 2017, p. 501-505). Întrunirea la mormântul lui Ștefan cel Mare la Putna îl are în centru pe M. Eminescu, care, din modestie, nu se „afișează” ca principal inițiator și organizator; de altfel, nici traducerea din germană în limba română a Fragmentelor privind istoria românilor de Eudoxiu Hurmuzaki, efectuată în timpul șederii sale la Florești-Gorj în vara anului 1868, nu a semnat-o. Serbarea de la Putna era doar un prilej spre a demonstra Europei că românii nu cedaseră dualismului austro-maghiar (creat și cu sprijinul împărătesei Sissi). El a întocmit Apelul și Proiectul de Program, (nesemnate). În schimb, avem dovadă că ideile sale anterioare, publicate în „Federațiunea” se regăsesc în aceste documente oficiale, în Notiță asupra proiectului întrunirii la mormântul lui Ștefan cel Mare la Putna, publicată în „Convorbiri literare”, IV, nr. 14, 15 septembrie 1870, semnată E: „Serbarea la mormântul lui Ștefan cel Mare, deși pornită mai mult dintr-un sentiment de pietate cătră trecutul nostru pe cât de glorios, pe atâta nefericit, totuși cu vremea ideea a început a prinde un interes mai bogat decum puteam presupune din început.

S-a născut conștiința că o întrunire a studenților români din toate părțile ar putea să constituie și altceva decât numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru și că, cu o ocaziune atât de favorabilă în feliul său, am putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce viitorul ne le impune cu atâta necesitate. Viitorul însă e continuarea, în cazul cel mai bun rectificarea trecutului. Ca el să fie o simplă continuare a trecutului, cu toate calitățile acestuia, a fost o idee ce trebuia esclusă a priori. Pentru o rectificare a greșalelor și lipselor prezentului, care mâne firește va fi pentru toți trecut”. Eminescu era conștient de „profunda sciziune” din rândul românilor transilvăneni, grupați în „activism” (de luptă parlamentară) și „pasivism” (boicot parlamentar). „Răul cel mare nu e că o asemenea stare de lucruri esistă, ci că se perpetuă și se moștenește”. Generația sa, junimea română europeană, are datoria ca „îndată ce au cunoscut răul, au cugetat și la remedii contra lui” și ca atare este necesară „o singură derecțiune a spiritului pentru generațiunea ce crește”. Scopul serbării de la Putna este expus cu claritate: [...] „Ca lucrarea noastră în viitor să constituie un singur organism, normal și fără abatere, e se-nțelege de sine, un ideal a cărui împlinire nu e decât problematică; însă puținul bine ce ar putea rezulta dintr-o încercare de a organiza viața viitorului însemnează totuși mai mult decât nicio încercare spre aceasta”.

Întreaga festivitate de la Putna este concepută sub două aspecte: unul exterior „de un caracter istoric și religios” și altul interior, care „să cuprindă germenii unei dezvoltări organice, pe care spiritele bune o vroiesc din toată inima”. Studenții români din Viena, primii și principalii actanți, își aleg un comitet provizoriu care trimit, în decembrie 1869, un Apel către „comilitonii” de la București, Iași, Torino, Budapesta, Pisa, Sibiu, Oradea, Cernăuți, Blaj, Arad, dar și un Proiect de program pentru serbarea națională la mormântul lui Ștefan cel Mare la 15/27 august 1870, publicate în ziarul „Traian” (10 iauarie 1870). Intenția lui Eminescu era ca, pe lângă această festivitate, să se organizeze și un „congres de studenți români de pretutindeni de care ducem lipsă de mult timp”, care să se pronunțe împotriva dualismului și să fixeze linia generală de luptă pentru eliberare națională între „activiști” și „pasiviști”. Eminescu este ales secretar al Comitetului Central în Adunarea generală din martie 1870, președinte: N. Teclu, dar semnează doar documentele trimise instituțiilor de cultură, pentru că el era sub urmărirea instanțelor penale pentru studiile publicate în „Federațiunea”. În pregătirea Congresului, poartă o corespondență cu Titu Maiorescu. Într-o epistolă expediată din Ipotești, la 6 august 1871, el îi oferă explicații clarificatoare „stimatului meu Domn”: „Comitetul serbării de la Putna a primit cuvântarea împreună cu opiniunea d-voastre și m-a însărcinat pe mine (unul din secretarii săi), de-a vă mulțămi în numele-i, atât d-voastre, cât și d-lor Alecsandri și Pogor, pentru bunăvoința ce ați dezvoltat-o în această privință”.

În Notița asupra proiectului întrunirii..., Eminescu explică motivul amânării sărbătoririi: războiul franco-german, amânare aleasă între alte ”răle”, „când spiritele vor fi mai liniștite și participarea neoprită de niciun feli de considerațiune”. Discuțiile pro și contra acestei serbări îi oferă lui Eminescu de a-i adresa printr-o scrisoare deschisă Domnului Dumitru Brătianu („Românul” XV, 15 aug. 1871, p. 693-694), mulțumindu-i că „ați imprimat serbării de la Putna acea strălucire pe care prestigiul unui nume ș-a unei inteligențe însemnate i-o dă unei fapte neînsemnate chiar” și pentru că „prin numele și inteligența d-voastră ați aruncat asupră-ne razele cele mai curate ale generațiunii căreia îi aparțineți”. D. Brătianu (1818-1892) făcea parte din generația pașoptistă și era liberal, încă o dovadă că Eminescu nu era aprioric un antiliberal. Serbarea de la Putna a marcat un punct culminant în afirmarea drepturilor popoarelor din Imperiul Austro-Maghiar la autodeterminare (A.C. Popovici va propune, la început de secol 20, un proiect de organizare a „Statelor Unite al Imperiului”), la întărirea conștiinței naționale, prăbușirea imperiilor și formarea staelor naționale, iar ideea creerii unei Daco-Românii l-a obsedat mereu. Implicarea Poetului în destinul neamului său, intrasigența sa etică îi aduce „moartea civilă”, cu implicarea adversarilor (chiar și a unor „prieteni”) politici, oficialități române și servicii străine, întâmplată la 28 iunie 1883, despre care au scris în mod special și concret N. Georgescu, Th. Codreanu, M. Cimpoi, Ov. Vuia. „Pricipala cauză a morții civile este chiar publicistică”, afirmă Th. Codreanu.

În publicistică, Eminescu a demonstrat „cum că unirea politică a românilor era marele manipul ce se întrebuinţa dintr-o parte pentru a câştiga simpatiile ţărilor noastre, cum pe de altă parte ideea naţională, conştiinţa deosebirii noastre de celelalte popoare ale Orientului, reamintirea originii romane şi a latinităţii noastre era timp îndelungat contragreutatea ce se opunea unui ideal politic care se promitea a se realiza cu ajutorul slavilor".(„Timpul”, V, nr. 224, 7/19 oct. 1880, p. 1.) Că Eminescu nu era numai un luptător al ideii de emancipare naţională a românilor încorporaţi în imperiile vecine, ca joc al conjuncturii istorice vremelnice, o dovedeşte activitatea sa în cadrul Societăţii ,,Carpaţi", care-și începe activitatea, semnificativ, la 24 ianuarie 1882, în scopul înfăptuirii României în hotarele ei fireşti, sub deviza ,,Noi prin noi". Din societate făceau parte intelectualii transilvăneni stabiliţi în Principate (Th. Nica, G. Orăşanu, G. Secăşanu, N. Densuşianu, N. Droc-Barcianu, A. Ciurcu, A. P. Crainic, I. Slavici)). Eminescu era singurul netransilvănean, primit ca ,,membru activ ordinar". Alegerea sa s-a datorat și – oricât ar părea de curios – spiritului său organizatoric dovedit la Congresul de la Putna din 1871 (la numai 21 de ani), ideilor şi dezideratelor formulate la Putna, care-i aparţin aproape în totalitate. Era un motiv serios de îngrijorare pentru guvernanţii imperiali de la Viena, drept pentru care activitatea poetului în cadrul Societăţii ,,Carpaţi", ca şi publicistica sa militantă era urmărită, pas cu pas, de Biroul de informaţii din Viena. Deci, spioni pe urmele lui Eminescu!

Ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayer, raporta, la 7 iunie 1882, Casei Imperiale din Viena că „Societatea «Carpaţilor» a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a se admite existenţa unei «Românii iredente». Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie. Eminescu, redactorul principal al ziarului «Timpul», a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina ca pe timpul vacanţei lor în patrie să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei «Dacii Mari»”. (Arh. St. București, Colecția xerografii Austria, pach. CCXXVI / 1, p. 189-192). Într-un manuscris (nr. 2263) avem revelaţia unor însemnări eminesciene făcute sub impresia dezbaterilor şedinţelor secrete ale Societăţii ,,Carpaţi". Guvernul maghiar este informat că la şedinţa din 4 iunie 1883, Eminescu propune ca studenţii transilvăneni de la Bucureşti să facă la întoarcere propagandă pentru ,,Dacia Mare" sau ,,Noua Romă". ,,Ardelenii să nu se facă cetăţeni români, ci să rămâie supuşi austrieci, ca să se poată-ntoarce cu toate drepturile în Austria". Idei deosebit de curajoase răzbat din asemenea lapidare însemnări: ,,Noua Romă" trebuie să se opună propagandei catolice şi a înfiinţării unei mitropolii catolice la Bucureşti. Pe Carol I „Îngăduitorul" îl consideră de prisos în fruntea statului, iar aducerea pe tronul României a unui reprezentant austriac ar putea duce la recâştigarea autonomiei Transilvaniei: ,,Trebuie ca un austriac să vie în România, să abdice Carol în taină în favorul Casei de Austria, să-l vedem de e potrivit". (Mss. 2263).

Ostil regimului ,,cezaro-papist" din Rusia, consideră încă necesară existenţa Imperiului otoman pentru echilibrul european. Odată lansată ideea, ea este urmărită şi motivată spre a o impune în conştiinţa naţională a românilor transilvăneni, cei mai oropsiţi în acea vreme. Orice activitate a acestora este consemnată de Eminescu în ziarul său spre a o face cunoscută românilor de pretutindeni. „În Ardeal este vorba de câtva timp - îşi înştiinţează cititorii - despre întrunirea unei mari conferinţe, politice a românilor de sub Coroana habsburgică", ştire preluată din „Telegraful Român" din 2 octombrie 1880 (deci numai cu trei zile înainte), conferinţă ce va dezbate situaţia politică şi socială a românilor, pentru că şovinismul maghiar a atins cote maxime, făcând imposibila ,,existenţa oricărei suflări omeneşti care nu cugetă, nu vorbeşte, nu scrie ungureşte". („Timpul”, V, nr. 223, 5/17 oct. 1880, p. 1). Activitatea politică a unor lideri ai românilor transilvăneni stă în atenţia lui Eminescu după cum am menţionat, încă din perioada când poetul scria la Federaţiunea, la Timpul, orice activitate desfăşurată în Transilvania de aceşti lideri fiind urmărită şi consemnată cu maximă operativitate. Conferinţa electorală a românilor din Transilvania şi Ungaria, desfăşurată la Sibiu între 30 aprilie/12 mai - 2/14 mai 1881, are marele merit de a hotărî unirea Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional din Transilvania, creând Partidul Naţional Român, care va adopta ca tactică de luptă ,,rezistenţa pasivă".

Într-un număr ulterior, prezintă raportul acad. Vincenţiu Babeş la această consfătuire, raport care examinează, cu realism, situaţia social-politică a românilor din Imperiul austro-ungar, Eminescu avertizând, în introducere la acest raport, că ,,pentru străinătatea întreagă, acela e mai mare patriot care face a se vorbi mai mult de el, deşi poate tocmai contrariul e adevărat." („Timpul”, VI, nr. 107, 13-19 mai 1881, p. 1). Eminescu istoricul a trezit admirația sinceră a celui mai mare istoric al românilor, N. Iorga, considerând că „în Eminescu, însă, trăiește întreaga Europă metafizică. În adâncul sufletului său chinuit este ceva din deznădăjduitul Prometeu [...] Își iubește poporul mai mult decât Alecsandri [...], însă, această dragoste nu stârnește niciodată entuziasm [...] Are pentru națiunea română sentimentul unei mame iubitoare care-și pleacă privirile asupra copilului bolnav”. (N. Iorga, Eminescu, Iași, Junimea, 1981, p. 299). Această „mamă iubitoare” a îndurat ea însăși mizerie și chin, invidie și nerecunoștință. O spune chiar Poetul într-o scrisoare din 1882 către un prieten ieșean, după înlăturarea sa de la conducerea cotidianului bucureștean „Timpul”, în paginile căruia și-a exprimat opiniile și principiile sale politice, idei și lecții de istorie: „Tu trebuie să-ți închipuiești astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii și peste aceasta bolnav, care ar avea nevoie de cel puțin șase luni de repaos pentru a-și veni în fire.

Ei bine, de șase ani aproape o duc într-o muncă zădarnică, de șase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat; de șase ani n-am liniște, n-am repausul senin de care aș avea atâta trebuință pentru ca să mai pot lucra și altceva decât politică [...] Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea și că toată energia, dacă am avut-o vreodată, și toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei [...] Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere și cu speranță în consolidarea ideilor mele și un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepțiune a urmat după decepțiune, și mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moralicește și că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire [...] Sunt strivit, nu mă mai grăbesc și nu mă mai recunosc [...] Aștept telegramele Havas ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc”. Peste aproape un secol, în 1957, un grup de studenți ieșeni au dorit să meargă, cu cântece și mult entuziasm, la Putna spre a-l comemora pe Ștefan cel Mare. Era în plină epocă stalinistă și după evenimentele de la Budapesta din 1956, când Gheorghiu-Dej voia să demonstreze lui Hrușciov că el deține puterea politică absolută în România spre a-l determina să retragă trupele sovietice din România.

Ceea ce a și făcut începând cu 1958. Dar, pentru aceasta, studenții ieșeni au fost nevoiți să îndure temnițele bolșevice din România. Printre ei s-au aflat folcloristul Aurelian I. Popescu și istoricul acad. Al. Zub. Cinste lor! Îmbolnăvindu-se de „eminescianită”, Constantin Noica afirma: „s-a vorbit prea mult despre neființă la Eminescu. Neființa aduce totuși odihna. Eminescu, neodihna. Nu ne putem odihni în el”. Neodihna presupune și cunoaștere și înțelegere. Vârful spiritualității românești, „românul absolut” (Petre Țuțea), Eminescu ne obligă să-l cunoaștem și să-l înțelegem plenar pe cel care a proiectat în eternitate istoria patetică a neamului românesc, serbarea de la Putna fiind un eveniment istoric major, de care să ne amintim cu mândrie și recunoștință.

Tudor Nedelcea