Centenarul nașterii lui Emil Manu

Într-o excelentă carte, Genurile biograficului (Editura Tracus Arte, vol. 1-2, 2018), Eugen Simion definește unul dintre aceștia: „Memorialiștii apar, de obicei, după marile catastrofe ale istoriei. Secolul XX este, din acest punct de vedere, foarte rodnic: două războaie mondiale, două sisteme totalitare, un lung război rece și o serie interminabilă de revoluții care, în numele umanității, au sacrificat individul. Când a ieșit la lumină și a putut respira liber, aceasta din urmă și-a pus memoria și fantezia la lucru și a notat ceea ce a văzut și a pățit”? Un astfel de individ sacrificat, strivit de un regim bolșevic impus cu tancurile sovietice și în consens cu americanii, este Emil Manu. El se alătură unei pleiade de mari intelectuali români cu conștiința civică care au fost nevoiți să „ocupe” închisorile comuniste: Petre Pandrea, Teohar Mihadaș, Lena Constante, Harry Brauner, Anița Nandriș, I.D. Sîrbu, Ilie Tudor (tatăl lui Tudor Gheorghe), N. Steinhardt, I. Caraion, C. Noica, Al. Zub, V. Voiculescu, Radu Gyr, V. Militaru, Petre Țuțea, D. Cirezu, Mircea Vulcănescu, Andrei Ciurunga, Nichifor Crainic, monseniorul Ghyca, Al. Ivasiuc, D. Stăniloae etc., etc., etc. (ordinea este aleatorie). Lui Emil Manu i se înscenează, în 1958, un proces politic și este condamnat, prin sentința penală nr. 280 din 6 iunie 1960 a Tribunalului Militar București, la 6 ani închisoare, 4 ani interdicție și confiscarea averii, „pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prin agitație”.

I s-a imputat că în anii 1956-1957, inculpatul, „profesor, licențiat în Filosofie și în Drept, domiciliat în București, str. Visarion, nr. 10, ap. 1, sector 1”, a uneltit contra ordinii sociale (citește staliniste), afirmând „că în țara noastră nu este asigurată libertatea scrisului și a exprimării gândirii, că literatura realist socialistă este înapoiată, că scriitorii contemporani nu ar scrie din convingere, ci din interese materiale, ceea ce demonstrează lipsa de atașament față de ordinea socială din țara noastră”; instanță militară constantă ea însăși că „inculpatul a scris diferite poezii al căror conținut reflectă atitudinea dușmănoasă a autorului față de orânduirea socială din țara noastră”. Sunt adevăruri pe care Istoria le-a consemnat ca atare.

Emil Manu avea conștiință socială (nu socialistă) bine conturată, gândind și manifestându-se în consecință, nu ca alții care au proslăvit „lumina de la răsărit”. De pildă, un poet și critic literar contemporan, moralistul de serviciu al unei grupări al obștei scriitoricești, G.G., a publicat în cunoscuta revistă clujeană „Steaua” din aprilie și august 1958 (perioada anchetei și condamnării lui Emil Manu și a altor intelectuali integri), între altele, poeziile: Pe Lenin îl poți recunoaște și Primele tancuri sovietice (azi ar scrie despre tancurile americane!). Era perioada Revoluției de la Budapesta antibolșevică, când Gh. Gheorghiu-Dej ducea lupte de lămurire cu Hrușciov pentru scoaterea trupelor sovietice din România, ceea ce a și reușit. Spre a-i dovedi lui Hrușciov că-i stăpân pe situația politică internă. Dej a trecut la arestarea nejustificată a unor intelectuali (pe Al. Zub, de pildă, l-au arestat în gara Iași pentru simplul motiv că dorea să meargă, cu cântece, la mormântul lui Ștefan la 500 de ani de la urcarea pe tron). În acest context politico-istoric intern și internațional a fost arestat și Emil Manu, închis la Jilava și Canal, eliberat în 1962 și obligat să lucreze ca muncitor necalificat în construcții. Experiența sa carcerală s-a concretizat într-un jurnal. „gen neomologat”(E. Simion): Infernurile noastre. Jurnal de detenție (București, Editura Crater, 1993). Generos, nu consideră închisoarea pe care a suportat-o ca pe un infern propriu, ci comun, toți deținuții politici îndurând umilințe greu de imaginat.

Cu o pretinsă detașare, Emil Manu rememorează „timpul pierdut”, de la anchetare până la eliberare. Scos spre a fi anchetat, „mă așez pe scaun cu un sentiment tragic și într-o fracțiune de secundă mă întreb dacă trăiesc, pentru că tot ce mi se întâmplă e atât de absurd”. Și exemplifică. Recitind pentru sine din Paul Verlaine, gardianul îl interpelează spontan: „«Cine e individul?», a răsunat vocea paznicului. «Un poet simbolist francez» am răspuns eu. «Ai avut relații cu el, ai activat într-o organizație dușmănoasă, imperialistă?» «Nu, Verlaine a trăit în secolul trecut», i-am răspuns calm. «Pe noi să nu ne duci», a încheiat sergentul major care mă supraveghea”. Orele de anchetă, numeroase și torturante, aveau drept scop recunoașterea de către poetul arestat Emil Manu că „ponegrește orânduirea pe care noi o consolidăm cu mândrie”, iar tu, „în loc să scrii despre înfăptuirile noastre, aștepți să ne învadeze dușmanii imperialiști”. Și anchetatorul dă exemplul lui G. Călinescu, și el anchetat, care a modificat, la presiunea anchetatorilor, finalul poeziei Laudă zăpezii: „ Așa fără păcat este rufăria /Amintind de cămașa Sfintei Maria” (în varianta originală) și „Așa fără păcat este rufăria /Țesută la fabrică de fruntașa Maria” ( variantă revizuită).

La anchetă i s-a imputat că a scris despre Iorga, Pârvan, I. Barbu, Blaga și a vorbit „despre un roman dușmănos ca «Rusoaica»” lui Gib I. Mihăescu, că l-a insultat pe „maestrul” M. Sadoveanu („romanul Mitrea Cocor e un eșec și că nu pare scris de autorul Baltagului”), că Brâncuși „trebuie luat în brațe de noi, nu ignorat și stigmatizat ca un dușman”, că Arghezi e „extraordinar poet”, dar zice anchetatorul, pe „acest cameleon literar îl tolerăm că n-avem altul mai mare”. Ce i se mai impută poetului Emil Manu? Opinii personale, dar neoficiale, despre poeții comuniști francezi precum Aragon (îl faci „un obsedat al femeii sale”), că „lauzi o poetă rusoaică de care nu știm unde ai auzit” (pe Anna Ahmatova), că Boris Pasternak e „cel mai mare scriitor de azi din URSS și că romanul său Doctor Jivago este o capodoperă de valoare universală”.

Cu alte cuvinte, „ne înveți tu pe noi artă și literatură?” – îl apostrofează anchetatorul, care continuă sfaturile educaționale: „Ai să faci cum îți cântăm noi, o să te cumințim! Altfel, dacă nu-ți recunoști vina, te vom face în curând îngeraș”, avertizându-l: „N-o să vină nici Arghezi, nici Pasternak, nici dracu să te scape”, întrucât „societatea noastră nouă te-a avortat”. Alte acuzații: Vasile Voiculescu, pe care inculpatul îl pomenește „cu admirație”, este, în opinia anchetatorilor, „un pornograf, la antipodul poemelor mistice pe care le-a scris”, că Institutul de Istorie al Academiei Române ar trebui să poarte numele lui N. Iorga. Cât despre opiniile acestor „inchizitori moderni”, cum îi numește Emil Manu, care s-au specializat „într-o mare țară vecină”, despre nudism în literatură și artă, „dialogul” este de-a dreptul stupid și ridicol: „O femeie goală nu răscolește prin prezența ei decât simțurile; ce mă bați tu la cap cu «elogiul corpului omenesc»... eu știu una și bună: când vezi una ca asta «încalecă și f..., descalecă și du-te”. Jurnalul de detenție al lui Emil Manu nu este unul de ficțiune, deși regimul de teroare din închisorile comuniste, culminând cu „Fenomenul Pitești”, este greu de înțeles. Ororile, presiunea psihică, bătăile, umilințele, degradarea umană, crimele relatate și în serialul „Memorialul durerii” sunt la fel de greu de explicat sau digerat. Până unde poate coborî speța umană?! Ca să nu mai vorbim de camerele de gazare... Unii deținuți politici, nemaisuportând „constrângerea morală (nu pe cea fizică) n-au mai admis să fie traumatizat în numele unei umanități paranoice”, și s-au sinucis, cum e cazul profesorului D. Papadopol de la celebrul liceu „Traian” din Turnu Severin.

Nu-mi închipui cum un intelectual de talia lui Emil Manu, ca și alții asemenea lui, au putut suporta asemenea acte huliganice, că pot să ierte ca adevărați creștini, dar să așeze pe coala de hărtie toate aceste momente, pentru ca istoria să nu se mai repete (sau să credem asta). Emil Manu a trecut peste tot calvarul, și-a memorat și martorii acuzării: unul e Victor K., traducător din limba rusă, care „asigură instanța că eu am săvârșit toate acele infracțiuni, adăugând imediat că în patriotismul lui revoluționar n-a putut ascunde activitatea mea dușmănoasă”; „altul e Ion Caraion, total opus, care a luat asupra sa toate acuzațiile”, vina lui Emil Manu constând doar în „omisiune de denunț” (Aceeași „omisiune de denunț” a lui I.D. Sîrbu, nedenunțându-l pe Șt. Augustin Doinaș, l-a „costat” șapte ani de detenție). Referitor la atitudinea demnă a poetului I. Caraion, Emil Manu exclamă cu satisfacție îndreptățită: „Mă cutremură această noblețe!”. Și vine ziua eliberării: „Sunt chemat la grefă, unde mi se ia o nouă serie de amprente (ca la hoții de cai!) și mi se dă o sumă de bani: 400 lei pentru doi ani de muncă forțată”. În primele momente ale libertății, cumpără un ziar spre a fi la curent cu noutățile („Nimic semnificativ în afara indicației liderului sovietic [Hrușciov] de a cultiva porumbul cu însămânțarea la pătrat”) și se angajează „hamal în construcții”.

* *

*

Poetul, prozatorul, memorialistul, criticul și istoricul literar Emil Manu (pseudonimul lui Emil Cismărescu) s-a născut la 9 octombrie 1922, în satul Manu, comuna Izvorăl (azi com. Tâmna din Mehedinți, consătean cu boierul Șt. Issărescu, refugiat în SUA, căsătorit inițial cu principesa Ileana, fiica Reginei Maria, apoi cu o doamnă din familia prezidențială Kennedy), din părinții Ion Cismărescu și Ioana (născută Popescu), țărani înstăriți. În satul natal începe școala primară (1929-1934), la Turnu Severin urmează Liceul „Traian” (1934-1942), profesorul său de literatură, C.D. Ionescu, devenindu-i mentor. Între 1942-1946 este studentul Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, având profesori celebri: G. Călinescu, Tudor Vianu, Mircea Florian, M. Ralea, D. Gusti. Aici își susține licența sub coordonarea lui Tudor Vianu, cu teza Ideea de criză în cultura europeană (în 1946). În paralel, urmează și facultatea de Drept. În 1944, student fiind, este mobilizat la școala de Ofițeri de Rezervă și participă la celebrele lupte de la Păuliș, unde este rănit și decorat (ulterior, deținut politic). După absolvirea facultății, este profesor la Gimnaziul unic din Baia de Aramă și la Școala medie elementară de meserii din aceeași localitate (1947-1952). În 1950, părinții sunt deportați în Bărăgan. Între 1953-1954 este profesor la Corcova (Mehedinți) și la Turnu Severin.

În 1955 ocupă, prin concurs, postul de cercetător științific și secretar al Societății de Științe Istorice și Filologice, inițiind apariția publicațiilor „Limba și literatura” și „Studii de literatură universală”. Între 1958-1962 este arestat și condamnat politic. După eliberare, este angajat în construcții ca muncitor necalificat (hamal). În primăvara anului 1965, este angajat de Tudor Vianu, directorul general al Bibliotecii Academiei Române, pe postul de colaborator-zilier la depozitul de dublete din Bucureștii Noi. Aici „am putut descoperi și un mijloc de informare, citind (pentru redactarea fișelor bibliografice) periodice pe care nu apucasem să le consult la Biblioteca Academiei. Am fișat, astfel, sute de reviste obscure, scoase în orașe sau chiar în sate”. Grație Marianei Dumitrescu, soția lui Ion Dumitrescu, președintele Uniunii Compozitorilor, se angajează ca redactor-documentarist la Editura Muzicală, unde „am fost primit cu căldură, acomodându-mă cu stilul de muncă”, aici publicând antologia Muzică și literatură (în 1967). Din 1967 ocupă prin concurs postul de cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Coșbuc”, unde-și susține doctoratul cu teza: Ion Minulescu și conștiința simbolismului românesc, în 1973, sub coordonarea lui Ovidiu Papadima. Aici cunoaște consacrarea. Moare după o grea suferință, la București, la 18 septembrie 2005.

Fiind consăteni, l-am invitat la Biblioteca „Aman” pentru conferințe, purtam deseori convorbiri telefonice; în ultima parte a vieții, nu mai putea articula cuvintele, și ca atare, nu mai puteam conversa. A debutat în ziarul severinean „Nădejdea” (1940) și editorial cu monografia Traian Demetrescu, în 1958. Primește Premiul Academiei Române în 2001 și al Uniunii Scriitorilor, în 2002. Alte cărți: Prolegomene argheziene (1968), Incunabule (1969), Ceremonia faianțelor (1971), Mica „Eroica” (1971), Reviste românești de poezie (1972, 2001), Sinteze și antisinteze literare (1975), Ora magnoliilor (1976), Ultima corabie cu pânze (1976), Tudor Arghezi (1977), Eseu despre generația războiului (1978, 2001), Roza vânturilor (1980), Vesperalia (1980, 1999), Sensuri moderne și contemporane (1982), Poveștile de la ora șapte (1983), D. Stelaru (1984, 2003), Spațiu etern (1985), Ora reveriilor (1989), Galaxia Eros (1997), Cafeneaua literară (1997), Utopia nopții (1998), I. Caraion (1999), Eminescu în timp și spațiu (2000), Viața lui Marin Preda (2003), Istoria poeziei românești moderne și moderniste (vol. 1-2, 2004). A îngrijit ediții din E. Barbu, I. Minulescu, I. Caraion, D. Stelaru etc. Despre creația sa s-au pronunțat elogios: D. Micu, Petru Poantă, N. Balotă, Gh. Bulgăr, C. Cubleșan, I. Caraion, Daniel Dimitru, M. Ungheanu, Șerban Cioculescu, Al. Piru, Teodor Vârgolici, Barbu Cioculescu, Eugen Simion, I. Simuț, Marian Popa, Ileana Roman. Profesorul Cornel Boteanu din Baia de Aramă a publicat, în două ediții, monografia Emil Manu în orizontul natal. La centenarul nașterii sale, Emil Manu a intrat într-un nemeritat con de umbră, dar locul său în istoria literaturii române este asigurat de întreaga sa creație poetică și de istorie literară, care prin profunzime și spirit critic vor constitui pietre de temelie al edificiului național cultural.

Tudor Nedelcea