A-ți iubi națiunea nu înseamnă a urî alte națiuni, a-ți iubi mama nu înseamnă că urăști celelalte mame (Oare care-i motivația schimbării celui mai frumos cuvânt din lume și din toate limbile mama în „părinte 1”?!). Naționalismul n-are nimic în comun cu xenofobia, rasismul, antisemitismul sau alte anti..., doar cu prostia). „Naționalitatea trebuie să fie simțită cu inima și nu vorbită numai [sublinierea lui Eminescu, n.n.] cu gura” (ms. 2257). Pentru unii, Eminescu este „românul absolut” (Petre Țuțea), pentru alții este „cadavrul din debara” (care a fost decorați cu medalia „Petöfi”). Și continuă să ne lămurească autorul Luceafărului: „ Nu cu fraze și măguliri, nu cu garde naționale de florile mărului se iubește și se crește nația adevărată. Noi o iubim așa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare până în zilele noastre. O iubim „sans phrase” [...], dar o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea îndoită azi la lucruri străine și la oameni străini. Și chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremurilor și s-ar șterge din memoria tuturor, tot pe aceeași cale a conservării naționalității și țării vom stărui, fără a face în această supremă privire nicio concesie primejdioasă ideilor veacului. Cine în această privire nu e cu noi e contra noastră” ( „Timpul”, IV, nr. 115, 27 mai 1879, p. 1).
În acest concept eminescian o putem așeza, cu gratitudine, pe regina noastră, Maria, Regina Reîntregirii.
În istoria noastră o putem asemăna cu Maria, soția domnitorului-martir Constantin Brâncoveanu, care și-a dat viața sa și a celor patru feciori ai săi, a sfetnicului Ianache, în prezența ambasadorilor țărilor creștine europene (?!), de Sfânta Maria Mare a anului 1714 pentru păstrarea credinței creștine și a țării sale mult râvnită și pe atunci și dintotdeauna.
Chiar în familia regală, Regina Elisabeta (Carmen Sylva, ca pseudonim literar), soția regelui Carol I, și-a dedicat întreaga activitate de prima Doamnă intereselor națiunii române), ajutând în Războiul de Neatârnare (fiind numită „mama răniților”), sprijinind moral și chiar material aproape întreaga elită românească (invintându-l pe Eminescu la Palat, ducându-i ceașca cu ceai făcută de ea însăși a comentat: „eram ca o vestală care duceam ofrandă regelui poeziei românești”), având relații externe cu mari personalități (a purtat corespondență cu marele Lev Tolstoi). La Palat se îmbrăca în iie românească spre a dezvolta industria casnică; dar, mai presus de toate, a scris despre români și România cu sinceritate și obiectivitate, stil de viață care a impresionat-o pe urmașa ei la tronul României, Regina Maria: „Femeie de o puternică pasiune în tot ce iubea sau ura, având atâta entuziasm cât acei care încep abia viața, mare muncitoare, gânditoare mare, regina Elisabeta avea adesea nevinovăția copilului. Impresionabilă și idealistă înfocată, ea nu vedea totdeauna lucrurile sau oamenii potrivit cu adevăratul lor preț, și, de aceea adeseori cădea prada celor care știau cum să speculeze prea marea bunătate a inimii sale.
Trăia pentru alții. Mâna-i era totdeauna gata să dea, urechea să asculte, ochiul să verse lacrimi pentru durerea altuia. Era într-însa ceva din furtunile naturii; avântul ei era tot atât de vijelios ca și disperarea ei” ( Vezi N. Iorga, Regina Maria. Cu prilejul încoronării, Iași, TipoMoldova, 2017, p. 40).
Numită pe drept cuvânt „Regina Marii Uniri”, „Regina Unică a României Unite”, alcătuirii volumului Maria – Regina Marii Uniri (Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni și Fundația Cultural-Științifică a Aromână „Andrei Șaguna”, 2013), IPS Teodosie, A. Papari, Liviu Pandele, Victor Crăciun, M. Zidaru, Tr. Brătianu, Cristiana Crăciun, Mircea Chelaru au omgiat-o la împlinirea a „75 de ani de la trecerea în lumea arhanghelilor neamului a A.S. Regale Maria de România”. Aici, în acest volum, citim Rugăciunea unei Regine, un emoționant text sacru care dă măsura personalității sale: „Îmi înalț inima spre Tine, oh! Doamne! Ascultă, te rog, ascultă smerita mea rugă. M-ai înălțat, m-ai așezat în locul de slavă și ai pus în mâinile mele o putere ce nu e hărăzită multora.
Dă-mi o inimă vitează ca să suport toate durerile pe care le văd și le aud; o inimă vitează ca să nu pierd curajul la sfârșitul unei zile de zbucium; o inimă destul de mare ca să îi poată iubi și pe cei pe care nimeni nu-i iubește, destul de dreaptă ca niciodată să nu osândească în grabă și destul de milostivă ca să poată ierta «de 70 de ori 7»”.
Nicolae Mareș o numește „o stea pe cerul românesc”, parafrazând versurile lui Vasile Militaru la trecerea la cele veșnice a Reginei: „O stea pe cerul nopții cade... e parc-o lacrimă de sânge... / Prelung plâng clopotele toate.../ Plângi țara mea,că ai ce plânge! (N. Mareș, O stea pe cerul românesc. Regina Maria a României: Șase schițe, București, Editura Fundației de Mâine, 2019, 94 p.).
Să pătrundem cu emoție și evlavie în biografia acestei regine, care și-a uimit contemporanii, români, europeni sau americani, iubită de întregul popor român, dar urâtă și umilită de propriul său fiu, devenit rege.
S-a născut la 30 octombrie 1875 în Comitatul de Kent din Marea Britanie, ca fiică a Ducesei Maria (fiica țarului Alexandru al II-lea și a prințesei germane Maria de Hesse) și a Ducelui Alfred de Edinburg, fiu al Reginei Victoria a Marii Britanii. După o copilărie fericită în familie, îl întâlnește, aproape întâmplător, pe viitorul său soț, Ferdinand, la unchiul său, Frederich de Hohenzollern.
De fapt, Regele Carol l-a trimis special în Germania spre a întrerupe povestea de dragoste dintre prințul moștenitor Ferdinand, și Elena Văcărescu (din familia poeților boieri, viitoare mare criitoare și diplomată. Cei doi îndrăgostiți, Maria (17 ani) și Ferdinand (27 ani), se logodesc la Potsdam, iar căsătoria are loc la Palatul Cotroceni, la 29 decembrie/10 ianuarie 1893, întâi cununia civilă, apoi cea catolică, iar petrecerea are loc la castelul Sigmaringen, la sfârșitul luni ianuarie 1893. Tinerii întorși în țară prin Ardeal participă la slujba religioasă de la Mitropolia noastră ortodoxă, iar la Biserica Sfântul Spiridon se oficiază căsătoria ortodoxă: „Mulțime, urale, zgomot, bună primire, veselie ... dar cu toate că eu eram punctul central în jurul căruia se desfășura atâta alai, nu eram decât o biată mică străină într-o țară străină”.
„Biata mică străină” avea să devină, prin meritele proprii, una dintre cele mai iubite personalități feminine din istoria românilor, iar țara străină i-a devenit propria-i țară, pe care a slujit-o cu devotament și credință.
Prin această sfântă căsătorie, englezoaica devine românca Maria, iar România a devenit pur și simplu Țarea mea. O mărturisește cu sinceră empatie: „Iubirea mea pentru această țară, pe care am făcut-o a mea prin lacrimi și suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanțuri de oțel, legată prin inimă, prin creier și prin sânge. Simt că fiecare din cei șase copii ce i-am e unul din inelele acelui lanț pe care numai moartea și dezastrul îl pot sfărâma”.
Tânăra regină, cu „ochi albaștri argintii” se instalează cu soțul ei, Regele Ferdinand, la Cotroceni, dar frecventează și Castelul Peleș din Sinaia, unde i se nasc primii doi din cei șase copii ai cuplului: Carol (viitorul Carol al II-lea, în 1893, și Elisabeta (viitoarea regină a Greciei, în 1894). La Gotha (Germania) Maria dă naștere Marioarei (viitoare regină a Jugoslaviei, în 1900), la Peleș îl naște pe Nicolae (1903), la Cotroceni pe Ileana, în 1909 (măritată întâi cu principele Anton de Hamsburg, apoi cu boierul mehedințean Ștefan Issărescu, după despărțire s-a călugărit sub numele de Maica Alexandra). Al șaselea copil și ultimul, Mircea, moare la numai patru ani de febră tifoidă.
Între 1899-1902, Regele Carol I și Regina Elisabeta construiesc pentru viitoarea familie regală castelul Pelișor (lângă Peleș), principesa Maria punându-și amprenta asupra arhitecturii și mobilierului din interior.
La 27 septembrie/10 octombrie 1914 moare regele Carol I, pe tron urmându-i nepotul său de frate, Ferdinand, la 28 septembrie/11 octombrie 1914.
Doi ani mai târziu, moare și Regina Elisabeta, la 1 februarie 1916. Noul cuplu regal avea să împlinească o misiune istorică, a Reîntregirii Neamului, intrând în Primul Război Mondial de partea cui o cereau interesele naționale ale României (regele Carol I refuzase acest deziderat).
Primirea vestei, prin telefon de la prințul Știrbei, că este regină, a suportat „una dintre emoțiile cele mai zguduitoare și covârșitoare din viața mea”, conștientă de „nemărginita răspundere ce m-aș aștepta, mai ales din pricina vremurilor în care trăiam și a faptului că situația Europei îndeobște și mai ales a României era în grea cumpănă. Eram în pragul unei noi ere politice și orice mișcare, orice hotărâre aveau să fie de o însemnătate covârșitoare. Clipa era solemnă, dar nu simțeam nicio teamă, deși mi se părea că mi se deschisese asupra vieții o ușă tainică”. Își alege ca Doamne de onoare pe Maruca Cantacuzino, Cella Delavrancea, Dissescu, Haret, Antonescu, Mimi Racolă, Catargi, Julie Ghica.
Femeie-bărbat ( „Se spunea - și nu era departe de adevăr – că ea era adevăratul bărbat al familiei regale române”), nota în 1919, gen. Mordaq, șeful Cabinetului Militar al primului ministru al Franței. Apud N. Mareș, op. cit. P. 11) tânăra regină făgăduiește defunctului rege Carol că „îți vom duce vitejește opera mai departe”, că „voi încerca să fiu cum ai fost tu, credincioasă până la moarte, să-ți iubesc țara cum ai iubit-o tu, atâțea ani îndelungați; cu Voia Domnului îți vom duce înainte opera fără a ne teme”. Și l-a convins pe soțul său șovăielnicul Nando, să intre în război de partea Antantei, devenind în acele vremuri de restriște, 1916-1918, „cei mai temeinici prieteni din lume și că suntem legați de țara noastră așa cum nu e dat multor suverani să fie. Suntem una cu poporul nostru și, cu toată dezbinarea trecătoare, poporul nostru e una cu noi”. Aici, Regina este prea optimistă „cu toată dezbinarea trecătoare”.
Bucuria de a trăi, ce-i alerga prin vine și îl făcea să-și dea capul pe spate râzând cerului deasupra lui, era strâns împletită cu câmpiile, cu munții, cu pădurile, cu ogoarele, cu râurile acestei țări care era a lui. Fiece picătură de sânge din vinele lui era legată de acest pământ peste care trecea în galop.
Nu s-ar putea simți acasă în nicio altă țară din lume, aceasta era moștenirea lui, dreptul lui...
Și în acea clipă știam cu o siguranță tare ca piatra că, chiar dacă s-ar hotărî alții să plece, eu cu copiii mei aș rămâne lipită de acest pământ, căci a ne smulge de lângă el însemna să ne smulgă inima din trup” (Maria – Regina Marii Uniri, p. 130-131).
Hotărârea României în 1916 de a intra în război (acolo a fost războiul „nostru” nu cel din Irak, Afganistan sau Ucraina) a însemnat privațiuni, lacrimi, răniți și morți, dar și împlinirea unui ideal. Regina s-a dovedit a fi din nou la înălțime, impresionând prin devotament, energie, curaj, sfidarea morții: „eu nu am timp să fiu bolnavă și atâta timp cât România are nevoie de mine”, scrie principesa Ileana, fiica ei. Când se întorcea acasă la Iași, partea de jos a rochiei Reginei era plină de păduchi, dar Regina n-a luat niciun medicament și Dumnezeu a păzit-o.
Dar Primul Război Mondial aduce și bucurie în sufletul românilor de pretutindeni și al Reginei implicit. „Basarabia s-a declarat alipită de România; aceasta ne pricinuiește o mare bucurie”, dar și o temere în contextul european politic al anilor 1918-1920 și al semnării Păcii de la Buftea: „nu pot decât să privesc viitorul cu teamă și să mă întreb ce necazuri noi vor izvorî din aceasta”. Și vor izvorî multe necazuri, pe care tot Regina avea să le rezolve.
Totuși, „alipirea Basarabiei, notează ea, la 30 martie/12 aprilie 1918, e netăgăduit un mare eveniment pentru țara noastră. E primul pas «Unirea» visată de România”. Întoarcerea familiei regale la București, după exilul forțat la Iași, este descris cu minuțiozitate: „am fost aproape strivită de mulțimea scoasă din fire de fericire, inima mi-e plină până la revărsare”, „mulțime nerăbdătoare, sute de soldați, urale furtunoase, muzici, cântări și fluturatul multor steaguri, o înveselire obștească”, „o simfonie amețitoare de roșu, galben și albastru”.
Într-o scrisoare către mama sa, din 19 septembrie/2 octombrie 1916, Regina Maria vorbește nu de probleme familiale cum ar fi firesc, ci tot despre „Țara mea”: „Fiecare țară are idealul ei, iar țara noastră a nutrit un vis de secole, visul că într-o bună zi toți românii vor fi uniți sub o singură coroană – nu există nici cel mai mărunt și mai ignorant țăran, în cel mai uitat colț al țării, care să nu fi avut acest vis. Pentru ei, acest război este unul sfânt și își vor da de bunăvoie ultima picătură de sânge pentru a-l realiza!”.
Sfârșitul Primului Război Mondial nu însemna și împlinirea idealului românilor. Împeriile se destramă, urmează formarea statelor naționale. Dar cum? Își intră într-un rol decisiv Regina Marii Uniri. „Am fost trimisă în afara granițelor ca să vorbesc pentru țara mea, de a pune problemele sale în fața acelora care astăzi remodelau harta Europei și eram bine averizată că România se afla într-o situație delicată”, conștientă de faptul că „misiunea mea era aproape misiunea unui bărbat, [dar] felul meu de a pleda a fost acela al unei femei”.
Are o misie grea, dar se simte flatată că „toți s-au gândit că pot ajuta”, dar cel mai mult Regina simte că poate ajuta Țara, prin recunoașterea internațională a Unirii de la 1 Decembrie 1918. Se întâlnește cu decidenți politici mondiali: Clemenceau, primul ministru francez, președintele Franței, Poincaré, președintele SUA, Wilson, regele Marii Britanii, George al V-lea etc. „Am prezentat nevoile și aspirațiile poporului meu. Am pledat, am explicat, am rupt nesfârșite lănci în apărarea lui. Am dat țării mele o imagine energică, vie și mulți au înțeles și mi-au susținut eforturile, înțelegând entuziasmul care mi-a dat putere”. Regina Maria a pus pe harta Europei un nou stat: România. Vine în Parlament, alături de Ferdinand, după acest istoric turneu diplomatic victorios, dar este nevoită să recunoască un adevăr care ne macină de secole: „Toți românii noștri nu erau uniți așa cum ar fi trebuit să fie, lumea după război nu se arătase la înălțimea eroismului desfășurat în timpul giganticului efort de a câștiga. Am câștiga, dar lumea a rămas mică, sordidă, lacomă și egoistă. Se mimează unul pe altul, sunt invidioși și egoiști, lacomi și meschini în scopurile lor. Puțini, prea puțini se ridică deasupra mocirlei cu idealuri curate și dorințe spre bine”.
Trist adevăr! Aceleași lucruri le-a exprimat și Eminescu, când a vorbit de voievodul martir Grigore Ghica III.
Și vine anul încoronării, 1922, cu inevitabilele găselnițe românești și nu numai: Regelui nu i se permite de Vatican să intre într-o biserică ortodoxă, el fiind catolic.
Tot Regina rezolvă: încoronarea se face în fața bisericii. Partidele Național Liberal și Național Țărănesc – deci naționale – nu participă, fiind în opoziție, întrucât, iar serbarea de la Alba Iulia era doar o „manifestare de partid”.
La 15 octombrie 1922, Ferdinand este încoronat la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor, alături de Regină, care s-a implicat și în politică, cu rezultate benefice, rol pe care și-l autodefinește: „Adevărul este că eu fac munca unui bărbat și a unei femei totodată și oamenii mă tratează ca și cum aș avea o autoritate pe care, de fapt, nu o am. Vin la mine miniștrii, politicieni, generali, mari industriași și oameni de finanțe, oameni de toate naționalitățile și de toate categoriile. Eu sunt un fel de organ executiv, ceea ce Nando nu este, acesta e adevărul: dar ceea ce face activitatea atât de imposibil de obositoare este toată acea muncă pregătitoare – cuvântul final trebuie să fie rostit de rege. El nu știe cât am eu de lucru, deci poate sta liniștit, neștiind. Aparține acelei categorii de ființe care nu fac niciodată singure lucrurile, deși deseori se gândesc la ele și vor sau speră să le facă”.
De menționat că înainte de a intra în Primul Război Mondial, România avea 137.000 km pătrați și 7.700.000 locuitori, iar după 1 Decembrie 1918, România Mare, însuma 295.000 km pătrați pe care locuiau 17. 000.000 suflete.
După un turneu de asemenea triumfal în SUA în 1926. Regina Maria, care a trăit în România 45 de ani, este nevoită să se întoarcă în țară, datorită înrăutățirii sănătății soțului ei, Regele Ferdinand, care-și dă obșteșcul sfârșit la 20 iulie 1927, la Pelișor.
Pentru această Regină-Om încep necazurile, datorate fiului său cel mare, Carol, care a încălcat conștient legile țării și statutul Coroanei Regale, dezertând de pe frontul din Moldova („Mai degrabă să mori de un glonț dușman și să zaci în bunul pământ românesc decât să dezertezi într-un asemenea moment, disprețuit de întreaga țară, ceea ce va apăsa greu pentru tot restul vieții tale”), căsătorindu-se ilegal cu Zizi Lambrino. Carol se autoexileză în 1925, renunță la domnie în favoarea fiului său legitim, Mihai, dar, apoi se răzgândește. La 6 mai 1928 încearcă o lovitură de stat, închiriind două avioane din Marea Britanie. Autoritățile britanice îl opresc, îl declară „persoana non grata”. În iunie 1930 se întoarce în țară și se instalează prin forță ca rege, înlăturându-și de pe tron pe propriul său fiu. Asupra mamei sale, Regina Maria, își varsă toată ura, pentru că nu i-a tolerat aventurile amoroase și destrămarea familiei.
Dar să lupți împotriva poporului tău copil?”.
Dureros strigăt de mamă! Se confirmă un proverb românesc: „Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”. Și Regina Maria a fost pedepsită cu vârf și îndesat. Și nu de oricine, ci de propriul său fiu. Mai aud/citesc/ascult pe unii așaziși monarhiști vorbind la superlativ despre Carol al II-lea, considerându-l „voievod al culturii”, cum l-a numit, din simplă slugărnicie, un ziarist din perioada interbelică; dar Elena Ceaușescu n-a fost numită „savant de renume mondial” nu numai în țară, ci chiar de universitățile străine care i-au acordat, prin mijlocirea lui Pacepa, titlul de „doctor honoris causa”. Și a fost savantă?!
Dacă spun despre Carol al II-lea că a fost dictator ( a desființat, în 1938, toate partidele politice din România, creându-și propriul partid „Totul pentru Țară”), că a adus România la cele mai strâmte hotare etc., ești catalogat imediat ca antimonarhist. Ai voie să-i critici pe Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Brâncoveanu, Cuza Vodă etc., nu și pe unii regi, sau unele fapte ale acestora, căci aceștia sunt trimișii lui Dumnezeu pe pământ și sunt infailibili. Adevărații istorici și oameni de cultură știu să țină dreapta cumpănă.
Revenim la eroina noastră, Regina Maria. Este firesc ca după atâtea necazuri, sănătatea să i se șubrezească. În martie 1937 este diagnosticată cu hemoragie internă. Dr. Eppinger din Austria vrea s-o examineze la clinica sa din Viena, dar Carol al II-lea nu aprobă această deplasare. Este investigată la Dresda și trimisă înapoi la Sinaia că n-au ce să-i facă, călătorește cu trenul, Carol al II-lea neaprobându-i călătoria cu avionul, fiind prea costisitoare. O nouă hemoragie o obligă să oprească 12 ore la Cernăuți. Ajunge în sfârșit la Sinaia și-și comandă o „rochie largă gri-perl”.
Moare la Pelișor, la 18 iulie 1938, orele 17.30, corpul neînsuflețit fiind depus în holul castelului Pelișor, îmbrăcat în stofă violet, culoare dorită de Regină în locul negrului. Catafalcul era învelit în roșu, sicriul cu tricolorul național și armele regale, cum ne încredințeză Ion Bulai. Pe 21 iulie 1938, corpul reginei e adus la Palatul Cotroceni pentru trei zile, după care este depus la Palatul Regal. Pe 24 iulie 1938, trupul reginei, transportat într-un vagon deschis, ajunge la Curtea de Argeș, fiind înhumată alături de soțul ei, Regele Ferdinand, și de prima familiei regală românească: Carol I și Elisabeta. O țară întreagă a plâns-o ca pe o adevărată regină-mamă. Și-a exprimat dorința (conform unui bilet găsit în poșeta sa) la întoarcere de la Dresda ca inima să-i fie îngropată la Balcic. I s-a îndeplinit dorința: învelită în vată formolizată, inima Reginei a fost așezată într-o casetă de argint și depusă la Biserica Stella Maris din Balcic; după cedarea Cadrilaterului, inima a fost luată de fiica ei, Ileana, și ascunsă într-o stâncă de la Palatul Bran, iar din 1970, inima Reginei a fost depusă la Muzeul Național de Istorie din București ca un odor sfânt, făcând parte din patrimoniul național cultural.
Ultimele cuvinte/gânduri testamentare ale acestei mărețe Regine au fost adresate celor dragi, pe care i-a iubit și slujit cu sfințenie:
„Țării mele și Poporului meu,
Când veți citi aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și, totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniștea mormântului.
Maria”
Un testament pe măsura sufletului său atins de Divinitate. În numele ei și a faptelor sale, toți românii să mediteze, poate vor fi mai buni, mai înțelegători, mai toleranți, mai uniți, mai buni creștini, mai.... Până atunci, să-i ridicăm Reginei monumente artistice, să-i dedicăm creații, să-i atribuim numele unor străzi, cartiere, instituții s-o respectăm cu evlavie etc.
Stă în puterea noastră. Măcar atât!
* *
*
Maria de Saxa-Coburg n-a fost numai Regina României, ci și o reputată scriitoare, recunoscută pe plan european, publicând povestiri, romane, povești în engleză și traduse în limba română, unele chiar de N. Iorga. În două volume de Povești reunește 12 basme fermecătoare închinate copiiilor din România Mare: (Poveste de Crăciun, Copila Soarelui, Comoara lui Baragladin, Cei trei purcei, Trandafirul lui Conu Ilie, Insula Șerpilor, Cartea minunată a părintelui Simion, Sămânța înțelepciunii, Ciobanul și Domnița, Baba Alba, Orfana, De coada Cometei).
Alte volume: Crinul vieții (1912), Visătorul de vise (1912), Ilderim (1915), Patru anotimpuri (1915), Povestea unei inimi (1915), Povestea unui dor nestins (1916), Povestea neastâmpăratei Kildeen (1917), O poveste de la Sfântul Munte (1917), Regina cea rea (1918), Minola (1918), Țara mea (1921), Cartea de basme a reginei României (1923), Glasul de pe munte (1923), Înainte și după război (1925), Lulaloov (1929), Casele mele de vis (1930), Copila cu ochi albaștri (1930), Regine încoronate (1930), Stella Maris (1933), Povestea vieții mele (trei volume, 1934) etc.
La 1 mai 1915 a fost aleasă membră de onoare a Academiei Române. Din familia regală, au mai fost membrii ai Academiei Române: regele Carol I (membru de onoare al Societății Academiei Române la 15 septembrie 1867; președinte de onoare (27 mai 1879 - 27 septembrie 1914) și protector (15 septembrie 1867 – 27 septembrie 1914); Carol al II-lea (membru de onoare la 17 mai 1921, președinte de onoare și protector al Academiei Române (8 iunie 1930 – 5 septembrie 1940); Regina Elisabeta (membră de onoare la 4 aprilie 1881); Ferdinand (membru de onoare la 16 martie 1890; președinte de onoare și protector (29 septembrie 1914 – 20 iulie 1927); Mihai (membru de onoare din 19 decembrie 2007 și protector (6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947); Nicolae, principe de Hohenzollern (membru de onoare din 28 mai 1929, repus în drepturi la 3 iulie 1990).
* *
*
Destinul ne-a dăruit o poveste frumoasă: o prințesă din Anglia, rudă cu multe familii regale, a venit pe plaiurile Mioriței, s-a căsătorit cu un prinț german și a făurit o Românie Mare și ne-a „românizat”, ne-a schimbat Istoria.
În veci fie-i numele lăudat!
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu