Ne-a părăsit un martir - Radu Ciuceanu

Aflu din articolul lui Dumitru Avram din „Flacăra lui Adrian Păunescu” (nr. 37, 23-29 septembrie, 2022) că a plecat dintre noi Radu Ciuceanu, un martir al neamului, despre care nu s-a spus / scris niciun cuvânt. Inacceptabil! Apar știri despre pseudopersonalități, simple dar agresive nulități, despre bătăi conjugale, preoți-obsedați sexuali, dar nimic despre cei care au făcut ceva pentru Patrie. Scriam recent că Ne mor românii, referindu-mă la bucovineanul Vasile Tărâțeanu, umilit și batjocorit la Cernăuți, dar mă gândeam: câți alți Români ne-au părăsit și nimeni nu le-a luat locul: Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Leonida Lari, Gr. Vieru, N. Dabija, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu-Dumitreasa, Teoctist, Florin Constantiniu etc., etc. Aceștia sunt români și punctum, vorba Eminescului. Ceilalți sunt pseudoromâni sau români vânduți. Am participat la Congresul Romfest, organizat de părintele Gh. Calciu-Dumitresa, la București, în 1999. Marea majoritate a românilor nevoiți să-și părăsească Țara după războiul ultim se întrebau (după ce au condamnat acordul România-Ucraina, semnat sub Emil Constantinescu) de ce mișcarea de rezistență din munți împotriva bolșevismului nu este cunoscută în Țară, după 1989.

Această mișcare națională desfășurată din munții Bucovinei, trecând prin cei Orientali și Apuseni până-n Maramureș, a fost cea mai amplă și îndelungă mișcare de rezistență și luptă contra bolșevizării țării de către Stalin, efectuate de cozile de topor din țară, din toate țările socialiste (Evidențiem revoluția maghiară din 1956, fără să-i cunoaștem sloganul). Ne salvează excelentul serial Memorialul durerii, realizat de Lucia Hossu-Longhin printre inițiatori aflându-se Oct. Roske și omul despre care scriu cu pioșenie. Radu Ciuceanu s-a născut la Craiova, la 16 aprilie 1928, ca fiu al Elenei și Ștefan Ciuceanu. Tatăl său, profesorul Ștefan Ciuceanu (studentul lui N. Iorga), a fost o personalitate marcantă a Olteniei: directorul Fundației „Alexandru și Aristia Aman”, cofondator al Muzeului Olteniei și al revistei „Arhivele Olteniei” (1922-1943), publicist, istoric. Despre pesonalitatea acestuia, dar și despre fiul său, Radu, a scris o excelentă monografie istoricul craiovean Toma Rădulescu (trecut și el dincolo, alături de alți istorici locali pe nedrept uitați: Paul Rezeanu și Luchian Deaconu), Ștefan Ciuceanu. Un profesor pentru eternitate, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2019.

Din această documentată carte îmi voi lua informațiile despre cel care ne-a părăsit recent. Radu Ciuceanu urmează Liceul „Carol I” din Craiova și se înscrie la Facultatea de Medicină din București (ca și Gh. Calciu-Dumitreasa sau Bartolomeu Anania la Cluj, împărtășind același destin). La numai 19 ani, în 1947, grație educației patriotice din familie, se alătură Mișcării Naționale de Rezistență din nord-vestul Olteniei (M.N.R.O.), condusă de gen. Iancu Carlaont, intrând în grupurile paramilitare din Munții Retezat și Valea Cernei. Peste numai un an este cooptat în comitetul militar al Mișcării. La Mănăstirea Tismana, împreună cu starețul Gherasim Iscu, a montat un aparat radio emisie-recepție spre a lua legătură cu anglo-americanii, care însă ne-au trădat. În septembrie 1948 este arestat la Craiova de securistul (fost cizmar), C. Oancă, de Procuratură și de N.K.V.D., de servicii secrete sovietice (În unele cimitire din țară, în aleea eroilor, figurează „eroi” sovietici morți prin 1946-1948?!). În urma unui simulacru de proces (made în URSS) în 1949 este condamnat la 15 ani temniță grea pentru „crimă de uneltire împotriva ordinei sociale” (sentința 928/21 iunie 1949), fiind închis în pușcăriile din Craiova, Pitești (aici a suferit groaznicul, experiment”), Jilava, Târgșor, Gherla, Lugoj, Văcărești, București, unde s-a îmbolnăvit de hepatită cronică, TBC, fiind în pragul sinuciderii. În urma decretului dejist, este eliberat în 1963 (deși făcuse deja 14 ani), dar cu domiciliul obligatoriu. Buletin și drept de lucru primește în 1965, începându-și activitatea postcarcerală ca muncitor necalificat. În 1967 reușește să se angajeze ca referent, fotograf și apoi arheolog la Institutul de Arheologie din București.

În 1975, în urma unui decret prezidențial de „reorganizare” a activității științifice, este îndepărtat din Institut (ca fost deținut politic) și transferat la Muzeul de Istorie și Artă al municipiului București. Revine la Institutul de Arheologie „V. Pârvan” abia după 1989. Între 1968-1972, urmează cursurile Facultății de Istorie din București, avându-i profesori pe D. Berciu (decan), D. Tudor, Emil Condurachi, Aurelian Sarcedoțeanu, I. Nistor. La doctorat nu s-a putut înscrie decât în 1994 (datorită trecutului său politic), susținându-și teza Autocrație și naționalism. Destinul unei familii: Ghiculeștii, 1665-1856, în 1998, la Institul de Istorie „N. Iorga” al Academiei Române. Ca arheolog a participat la săpături la bisericile și mănăstirile bucureștene (Văcărești, Antim, Sf. Ilie-Rahova, Cuibul de Barză, Olteni, Olari, Sf. Nicolae Jitnița, Sf. Vineri, Foișor), la mănăstirile Putna și Coșula, la alte monumente istorice și arhitecturale. În timpul regimului comunist, împreună cu Daniel Barbu și Oct. Roske, a luat atitudine împotriva demolării de biserici, realizând un studiu documentat trimis „Europei Libere”, sub anonimatul „Grupul de Supraveghere a Monumentelor Istorice” (difuzat în iunie-august 1981 și iulie-septembrie 1985).

Pentru această atitudine a fost înlăturat din Institutul de Arheologie. În timpul revoluției din decembrie 1989 a luptat în stradă, apoi a devenit fondator sau cofondator al unor instituții postrevoluționare necesare: „Clubul 22”TV, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (A.F.D.P.R.), membru fondator al Partidului Foștilor Deținuți Politici, Partidului Național Liberal (reînființat de Radu Câmpeanu), membru fondator al primului parlament român, unde a ocupat funcția, binevenită, de președinte al Comisiei pentru Cercetarea Abuzurilor și Corupției. Din 2000, este ales deputat de Olt al Partidului „România Mare”. În 1993 a devenit director fondator al Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului sub egida Academiei Române, funcție avută până la sfârșitul vieții (12 septembrie 2022). A fost înhumat la Cimitirul Bellu, cu onoruri militare. Radu Ciuceanu este autorul unor volume memorialistice: Intrarea în tunel (1991), Potcoava fără noroc (1994), Jurnalul unui om liniștit (vol. 1-2, 2005-2006), Prea mult întuneric (2012), La taină cu diavolul (2015); de istorie: Regimul Penitenciar din România (2001), Mișcarea Națională de Rezistența din Oltenia, vol.1-V, 2001, 2003, 2004, 2007), Război împotriva corupției (vol. 1-3, 2003, 2004), drama istorică Frumoase zile de tinerețe (2011) etc., iar în colaborare a editat: Misiunile lui A.I. Vâșinski în România (1997), Rezistența armată din Bucovina (1998), Începuturile Mișcării de Rezistența în România, vol. 1-2 (2000-2001), BOR sub regimul comunist (2001), Stenogramele ședințelor conducerii PCR (2003), Rezistența din Munții Făgăraș (2007), Masacrele de la Katyn (2008) etc. La 75 de ani, în 2003, Fl. Constantiniu, Dalila Lucia Aramă și Dan Cătănuș i-au dedicat un volum omagial: Un destin și o viață.

Pentru întreaga acrivitate și pentru opera sa, Radu Ciuceanu a fost distins cu numeroase diplome, medalii premii, precum: Premiul „Liviu Rebreanu”, acordat de Centrul Național Ecumenic (1995), Diplomă de onoare a Asociației „Tradiția Cavaleriei” (1998) și a Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (1999), a Fundației „Panteonul României”, a „Fundației „Sfinții Închisorilor” (2012) etc. Biserica Ortodoxă Română i-a acordat Ordinul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (2003), iar președintele României, Ion Iliescu, l-a decorat cu Ordinul Național „Serviciu credincios” în gradul de cavaler etc. Cea mai mare onoare a fost alegerea sa membru de onoare al Academiei Române. Ca director al Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova i-am invitat pe Radu Ciuceanu și pe mama sa, Elena Ciuceanu, la sărbătorirea instituției, unde tatăl său fusese director, la aniversarea a șapte decenii de existență, în decembrie 1978. Invitația am făcut-o în „complicitate” cu istoricul Ion Donat, care mi-a dat adresa (Bd. Dacia).

Seara târziu, la masa festivă, Radu Ciuceanu m-a întrebat cum am avut curaj să-l invit având în vedere trecutul său politic. Nimeni de la partid sau securitate nu m-a întrebat acest lucru. S-au simțit bine în mijlocul bibliotecarilor și al invitaților la simpozion, dovada scrisorilor profunde ale doamnei Elena Ciuceanu către mine din care citez: „Atunci când firul vieții începe să se subțieze și când capătul lui nu-l poți ghici când se va pierde, foarte puține sunt prilejurile ce-ți oferă nu numai întoarcerile înapoi, sub dulcea strașină a amintirilor, dar și ocazia nesperată să întâlnești pe locuri bătute odinioară, figuri de oameni pe cari să-i apropii de suflet prin ochiul sever și critic al științii, dar mai ales, prin căldura și afinitatea spiritului superior. Ne-ați încomjurat dintru început cu multă prietenie și dragoste ceea ce nu se poate uita și va dăinui mult timp în inima mea. O scriu nu pentru că noi bătrânii suntem mai sensibili la strunele ei, ci pentru că răspunde unei staturi afective dublată de aceea a unui șef de instituție, ce în atari situație nu are prieteni și preferințe, ci numai oaspeți și invitați pentru care dumneavoastră ați depus mult suflet și dăruire.

Eu vă mulțumesc foarte mult, căci am simțit-o din plin; cu atât recunoștința mea personală și a familiei o îndrept către dumneavoastră, ce sunteți acum la o cârmă pe care cândva soțul meu a cunoscut-o și a onorat-o. Știu și am convingerea că greutățile sunt tot atât de numeroase ca și atunci, când îl luam pe soțul meu acasă în ceas de noapte, dar prin muncă, curaj și perseverență veți învinge totul și când către sfârșitul vieții veți încerca o privire înapoi veți avea mari mulțumiri sufletești că nu v-ați trudit în zadar.[...] Cu multă afecțiune și gânduri în continuu pentru dumneavoastră și familie. (scrisoare din 28 decembrie 1978) și: [...] „Acum, mulțumesc lui Dumnezeu, mă simt mult mai bine – pericolul cel mare a trecut și mă pot bucura de toți ce-mi sunt dragi în jurul meu, gândidu-mă și la D-ta, a cărui amabilitate și finețe sufletească ce nu se poate uita am apreciat-o în urmă cu un an când am fost invitată oficial cu ocazia sărbătoririi înființării Muzeului Aman și reîmprospătarea figurilor marilor dispăruți, care au muncit mult sacrificându-și sănătatea pentru-mai binele obștesc al orașului natal, unde m-am născut, am crescut și m-am instruit cu toții” (scrisoare din 14 martie 1980: Vezi Toma Rădulescu, Ștefan Ciuceanu. Un profesor pentru eternitate, 2019, p. 411-413). Radu Ciuceanu a trăit 94 de ani, cu demnitate, devotament și respect pentru valorile tradiționale românești, pentru martirii neamului, el însuși fiind unul dintre aceștia.

Tudor Nedelcea