În cultura română (dar și-n cea universală) sunt și familii creatoare: de la poeții Văcărești, Hasdeu, Caragiale până la Marin Sorescu și Adrian Păunescu.
În cazul lui Adrian Păunescu avem de-a face cu un adevărat fenomen. Remarcabil în plan literar, el a acționat ca o adevărată instituție, prin Cenaclul „Flacăra” și prin emisiunile Radio și TV plăsmuite de el. I-am putea da titlul pe care germanii îl acordă lui Goethe, de poet și pedagog național. El a format generația sa pentru revoluție („Ultima soluție / Încă o revoluție”), a fost un patriot în sensul real, adânc al cuvântului, curajul său în rostirea unor adevăruri este impresionant: l-a readus pe Mircea Eliade în cultura română, a impus „Doina” lui Eminescu (din 1984), și cântecul „Treceți batalioane române Carpații”, a cerut dreptate pentru cei implicați fără voia lor în „meditația transcendentală”, a luat apărarea oamenilor simpli în fața unor nedreptăți sociale, a impus tinere talente, l-a readus la „națională” pe Gh. Hagi, a fost cel mai cenzurat scriitor din epoca comunistă, a reușit, împreună cu Marin Preda, să-l lămurească pe N. Ceaușescu să nu reintroducă realismul socialist, etc., etc.
„Poetul – scrie Marin Sorescu – stă pe un vulcan în continuă erupție, e aruncat în slavă și absorbit în viscerele de foc – o păpușă în mâna propriului temperament, care nu suferă decât de prea mult. Prea mult – din orice, lipsuri ca și însușiri.[...] Păunescu s-a aruncat asupra poeziei cu dezlănțuirea cu care, de obicei, se dezleagă cuvintele încrucișate. În tren. Numai că el le încrucișează. Are în cap mii de rime, care cer versuri înapoia lor, precum lanțul spânzurătorilor gâturi. Un prestigitator în stare să-ți scoată porumbelul și din piatră seacă, fâlfâind. (Dicționarul General al Literaturii Române, ediția a II-a, litera P/R, Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, p. 214).
Și pentru Eugen Simion, profesorul și conducătorul său de doctorat, Adrian Păunescu a fost un fenomen: „Ce scria și cum scria Adrian Păunescu se știe. Cum era omul care scrie mult, repede și, de cele mai multe ori, bine, iar în clipe de grație (clipele de grație ale unui mare poet social) scria poeme cum numai el putea să scrie, adică în chip excepțional, iarăși se știe. Ce se știe mai puțin în critica literară și în opinia publică este faptul că Adrian Păunescu era, în multe privințe, un poet și un om atipic.[...]
A fost un om de acțiune, un poet care și-a asumat în chip real și cu o pasiune ce nu dădea niciodată semne de oboseală, temele mari (sociale și naționale) ale neamului său.[...] Iubea puterea, dar, când a reușit să aibă o relativă putere, n-a folosit-o numai pentru el, cum fac de regulă cei care caută și obțin puterea. Ca polemist, numai Fănuș Neagu îl putea întrece, iar ca orator parlamentar a fost, cred, greu de întrecut. În felul său deloc discret Adrian Păunescu a fost în toate manifestările lui, repet, atipic și, prin aceasta, incomod. De aceea el are și azi admiratori inflexibili și denigratori incoruptibili. Este destinul oamenilor ieșiți din comun”. (Adrian Păunescu, Album omagial, București, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, 2020, p. 7-8).
Adrian Păunescu, bun familist, a avut o familie, întâi cu excelenta poetă Constanța Buzea, care i-a dăruit pe Ioana și Andrei, despărțindu-se din prea multă și nechibzuită dragoste, apoi cu credincioasa Carmen, care i-a dăruit-o pe Ana Maria. Despre Carmen Păunescu depune mărturie prietena lor de familie, Ana Vaida, care ajunsă în casa Păunescu din str. Dionisie Lupu ( unde-și au viza de flotanți sute de basarabeni pentru a-și recăpăta cetățenia română), la orele 3.30, a fost „extraordinar de impresionată și plăcut surprinsă de comportamentul lui Carmen. Ea, care era încă la liceu, ținea casa singură, fără menajeră.
Aceeași limpezime a gândului, aceeași forță a cuvântului. El, sunt convins, s-ar bucura citindu-te. Ți-ar mulțumi și te-ar încuraja: «Scrie, fata tatei!». Scrisul lui trăiește prin tine [...] Bucură-l pe tata. Scrie, ca el să nu mai moară niciodată. Scrie, Ana Maria, ca să ne bucuri”!
Incredibilă premoniție! Acum, ne bucurăm că Doina Dabija a preluat ștafeta „Literaturii și artei”, de la tatăl său și continuă să ne bucure și să-l facă nemuritor pe nemuritorul Nicolae Dabija, care mai lasă pământenilor o mărturisire: „N-am să uit scânteia din ochii tăi din acel 31 august 2009, atunci când ai urcat de mână cu tatăl tău în prezidiul Academiei de Științe a R. Moldova, când a fost ales membru de onoare al înaltului for științific. Atunci marele prieten al Basarabiei parcă ne-a spus: «Uitați-vă la ea, e ființa care-mi va continua verbul...»” (Ultrasunete pentru Adrian Păunescu, volum coordonat de Mihai Chiriac, Suceava, Little Lamb, 2017, p. 221-222).
Nici eu n-am să uit ochii Anei Mariei într-unul din cele mai triste momente din viața ei, lângă sicriul tatălui său din Biserica Boteanu Enei, la 7 noiembrie 2010. Era complet deznădăjduită.
Dacă îi făceai o rană și curgea sânge, Ana Maria nu simțea nimic. Avea simțire doar pentru defunctul ei tată, aflat pe catafalc. Am încurajat-o să ducă mai departe stindardul păunescian, iar ea mi-a zis: „Numai cu dv., prietenii tatei!” De atunci, sunt prezent săptămânal în această prestigioasă revistă, unde duhul lui Adrian este omni prezent.
Dar, Ana Maria Păunescu cu doctoratul în filologie, nu este numai singurul conducător al acestei reviste (se pare, caz unic în revuistica românească contemporană), ea fiind și autoarea unor volume: Recreația mare de poezie, Lumea pe gustul meu (2000), Ciorne (2007), Încep să am trecut (2009), Toate poeziile pe care nu ți le-am scris (2022). Evident, că aparițiile sale editoriale vor continua.
Andrei Păunescu este deja un nume consacrat în cultura românească contemporană, ca scriitor, ziarist de presă scrisă, radio și TV, editor, plastician (caricatură, desen), chitarist cantautor, dar și șofer, tată, bunic, nepot, strănepot, frate și mai ales, „om liber”, cum se descrie cu ironie fină, într-un CV clasic.
A editat în 2019, la editura Sitech din Craiova, cu sprijinul Fundației Constantin și al Primăriei Sect. 5, București,în trei volume coperțile reprezentând tricolorul românesc, o parte din poeziile lui Adrian Păunescu, grupate tematic: Dragostea în poezia lui Adrian Păunescu, în „zece tablouri și ipostaze ale iubirii”, astfel: „1) Entuziasm, îndrăgostire, cucerire, portrete și autoportrete; 2). Aroganța triumfului și a pierderii; 3). Înfrîngere, singurătate, disperare, strigăt și mărturisire; 4). Gelozie creatoare și vindecătoare; 5). Fatalitate, resemnare, scepticism, paradox și nostalgie; 6). Reflecție filosofică, psihologică și istorică; 7). Empatie și înțelepciune; 8). Morală și dreptate; 9). Natura dragostei; 10). Formule, definiții și declarații memorabile”; Părinții și copii în poezia lui Adrian Păunescu, în „zece tablouri cu predecesori și urmași”: 1). Părinții; 2). Condiția și rolul femeii, problema sacrificiului; 3). Copilăria, amintirile, mitologia de acasă; 4). Copiii; 5). Dezrădăcinarea; 6). Jocurile; 7). Instantanee ale vieții; 8). Credința, sărbătorile, tradițiile; 9). Omul, omenia, omenirea, viața, singurătatea, mila; 10). Testamente, moșteniri, îndemnuri și valori supreme; Țara în poezia lui Adrian Păunescu, în „zece chipuri ale României”: „1). Istoria și nevoia de adevăr; 2). Geografia, natura și locurile emblematice; 3). Oamenii și faptele lor; Limba română și cauza națională; 5). Credința, identitatea și toleranța; 6): Libertatea, dreptul la opinie și spiritul revoluționar; 7). Dreptatea, munca și problema socială; 8). Morala, educația, caracterul și trădarea; 9). Politica, pacea și planeta; 10). Cultura și moștenirea pentru viitor”.
Ceea ce este relevant sunt comentariile lui Andrei la poeziile lui Adrian Păunescu, dezvăluind informații deosebit de prețioase și necesare istoriei și culturii românești din perioada debutului autorului (1965) până la anul începerii veșniciei sale (2010).
Al treilea volum din această serie, îmbrăcat în culoarea albastră a tricolorului, a cerului și a speranței, Țara în poezia lui Adrian Păunescu, este clasificat în „zece chipuri ale României”.
Este un volum referențial, cu versuri comentate și datate spre a se vedea data scrierii lor, adevărate victorii, cum scrie în cunoștiința de cauză, Andrei Păunescu, „în lupta continuă de până în 1989 cu cenzura dură a statului totalitar, condus de partidul unic, comunist”. De altfel, Adrian Păunescu a editat în editura proprie, în 1990, Poezii cenzurate. 22 august 1968-22 decembrie 1989, un volum masiv de 782 p., format 16×24, demonstrând mai ales contestatarilor săi (contestat a fost / este și Iisus, Eminescu etc.) că a fost cel mai cenzurat scriitor român și urmărit de securitate (cel mai profesionist turnător fiind Șt. Aug. Doinaș). În descendența eminesciană, Adrian Păunescu și-a iubit cu sinceritate și în profunzime Țara („Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Țară, / Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, neam”), văzută, cum remarcă Andrei Păunescu, „ca suferință și leac, ca obsesie și fatalitate, ca ființă apropiată ce merită respectul absolut”, iar poporul român „privit ca un tot unitar, viu, personalizat, căruia poetul - pacient i se adresează ca unui părinte, ca unui salvator sau ca unei instanțe supreme”.
În ultima sa poezie, scrisă pe patul de spital, în 31 octombrie 2010, și dictată lui Andrei Păunescu (așa cum Marin Sorescu i-a dictat Ultimele poezii soției sale, Virginia), intitulată De la un cardiac, cordial, sentimentul patriotic este prezent („Dă-mi, Doamne, viață, încă niște ani / Și țării mele minima dreptate”). „Nici în clipele de suferință și de cumpănă a vieții, notează Andrei Păunescu, poetul nu își schimbă prioritățile și convingerile”.
Este temeiul firesc și moral să-l urmăm pe Adrian Păunescu, unul din principalii stâlpi ai românismului de pretutindeni, cu credință în neam, limbă și Țară. Altfel scris de Poet: „Până la capăt cu poporul meu, / Așa să mi-ajute Dumnezeu!”
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu