Stolnicul Constantin Cantacuzino precursor al cercetării științifice

În cultura română, secolul al XVIII-lea marchează „începuturile transformării omului medieval în ceea ce va fi mai târziu omul lumii moderne” (E. Stănescu). Pe plan european își fac apariția două mari personalități ale literaturii românești: Dimitrie Cantemir și Stolnicul Constantin Cantacuzino. Scrierile istorice depășesc satdiul medieval, suferă influențe umaniste, cronicarii își îmbogățesc cunoștințele în centrele europene de cultură, prin studii sistematice, manifestând un deosebit interes pentru problemele de metodologie. Între aceștia, Stolnicul Constantin Cantacuzino face muncă de pionerat, opera sa, Istoria Țării Rumânești întru care să cuprindă numele ei cel dintâi și cine au fost lăcuitorii ei atunci și apoi cine au mai descălecat și o au stăpânit până și în vremile de acum cum s-au tras și stă, este o anticipare a istoriei științifice. Conștient că istoria poate constitui, prin pildele sale, un îndreptar pentru viitor, el concepe istoria țării sale cu multă obiectivitate, cu argumente convingătoare, apelând la vasta sa erudicție, într-o vreme când i se părea că nu mai e nimeni să apere țara „nici cu condei, nici cu palma”. Scrie istorie din mândrie națională, patriotism și rațiune politică.

Anticipând iluminismul, crede că istoria e un mijloc pentru cultivarea poporului, un popor cult și civilizat fiind astfel văzut: „Această dară scădere mare și jale doar într-acest norod al neștiinței și al nevrerei să-l învețe fiind, iaste pricină de astăzi, nu numai de râsul altora și de ocară suntem, ci și orbi, muți, surzi suntem de lucrurile și faptele celor mai de mult ce într-acest pământ s-au întâmplat și s-au făcut, cari de nevoie încă le era și ne iaste a le ști, pentru ca să putem și traiul vieții noastre a tocmi”. Ca toți cronicarii vremii sale, concepe istoria ca un îndreptar: „frumos lucru iaste den greșalele altora să tocmim viața noastră și nu ce alții au făcut, să cercăm, ci ce bine făcut va fi, noi a urma să ne punem înainte. Și trebuie să știm ca pre cei buni și vrednici carii vor fi fost bune faptele lor, să le pomenim bine, și pre ei să-i lăudăm. Iar pre cei răi și făcători de rău, să-i blestemăm și să-i ocărâm, acea parte alegându-și în lume, cât au trăit ca să-i rămâie”.

O operă științifică, durabilă se face cu trudă, numai cu stăpânirea tuturor izvoarelor și el este conștient de acest fapt. În răspunsul dat contelui Marsigli, în martie 1694, Stolnicul menționa: „Ceea ce senioria voastră ilustră dorește (date pentru cartea sa Danubius pannonicomysicus, n.n.) cere timp și osteneală mare, pe care eu mi-o dau, atât cât pot, limba românească, pentru a lămuri mai mult letopisețul acestei țări, dar deocamdată nu-i terminat”. Pentru a arunca o rază de lumină în întunericul ce mai dăinuia asupra trecutului nostru, Stolnicul își propune să scrie o istorie completă, științifică, a Țării Românești: „Gândul îi va fi venit – spune N. Iorga – comparând cu cronicile moldovene pe care le cunoscuse în călătoriile sale și pe cari – adică pe Ureche compilat de Simion Dascălu – puse să le copie și pentru dânsul, povestirea săracă, confuză, contrazicătoare a letopisețului oficial muntean. Afară de acesta, el găsi un îndemn în cartea lui Toppeltin apărută în Lyon în 1667, opuscul de etnografie a Ardealului, cari-l va fi făcut să se gândească la «începuturile» țării sale. Chiar în rătăcirile copilărești ale lui Ureche, putea să găsească mai multă conștiință, o mai mare lărgime de vederi, decât în bietele fraze naive în care Stoica Ludescu îmbrăcase legenda populară a îndepărtatelor vremi medievale.

E foarte cu putință, iarăși, ca în călătoriile sale în Moldova, la 1678 sau la 1694, acelea pe cari le cunoaștem noi, Stolnicul să fi auzit vorbindu-se de Cartea pentru început a lui Miron Costin”. Pentru întocmirea unei astfel de lucrări, aidoma cercetătorului modern, el se documentează pe larg, face o critică atentă a izvoarelor și chiar o ierarhizare a lor. Cercetător desăvârșit, el știe că știința se face după cunoașterea tuturor izvoarelor și stăpânirea lor. În Predoslovie la Istoria...sa, Constantin Cantacuzino caută să se explice, arată, pentru prima dată în istoriografia română, necesitatea folosirii izvoarelor, a lucrărilor elaborate anterior: „Căci nici unul în lume nu iaste carele den sine numai să știe și nici unul nu au aflat nimic, până când n-au fost de altul învățat.

Nici nimeni nu să poate domeri de niciun lucru, de numai înainte au văzut, au auzit, sau au cetit și de nu ca acelea, asemenea ca acelea, măcar cât de puțin, și nu de același adevăr și de lucru ce poftește neștire au zis sau au scrisu, măcar cât de puțin și de altele, ca numai să se poată altul deștepta spre gândirea acelora și altora lucruri încă destul iaste”. De aici și prețuirea înaintașilor, care, chiar dacă prin opera lor n-au dus la stabilirea adevărului, merită lauda pentru intenția și efortul lor: „Har și mulțumită să avem și să dăm filozofilor celor bătrâni, carii numai ce au pomenit și au scris de adevărul ființelor și măcar că mai la multe n-au nimerit de a grăi de firile lor adevărul, iar încași destul că tot au pomenit și au zis cevași, cât pricina de cerca și a iscodi adevărul alții au dat... Cu dreptate iaste a da toți mari mulțăminte celor ce au dat învățături și au scris istorii de obște (adică traiul tuturor)”.

Iată o nouă concepție de a scrie istorie: „nu numai despre viața domnilor și a boierilor”, ci „traiul tuturor”, adică al popoarelor, iar istoria țării sale n-o începe de la facerea lumii, ca predecesorii săi, ci de la viteazul popor dac. Pentru a-și întări ideile, în spirit umanist, apelează nu numai la Biblie, ci și la învățații laici. Sunt astfel citați în opera sa: Aristotel, istoricul grec Diodor (sec. I î.H.), istoricul german Ioan Comitis (sec. XVI), istoricul italian care a trăit în Ungaria, Antonia Bonfini (1427-1502), istoricul și geograful Strabon (sec. I î.H.), istoricul-papă Aeneas Sylvius Piccolomini (1458-1464, geograful german Cluverius Philip (1580-1623), istoricul german Ioan Caraion (1499-1537), istoricul polon Martin Cromer (1512-1589), istoricul german Ioan Philippi din Schleide (1506-1556), istoricul roman Quintus Curtius Rufus (sec. I), Plutarh, Titus Livius, cartograful olandez Wlhem Blaeu (1571-1638), Nicolae Olahus (1493-1568), poetul Virgiliu, filosoful latin Servius Marius (sec. IV), istoricul bizantin Procopie (sec. VI), istoricul polon Bonaccorsi Filippo (sec. XV), istoricul sas Lorenț Toppeltin (sec. XVII), istoricul ardelean de origine sârbă Gh. Brancovici (1645-1711), cancelarul și istoricul polon Ion Zamoyski, istoricul M. Napolitanul, istoricul și geograful maghiar Bakschau Abraham ș.a. Marea parte a lucrărilor acestor căturarii se află în celebra sa bibliotecă.

Cu intuiția istoricului experimentat, Stolnicul Constantin Cantacuzino face o ascuțită și îndreptățită critică a izvoarelor, constatând cu amărăciune lipsa izvoarelor interne și externe de valoare, atât de necesare scrierii istoriei țării („vrând, cum am pomenit mai sus a istorisi ale țării, ce-i zicem noi astăzi runânești”): „Cu greu, zic, foarte-mi iaste, de vreme ce nu aflu eu până acum, măcar cât am ostenit, cât am cercat, cât am întrebat și de știuți și bătrâni domiriți și înțelepți și în tot chipul m-am trudit și pentru alte părți și cu cheltuială am nevoit, că doar aș fi aflat vreun istoric, carele și de țara asta, de începătura ei, și de lăcuitorii ei și domnitorii ei, carii cât și cum s-au purtat și de obiceaiurile lor și de legile ei, și de altele multe ce într-însa se vor fi aflat, carele să scrie pe amănuntul toate și cu de-adinsul, precum de alte țări fac și scriu pe larg toate.

Ci dar eu încă până astăzi, nici acel scriitoriu, nici acel spuitor n-am aflat. Și aceasta căci n-au istorisit nimeni de dânsa cu de-adinsul cum ziși, pare-mi-se că dintr-acestea pricini vin”. Motivele lipsei vreunei istorii anterioare, scrisă „de-adinsul”, a insuficienței letopisețelor interne sunt expuse metodic: „Întâi, că mică și can lături țara multura au părut că iaste, încă mai vârtos acum de când osebită de Ardeal și de Țara Moldovei iaste... A dooa, că puține au fost pământenii aceștii țări, cum se vede, că aceia, ca să vază ei să scrie ale patriei lor și să istoricească întâmplările moșiei lor, precum fac alții de ale lor, și de nu mulți și multe, însă tot fac, iar la noi mai niciunul”. Critică în termeni aspri, folosind argumente, „bazna” lui Simion Dascălul, „căruia îi dă drumul la ghiandă”, și arată pericolul letopisețelor mincinoase, care nu trebuie luate în seamă pentru că: „acela ce l-au făcut, din neștiință să vede să-l fi scris, sau den negrijuire, doar căci atâta iaste netocmit, de încurcat și de scurt, cât mai multă turburare și mirare dă celui ce cetește, decât aș ști cevași adevăr dintr-însul”. Dintre izvoarele interne existente citează tradițiile și cântecele populare care sunt contradictorii și lipsite de obiectivitate, prezentând faptele izolate, neordonate sau pe scurt și ca atare, ele nu sunt întotdeauna demne de a fi luate în seamă: „Însă nu zic că den om în om n-au rămas și aici niște spuneri și niște povești, mai vârtos bătrânii ce povestesc de cele ce au fost.

Ci și acelora foarte slab lucru iaste și primejdie de a le crede, pentru că de multe ori s-au luat seama, că de un lucru numai, doi într-un chip nu povestesc, ci unul una, altul alta băsnuiește. Unde nici de la acela nici o adevărată știință n-avem, nici din cântecele cari vestesc de vitejii, au de alte fapte ale domnilor și a altor vrednici oameni, ce au lucrat, cari după lăutari și dupe la alții cântători auzim, putem ști cevași ales. Că și acela nu numai ce au laudă mai multă, au hulesc decât cele ce au fost, ci și foarte împrăștiat și prea pe scurt pomenesc lucru și făr´ de nici o orânduială sau tocmeală”. Cu mai mare încredere a cercetat hrisoavele „câte am putut vedea, să poci scoate cevași, ca să știm măcar dintr-acelea, deacă dintr-altele nu să poate afla”. Din păcate, informațiile sunt limitate și nu întotdeauna corecte: „puțin folos și acelea mi-au dat, pentru că răsipit lucru și foarte scurt zic și fără cap povestesc și numai de un lucru vorbesc, adecăte au de cela cui se dă, au de cel ce dă... iar alt nimic nu mai lățește, nici de alte lucruri să mai întinde, unde dară puțin lucru și puțin ajutor și știință avem și de la acestea”. Alt inconvenient al hrisoavelor constă în imposibilitatea studierii tuturora.

Cărțile populare, precum Alexandria, nu sunt luate în seamă, ele cuprinzând „minciuni și basne dure cari umblă norodul acesta rătăcindu-se”, o carte mincinoasă având influență nefastă asupra poporului ignorant. După consultarea critică a tuturor izvoarelor interne, constată, cu mâhnire, că nici unul nu i-a fost de folos și „nicio luminare avem de la pământenii noștri, ca să putem și sau să ne și domirim măcară de ale aceștii țări lucruri și fapte ce într-însa den bătrânii ani s-au întâmplat și s-au lucrat”. Lipsa izvoarelor interne îl obligă la consultarea celor externe: „pe la alții voi umbla a cere și a mă îndatori”, dar aceasta o face numai respectând adevărul istoric: „ca ce vor fi și ei pomenind și istorind de această țară, să zic și eu aici îmi va fi putința, foarte voi nevoi, ca ce va fi mai adevărul, după zisele lor să arăt”. Din istoria universală preia, cu mult discernământ critic, numai acele capitole care interesează istoria Țării Românești („și la a noastră de rumâni istorie, iară mă întorc”). Mulțumește istoricilor străini care s-au ocupat și de istoria țării noastre.

Prin ei și faptele trecutului nostru au devenit cunoscute lumii, deși unii dintre aceștia sunt voitori: „Pentru care încă și cât fac, mulțemită trebuie să le dăm, că încă nu de tot din tablele lumii uitați suntem, ci oarecine, de cele ce oarecând au fost și într-această țară, nu face, ci spune și scriu. Măcar că unii dintr-acei ce scriu de dânsa, ca niște streini ce sunt și voitori de rău unii, nu adevărul scriu, ci-i micșorează lucrurile, și pe lăcuitorii ei rău îi defaimă, și multe hule le găsesc”; apoi continuă ironic: „Și pot avea și dreptate, zic, a face așa, dacă aceia alt mai bine nici știu, nici pot face... Căci nu iaste nimeni, nici cu condeiul, nici cu palma, a-i sta împotrivă și a-i răspunde”. Cu defăimătorii istoriei țării este destul de aspru, amintindu-le de legile evoluției societății (Stolnicul lansând teoria evoluționistă, cu cele trei „stepene” de dezvoltare, cu 75 de ani înaintea filosofului italian G.B. Vico).

În viitoarele stadii de dezvoltare, un popor oricât de mică ar fi, poate juca pe arena istoriei un rol însemnat, aluzie evidentă la poporul român, ale cărui calități nu o dată le-a apreciat: „Lăsăm dară, fieștecăruia a zice cum va vrea și a râde cum a pofti, de vreme ce nici le iaste sfială, nici rușine de rușinile lor, nici nu gândesc, că toate lumeștile supuse sunt mutărilor și toate câte sunt umblă cu soroc și cum, că de obște iaste orbul noroc și viitoarelor lucruri nevăzute sunt”. În lipsa unor izvoare sigure, Stolnicul apelează la bună credință și logică în cercetarea istoriei. Prin acest principiu metodologic, afirmă, pentru prima dată, cu argumente valabile și azi, continuitatea poporului român, originea și teritoriul său de formare, tratând paralel istoria celor trei provincii românești. Deși lipseau mijloacele de referință, concluziile sale sunt valabile și azi. Face istorie comparată asemănând așezarea goților pe teritoriul Imperiului Roman cu organizarea teritorială a Imperiului Otoman, și organizarea monarhiei imperiale romane cu organizarea bisericii creștine.

Culegând cu acribie faptele individuale, Stolnicul Constantin Cantacuzino, ne-a dat, deși neterminată, o adevărată sinteză istorică a poporului român. Onest și iubitor de adevăr, erudit și patriot („mai multă și mai mare este rușinea a zice minciuna că știe decât zice adevărul că nu știe”), Stolnicul Constantin Cantacuzino a lăsat posterității unele adevăruri necontestate până azi, rod al unei serioase cercetări științifice întreprinse: „Valachii, cum le zic ei iară noi, rumânii, suntem adevărați romani și aleșii romani în credință, în bărbăție, din cari Ulpie Traian i-au așezat aici în urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus și l-au pierdut; și apoi și alalt tot șireagul împăraților așa i-au ținut și i-au lăsat așezați aici și dintr-acelore rămășițe să trag până astăzi rumânii aceștia. Însă rumânii înțeleg nu numai ceștea de aici, ce și den Ardeal carii încă și mai neaoși sunt și moldovenii, și toți câți și-ntr-altă parte se află parte se află și au această limbă măcară fie și cevași mai osebită în niște cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sunt. Ce dară pe aceștia, cum zic tot romani îi ținem, că toți aceștea dintr-o fântână au izvorât și cură”.

Tudor Nedelcea