Preocupări de istorie în predosloviile mineelor râmnicene

Apariția timpurie a tiparului în țările românești – la numai 53 de ani de la invitația lui Gutenberg – exprimă neîndoielnic, gradul de cultură, acea „foăme suflețească”, cum se exprimă Matei Basarab, puterea și dorința de asimilare a unui popor dornic de progres, determinând un salt uriaș, calitativ, comparabil cu o adevărată revoluție. Rolul cărții și al tiparului, al cuvântului scris, multiplicat și răspândit în zeci și chiar sute de exemplare, în vehicularea unor idealuri umanitare este incontestabil, constituind un indice al circulației ideilor, al intensității activității intelectuale. Cărturarii vremii (traducători, prefațatori sau sprijinitori al actului de tipărire) cred în misiunea lor de a lumina poporul și în îndreptarea neamului prin accesul la cultură. Actul tipăririi, care presupune, ca etape premergătoare, selecția, traducerea sau adaptarea, nu este gratuit, ci are o încărcătură socială – istorică binemeritată; de cele mai multe ori aceste traduceri sunt doar pretexte pentru vehicularea unor idei originale sau adaptate la condițiile țării noastre.

Aceste idei sunt exprimate, de obicei, în predoslovii sau cuvânt către cititor care „este cea dintâi creație de proză românească cu caracter normativ, didactică, educativă, național patriotică. Am putea adăuga: cea dintâi formă de apreciere a unei cărți, de recomandare și difuzare a ei în lumea cititorilor. Am putea spune: forma primitivă, elementară, a criticii literare”. (Dan Simonescu). Din cele peste 2 100 cărți patrimonialeajunse până la noi, apărute în 31 de centre tipografice, un loc aparte îl ocupă, prin circulația unor idei umaniste, Mineele tipărite la Râmnic între 1776-1780 de episcopii Chesarie și Filaret, realizându-se o versiune românească integrală a acestor cărți de ritual. Erudit, cunoscător al literaturii patristice bizantine și neogrecești, al limbilor: greacă, latină, franceză, italiană, rusă, al mitologiei greco-romane și al istoriei universale, Chesarie lucrează, împreună cu urmașul său, Filaret, la traducerea multor cărți, reorganizează în perioada episcopatului său (1773-1780) tipografia de la Râmnic, unde apar numeroase cărți: Octoih (1776), Triod (1777), Ceaslov (1779), Mineiul pe octombrie (1776), Mineiul pe noiembrie (1778) și Mineiul pe decembrie, ianuarie, februarie și martie (1779). După moartea subită a lui Chesarie (9 ianuarie 1770), episcopul Filaret continuă tipărirea acestora, pe care le înzestrează cu portrete originale completând, astfel, numărul celor 12 minee, iar în 1786 tipărindu-le într-o nouă ediție.

Meritul incontestabil al episcopilor Chesarie și Filaret constă în redactarea de „prefețe” la fiecare volum, operă de gândire originală, în care explică însemnarea lunilor după noțiuni istorice și mitologice și privesc istoria națională într-o continuă transformare, periodizând-o și integrând-o istoriei universale. Făcând un bilanț asupra trecutului, în care strecoară idei politice despre prezentul și viitorul patriei, precum și informații istorice asupra originii și gloriei de odinioară a poporului român, chemând la o renaștere națională, Chesarie îi definește perosnalitatea prin căutarea unor forme de comparație. În Mineiul pe luna noiembrie, Chesarie face o incursiune în istoria patriei, pe care o împarte în trei perioade: 1). Daco-romană; 2). Epoca de la Negru-Vodă până la Matei Basarab, caracterizată prin zidirea mănăstirilor și ultima 3). Caracteristica tălmăcirii cărților. Aceste „epohas adică veacuri însemnate /ce/ au avut Țara Rumânească” sunt explicate cu detalii, definindu-l ca un subtil cunoscător al istoriei. „Țara Rumânească, când avea războaie, să numiia Dachii, și lăcuitori ei dachi și gheți, care au avut războaie cu împărații râmleani; însă de la August Chesar, prelungindu-se războaiele până la Traian și Sevir, fiind Dicheaval pre aceale vremi voevod dachilor, după cum Dion și Zanara cei ce istoresc (deci cunoscător al izvoarelor istoriei sale, n.n.) de Traian anume arată pre Dicheval cum că au avut război cu Dometian și cu Traian Împăratul. Iară zidirea mănăstirilor s-au început de la Radu Voevod ce-i zic Negrul, întâiul domn al țării, carele au zidit mănăstirea din Câmpulung și biserica din Târgul Argeșului, unde se află sfintele moaște al muceniții Filothiia.

Iară tălmăcirea s-au început în zilele lui Matthei voevod Basarab și s-au adăogit în zilele lui Șărban voevod Basarab. Iară la cea desăvârșită podoabă au venit în zilele lui Constantin voevod Basarab Brâncoveanul, prin osândirea lui Kir Damaschin, episcopul de Râmnic”. Cărturar de tip renascentist, autorul prefeței apelează la cunoștințele sale din mai multe domenii (precum italienii Lorenzo Valla, la paleografie; Poggio Bracciolini, inscripții și ruine etc.), mărturiile („înștiințări”) războaielor fiind ruinile podului de piatră construit de Apolodor din Damasc și Turnul lui Sever, ambele în Turnu Severin. Războaiele sunt repudiate, căci aduc „seamne pline de întristăciune”, și „toate aceste folosuri să socotesc mici și vremelnici”, soarta lui Decebal este compătimită. Singura epocă slăvită este cea a zidirii mănăstirilor și mai cu seamă cea a tipăririi cărților, care „dă nestricăciune la lucrurile lumii stricăcioase”. Sunt elogiați domnitorii care au încurajat această îndeletnicire (și exemplifică cu Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu), numele acestora fiind impuse posterității. În cadrul istoriei Țării Românești un loc important acordă orașului Craiova.

Pentru frumusețea și savoarea pasajului lăsăm să curgă această „mică istorie”: „Iară deusebit veacul domniei sale l-au însemnat Craiova, carea ca una ce e întâi lăcuită decât toate părțile Țării Rumânești, măcar că un veac au petrecut supt puterea lui Dichevel cea războinică, măcar că s-au odihnit într-un veac de ani 60 supt oblăduirea Basarabilor Banoveți, ce au fost așezați pe râmleani să oblăduiască cu titlu de Bănie, până când s-au supus celui întâi domn Radul voevod, ce să zice Negru, măcar că s-au înmulțit supt cea după vremi stăpânirea vecinii Austriei, însă nu pomenește ca cel de acum veac, încungiurat cu liniște și cu pace, mai mult decât în locurile ceale ce să liniștesc prin cetăți și cu războaie. Lăcuitorii Craiovei, cei ce nu putea să-și stăpânească viețile, acum și la prisosul lor nu să supăra de stăpânitori. Boierimea, ce să uita pentru depărtare, să cerceteze nevăzându-se și să miluiaște nearătându-se”. În Mineiul pe ianuarie (1779), preocupat de „linia neamului rumânesc”, aruncă o privire asupra datinii autohtone de schimbare, la începutul anului, a dregătoriilor, pe care o compară cu obiceiul roman similar. Demn de semnalat e faptul că prefațatorul urmărește continuitatea acestor obiceiuri, întărite de împărații Traian și Constantin cel Mare, nu într-o singură provincie, ci în întregul teritoriu locuit de români, în Prințipaturile Țării Rumânești, cum se exprima el.

Deci continuitatea și unitatea națională sunt vizibile și în aceste „obiceaiuri”, așa cum în cele „stihuri 6 îndoite” vorbește de „Dachia” ca teritoriu de formare al poporului român. Ideea o regăsim și la continuatorul acestuia, Filaret, exprimată în „stihurile poeticești”, la Mineiul pe iulie (1780). Posesorul al unor cunoștințe de istorie și a unei metode de lucru intuitive, Chesarie se oprește asupra etnogenezei poporului român, situându-se între pionerii ideii, conform căreia, populația romană lăsată aici în urma războaielor dintre Traian și Decebal a fost și ea scindată, ca și cea dacă, în stăpâni și supuși, stratificarea socială a societății feudale fiind prezentată și în rândurile care privesc adresabilitatea cărții (tradusă nu numai pentru preoți, ci și pentru boieri și negustori). În spirit umanist, Chesarie readuce în memorie contemporanilor gloria de odinioară a neamului său care „din vechiu trăgându-se din slăvit neam al romanilor (valahii numindu-se după limba slovenească), a cărora slavă au strălucit împreună unde s-au întins și soarele razele”.

Adept al istoriei evoluționiste (înaintea sa ideea este prezentă la Stolnicul Constantin Cantacuzino și la Dimitrie Cantemir), face îndrăznețe analogii între natură și societate pe tema „fortuna labilis”. Nașterea și moartea, creșterea și declinul sunt fenomene specifice naturii, dar și societății și el trimite, în acest sens, la istoria unor cetăți și state (Anatolia, Asiria, Iudeea, Egiptul, Grecia). Dezbinarea internă duce la decădere, semnificativă fiind soarta Poloniei contemporane lui. Această demonstrație a „nestatorniciei lucrurilor” nu este gratuită (anterior cronicarii vehiculau această idee mai ales în perioadele de insuccese ale Imperiului Otoman) și el revine la realitățile Patriei sale (cuvânt folosit foarte frecvent), face un scurt istoric de la „cei dintâi lăcuitori cu nume de dachi”, amintind de războaiele daco-romane și descălecatul lui Negru Vodă (continuând tradiția cronicarilor), de Bănia Craiovei (care „să oblăduia cu formă de avtonomie de despatimos și de alegere la Diiadohie a domniei între fiii și rudele domnului sau dupre întâmplare între boiari cu sfat și priimintă de obște a Chirosului și a boiarilor”) și de raporturile cu Poarta.

Evoluția istorică a realităților românești conduce la concluzia că, după unele perioade vitrege, Patria se va renaște, precum pasărea Phӧenix (altă trimitere la mitologia greco-romană), „carele cu ale sale aripi aprinzând foc să aprinde și arde pre sine-și și făcându-se cu totul cenușă, iarăși din pulberea cenușăi să naște și creaște”. Prin aceste considerații istorice și filosofice, episcopul Chesarie face parte, după opinia noastră, dintre primii filosofi ai istoriei din România, pe linia Stolnicului Cantacuzino și a lui Dimitrie Cantemir, precedându-i pe A.D. Xenopol și Nicolae Iorga, ideologia sa constituind ultima mare etapă precursoare a iluminismului românesc. O întrebare firească se ridică: ce rost au aceste considerații închise în prefața unei cărți de cult. Răspunsul trebuie căutat în climatul spiritual al societății medievale din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, dornică de a-și îmbogăți tezaurul gândirii, de a asimila idei care să contribuie la propășirea patriei.

Traducerile cărților au constituit doar pretexte pentru răspândirea unor idei originale în predoslovii sau în epiloguri, iar aceste traduceri în care se operau diverse modificări, tăieturi, inversări, completări au fost selectate în măsura în care ele se integrau climatului spiritual autohton și participau la formarea conștiinței sociale. În cazul episcopului Chesarie, aceste idei, avansate pentru timpul său, sunt efectul lecturilor din gazetele franțuzești și din lucrările meterialiștilor francezi (Diderot, dʼAlembert, Montesquieu) și ale curiozității sale intelectuale. Faptul că aceste idei constituiau o necesitate pentru o societate care-și căuta catalizatorii o dovedește și larga lor răspândire în predosloviile mineelor râmnicene. Mineele tipărite la Budapesta în anii 1804-1805 sunt o reproducere a acestora, după ce s-a încercat în Scheii Brașovului traducerea lor de către Duma care admira pe Chesarie cel „plin de învățătură și având multă râvnă asupra neamului rumânesc”.

Mineele râmnicene au întreținut ideea originii romane, continuității și unității naționale în întregul teritoriu locuit de români, inspirând pe popa Sava Popovici din Rășinari să vorbească în biserică despre formarea poporului român, precum și pe dascălul Gh. Radovici din Prejmer într-un miscelaneu sau pe Paul Iorgovici în Observații de limba rumânească (Buda, 1799). Iar faptul că predosloviile erau citite în biserică și se constituiau în adevărate lecții de istorie, preotul, de sorginte țărănească, dovedindu-se a fi dublat de un autentic cărturar, este o dovadă peremptorie asupra gradului de cultură al unui popor, preocupat în egală măsură de apărarea patriei sale, dar și de îmbogățirea climatului său spiritual, asupra perenității unor idei a căror valabilitate a dovedit-o însăși istoria. Mineele erau citite, în biserică, în fiecare lună, prefețele fiind adevărate lecții pentru enoriași.

Tudor Nedelcea

P.S. Filaret, ajuns ulterior mitropolit al Ungrovlahiei, a lăsat prin testament o însemnată avere, mai multe moșii și imobile în București pentru educația copiilor orfani; pe moșia sa bucureșteană s-a creat parcul și o gară ce-i purtau numele. În epoca ateistă, numele parcului s-a schimbat în Parcul Libertății, iar după 1989 în Parcul Carol I, căci pe moșia mitropolitului-cărturar s-a organizat, în 1906, o expoziție cu realizările de patru decenii ale domnitorului/regelui Carol I. În orice stat civilizat din lume, o donație acceptată nu trebuie să i se schimbe scopul și denumirea. Este nedrept să-i ștergem numele Filaret din patrimoniul spiritual și imaterial. Dar, în Capitală, consemnăm și alte anomalii: avem bustul prințului Ranierri, al lui Atatürk, al Monicăi Lovinescu, dar nu-l avem pe cel al lui Ștefan cel Mare și Sfânt (Bustul lui Cuza Vodă a fost dezvelit abia în 2002, grație acad. Răzvan Theodorescu și al guvernului Năstase). Sperăm că nu-i prea târziu repararea acestei impardonabile gafe politice, care nu folosește nimănui, nici măcar regelui Carol I.

T.N.