Foametea din 1946-1947

„Modestia nu e dezinteres, ci o atitudine”, scria Liviu Rebreanu, parcă completându-l pe Jules Renard: „Modestia stă bine oamenilor mari”.

Sunt gânduri rostite de mari personalități, cu vastă experiență de viață. Sunt oameni făptuitori de fapte mărețe în domeniul lor, dar din modestia lor, dar (mai ales) a contextului social-cultural nu ies în evidență; în schimb, mediocritățile sunt omniprezente și agresive nu numai în viața de toate zilele, ci în mass-media, în special cei care locuiesc în Capitală și au toate sursele de afirmare la îndemână. În provincie, s-a dovedit, au trăit, conviețuit și creat astfel de oameni, neremarcați în plan cultural central, cum e cazul, de pildă, al lui I.D. Sîrbu sau Vasile Lovinescu. Ne vom opri la o distinsă doamnă craioveancă, Laura Pumnea, care „strălucește” prin modestie.

Licențiată în sociologie la Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie a Universității din Craiova, cu un master, specializarea „Societate, comunicare și mass-media”, Laura Pumnea s-a remarcat la nivel plenar în jurnalism, activând la câteva posturi TV (realizând excelente interviuri) Terra Sat, 3TV, Radio Sud, Alto Media. A colaborat și la Teatrul „Colibri” și la ziarul „Adevărul de seară”.

Din 2014 activează la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Dolj, unde a inițiat și realizat proiecte de mare interes. Un asemenea proiect privește foametea din 1946-1947 și s-a concretizat într-un volum sugestiv intitulat (Re)amintiri: Oltenia pentru Moldova. Foametea din 1946-1947, editat împreună cu un coleg, Cătălin Petrișor, sub egida Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Dolj, publicat cu sprijinul Consiliului Județean Dolj, la editura craioveană Antheo, în 2016.

Este o carte de evocări și documentare despre un eveniment tragic (cum au fost și altele) din istoria țării, aproape uitat, o carte de suflet scrisă „cu plecăciune și respect pentru fiecare cuvânt ce se va așeza pe aceste foi”, în care familia sa a fost implicată, și de aceea „eu caut rost în fiecare întâmplare care a legat Oltenia de Moldova în toată existența mea de până acum”, ea fiind moldoveancă după mamă, olteancă după tată, „jumătate din fiecare, una în completarea celeilalte”, cum se exprimă autoarea. Copilăria a petrecut-o „cu tălpile goale pe pământul unui sătuc al comunei Hănești din județul Botoșani, Moara Jorii” lângă bunici. Pentru fiecare om, locul copilăriei este un spațiu-matrice, unul de referință, mirific la care-ți raportezi întreaga existență. Pentru Laura Pumnea, la Moara-Jorii, „acolo și atunci am învățat ce-i dragostea pentru pământ, care-i rostul familiei, că-n viață nu e totul lin, că vin vremuri bune, vremuri grele, dar că pentru toate, când vrei, există puterea de a le duce, credința și bucuria de a le vedea realizate”. Am reprodus din scriitura Laurei Pumnea pentru a dovedi concepția și scrisul său elaborat, profund de simplu, cu regretul că nu s-a aplecat din plin asupra creației literare.â/țțâ În satul copilăriei sale, „acolo și atunci am descoperit satul în toată frumusețea lui. Satul simplu, cu oameni de toate felurile, cu case din chirpici, cu ziduri albăstrui, cu șesuri în culori nemai întâlnite”, „acolo și atunci am trăit bucuria reunirii familiei (numeroase, de altfel) în jurul meselor cu bucate pregătite de bunica”, și mai cu seamă, „acolo și atunci aveam să aud ani la rând istorisirile bunicului despre anii de război, de secetă, de foamete, minunându-mă mai tot timpul de puterea și norocul de a fi rezistat”. Foametea din 1946-1947 a fost un eveniment cosmic, încărcat de tragism. Abia ne-am eliberat de război că ne-au ocupat bolșevicii (care s-au dat drept „eliberatori”), apoi a venit o secetă cumplită, toate însumând Foametea. Ne-aducem aminte că aceeași epocă nenorocită din viața țării noastre a transfigurat-o și copilul de geniu, Nicolae Labiș, în capodopera sa, Moartea căprioarei.

Asemenea lui N. Labiș, Laura Pumnea a păstrat în memorie mărturisirile bunicului său, Grigore Bongeag, despre această catastrofă „în care pământul se uscase și pârâia parcă din toate încheieturile, seceta și pârjolul căscând în calea lui gropi ce puteau înghiți cu totul un animal. Unul câte unul, bărbații satului se prăbușeau. În ei își puneau nădejdea bătrânii, femeile și copiii. O vreme și-a dăruit fiecare grâul, porumbul, de fapt ce rămăsese din anul care trecuse, căci acum nimic nu se făcuse. Dar n-a ajuns și pentru ei, și pentru animale. Se murea pe capete”. Și, după cum se știe, mulți locuitori din nordul Moldovei au fost nevoiți să-și părăsească satul și să-și găsească reazem uman și material la alți români din sudul țării, la care seceta nu devenise catostrfală. 1946-1947 erau anii în care românii, în vremuri de restriște și în situații-limită, și-au demonstrat omenia, frățietatea, într-ajutrarea, toate derivând din creștinismul autentic.

Așa a făcut și bunicul Laurei Pumnea, Grigore Bongeag, pe care soarta l-a adus în satul Bogea al comunei doljene Almăj, iar bunica, Aglaia, moldoveancă, a venit în Oltenia datorită cumnatului care era însurat cu sora ei; „Cumnați, moldoveanul și olteanul, sunt mărturii că în anii de coșmar 1946-1947, au fost și familii pe care drama le-a apropiat, nu le-a dezbinat”. De altfel, Almăjul, cu oamnei buni și pământ roditor, a rămas în conștiința acestora și după reîntoarcerea lor în Moldova. Altfel spus excelent de autoare, Foamentea „a fost suferință, umilință, dezbinare, degradare, foame. Moarte. În tot acest tablou, ici-colo, câte o sursă de viață. Omenie”. Copleșită de drama acestor oameni, „fii ai secetei” (Ioan Lăncranjan), Laura Pumnea purcede la studierea arhivelor, a presei vremii, dar mai ales să culeagă mărturii de la urmașii acestora, conștientă de faptul că acele momente „n-au încetat să-și ceară dreptul de a se face auzite”.

Conform unor studii științifice, precum Un fenomen neobișnuit, Seceta anului 1946 de C.A. Dissescu, Seceta și Foametea au fost nimicitoare (nu s-a scos nici sămânța folosită) la care se adaugă ocupația bolșevică („rușii scot atât de multe alimente, materii prime finite din țară, sau le dau armatelor lor de ocupație, încât pur și simplu nu mai rămâne destul pentru a asigura necesitățile minime locale”, cum relatează C.V.R. Schuyler în Misiune dificilă. Jurnal, București, Edit. Enciclopedia, 1997, p. 272).

Același fapt l-a consemnat și raportul lui Traian Săvulescu în ședința publică a Academiei Române din 4 aprilie 1947 („Țara a trăit în această iarnă un fenomen unic în istoria neamului românesc”), guvernul român fiind nevoit să trimită 40.000 de copii în sudul țării, chiar și în Bulgaria și Polonia. Mărturiile supraviețuitorilor sau ale urmașilor sunt cutremurătoare și le reproducem fără niciun comentariu. „Sătenii au arat pământul, au semănat, dar de recoltat nu au avut ce să recolteze, pentru că în acel an nu a plouat deloc, nici buruieni nu au crescut”[...] „Ca să aibă lapte, maica a mâncat doar ardei iuți cu sare”.[...] „Mureau în sat și copiii și bătrânii, că nu-i mai duceau cu preotul la groapă.

Aștepta preotul la biserică, iar mortul era dus cu săniuța trasă de mână, nu mai erau nici animale de tracțiune. Venise iarna grea peste satul nostru. Vara nu a plouat deloc, cum v-am spus, dar iarna era cu troiene foarte mari”.[...] „La primărie au început a veni ajutoare de la americani. Ni s-a dat și nouă făină de mazăre și ne făcea acel terci. Parcă-l văd pe Grigoruță (avea trei ani), abia se ținea pe picioare, se ridica lângă sobă și zicea: «foame mie» și cădea într-un leșin. Taica bocea și zicea: «La toți îi strânge Dumnezeu, dar pe tine nu te ia, să nu te mai văd cum te chinui»”. „Era viață grea. Se-nvățase, se-nvățase, lumea cu ea, ce era să facă”.„Trenul foamei era prin '46 - '47. Era trenul, ziceai că sunt ciori pe el, când venea de la Moldova. Atunci, pe timpul ăla, dirijorul Enescu s-a dus la Regele Mihai și i-a spus:«Mă duc să cânt în America și ce iau trimit grâu și porumb la moldoveni»”[...] „Era în gară la Craiova trenul și dacă te uitai era un tren de marfă, erau ca ciorile deasupra, nu aveau loc înăuntru. Noi îi ziceam trenul Foamea. Se dădeau jos în Craiova și pe urmă o luau prin sate. Strigau și întrebau dacă n-ai ceva de mâncare, de muncă. Ei se bucurau să muncească și să mănânce. Îi chemai să te ajute, veneau, nici nu mai cereau bani, doar să le dai ceva să mănânce”.[...] „Așa de aglomerate erau trenurile, că urcau oamenii și pe vagoane. Erau amărâți.

În '47 - '48, s-au făcut poame și cereale, dar a fost o plagă de șoareci și șobolani. Murea lumea din cauza bolilor. Mâncau rădăcini de copaci”. Documente din arhive, articole din presa vremii xerografiate, Pastorala patriarhului Nicodim pentru ajutorarea regiunilor bântuite de secetă întregesc un tablou istoric al unor vremuri ce nu pot fi uitate. „De ce acum o carte despre ei și poate despre alte mii de oameni fără nume, victime ale Foametei din perioada amintită?” se întreabă Laura Pumnea și ne răspunde: „conștiința și conștientizarea”, adică „pentru că n-am vrea să ne facem vinovați de ignorare și ignoranță, dacă prezentul ne cere respect pentru trecut, istorie, rădăcini”. Laura Pumnea și Cătălin Petrișor au scris o carte documentată și totodată mustrătoare pentru cei care-și uită istoria, rădăcinile.

Tudor Nedelcea